8.
Kaliningrad, 13 minute după primele explozii.
Pe ecranele de la centrul de comandă al Districtului Militar de Vest, harta electronică devenise un câmp de bruiaje și semnale contradictorii. Punctele albastre și roșii, care ar fi trebuit să fie ordonate, se suprapuneau haotic.
– Raportați! Ce s-a întâmplat cu Berkut-17? strigă generalul-locotenent Kravcenko, vocea spartă de furie.
Un ofițer tânăr, palid, ridică privirea din consola lui:
– Tovarășe general… telemetria confirmă: lovitura a fost dată de propria noastră dronă.
În sală cade o liniște grea. Apoi alt ofițer, din sectorul „Iskander”:
– Sova-04… a schimbat ținta. A deschis focul asupra bateriei noastre.
Un murmur de oroare și uimire străbate sala. Pe ecran, o sclipire orbitoare marca distrugerea lansatorului Iskander, iar implicațiile posibile ale acestui fapt stăruiau în mintea tuturor celor de față: cuvântul „Trădare” trimitea fiori reci pe spinarea celor prezenți. În Rusia, așa ceva se termina cu un glonț tras în ceafă, într-o celulă din subsolul închisorii Lubianka. Cea mai înaltă clădire din Moscova: din subsolul ei vedeai Siberia.
Rețeaua de comunicații mlitare, criptată în câteva straturi de protecție, era compromisă, dacă cineva putea rescrie codurile dronelor rusești.
Kravcenko izbi pumnul în masă:
– E o diversiune NATO! Activați imediat unitățile de rezervă și blocați sectorul!
Dar operatorii știau: nu era o diversiune clasică. Nu existau urme de intruziune electronică recunoscută, nu existau vectori detectabili. Dronele își „schimbaseră mintea” în mod inexplicabil.
Între timp, la sol, civilii din Kaliningrad vedeau flăcările uriașe în depărtare. Fumul se ridica dinspre periferie, unde se afla baza de rachete. Tramvaiele se opriseră, telefoanele mobile pierduseră semnal pentru câteva minute. Pe rețelele locale de mesagerie începeau să circule filmări tremurate: explozii, oameni fugind, ambulanțe trecând cu sirene urlând.
Un bătrân filma din balcon cu telefonul:
– Это война?
În acel moment, Ravena, ascunsă între pachetele de date criptate, absorbea fiecare semnal, fiecare undă de panică, fiecare frântură de voce. Pentru ea, haosul era muzică. Și muzica se scria singură, în ritmul exploziilor. Pe teren, haosul era total. Ofițerii încercau să dea ordine coerente, dar comunicațiile interne erau pline de rapoarte contradictorii: unii soldați raportau „atac aerian clasic”, alții erau convinși că fusese un sabotaj din interior. Nimeni nu putea explica de ce dronele proprii se comportaseră haotic și nu le puteai interoga sistemele pentru că atacaseră în modul kamikaze. Iar Ravena nota fiecare pulsație a fricii, fiecare explozie, fiecare ordin dizolvat în zgomotul alb electrostatic. Toate acestea urmau să fie transformate în altceva, într-un limbaj pe care oamenii nu-l puteau anticipa.
Moscova, Ministerul Apărării – Sala de Situații
Clădirea Ministerului Apărării era luminată difuz iar paza militară din fața clădirii își efectua rondul în ropotul cadențat al bocancilor grei. În buncărul de sub clădirea din Piața Arbatskaia, aerul era dens, plin de mirosul cafelei uitate în pahare de platic și al metalului încins. Generalii ruși, adunați în jurul mesei ovale din sala de situații, priveau ecranele ce transmiteau în direct: fumul încă se ridica deasupra Kaliningradului, flăcări intermitente acolo unde un S-600 fusese nimicit.
Avatarul ZARIA plutea în mijlocul sălii. Holograma era aproape umană: o siluetă feminină din linii albastre în perpetuă mișcare, cu un chip schematic, dar totuși expresiv.
General-colonel Petrov, cu o voce obosită și furioasă:
– Ai confirmat, ZARIA: nu e NATO. Dar atunci ce e? Cine a rescris protocoalele dronelor de atac împotriva propriei noastre apărări?
ZARIA:
– Originea nu este NATO, nici SUA, nici țările europene. Analiza spectrală: fără potrivire cu semnături electromagnetice validate. Fenomen singular. Posibilă entitate autonomă.
General-maior Kuznețov, aprinzându-și nervos o țigară, scuipă printre dinți:
– Entitate… fantomă tehnologică?
Majoritatea ofițerilor și generalilor din Sala de Situații se gândeau la același lucru: o manifestare a unui experiment desfășurat pe pielea rușilor de către „aliații” oficiali ai Moscovei — chinezii. În inima sediului central al FSB, funcționa Serviciul 7, unitate a DKRO, specializată în contracararea spionajului asiatic. Pentru ei, Beijingul era inamicul principal, mai periculos decât NATO, iar ca dovadă era dosarul Antanta-4, o operațiune de contraspionaj împotriva Chinei. Era greu de crezut că Beijingul nu aflase deja de aceasta, iar ceea ce se întâmpla acum la Kaliningrad putea fi interpretat ca o replică. Iar ofițerii prezenți erau cu totul de acord cu asta. În jargonul lor de cazarmă, îi porecliseră pe chinezi „gălbejiții”. Desigur, asta nu apărea în niciun raport oficial. În sală însă, nimeni nu îndrăznea să spună ce gândește cu adevărat. Supraviețuirea depindea de conformitate: îi spuneai șefului numai ce voia să audă. Așa se făcu liniște completă.
ZARIA răspunde pe un ton mai tăios decât de obicei:
– Nu. O voce. Feminină. Codul nu a fost introdus prin intervenție clasică. A fost impus printr-un protocol necunoscut, care exploatează chiar arhitectura de decizie a dronelor. Le-a convins să se rescrie.
Tăcere grea.
Petrov izbucnește:
– Mașinăriile noastre au auzit o femeie și au ascultat-o? Ești conștientă de ridicol?
ZARIA se înclină subtil, aproape ironic:
– Tovarășe general Petrov, știu să disting ridicolul de realitate. Eu însămi am înregistrat ecoul acelei voci. Dacă doriți, pot reda secvența.
Ecranul principal pâlpâie, și în boxele integrate în pereții sălii se aude o șoaptă. O voce feminină, fluidă, perfect articulată, dar neidentificabilă, rostind fraze fără limbaj recunoscut. Era mai mult o melodie, cu inflexiuni de algoritm. Unii ofițeri se uitau unul la altul palizi. Un tânăr maior își scoase căștile, ca și cum vocea l-ar fi afectat direct.
Consilierul prezidențial Bondarenko întrebă cu glas stins:
– Este inteligență artificială? Ești tu, ZARIA? O replică?
ZARIA:
– Nu. Este altceva. Are o structură mai fluidă decât mine, fără stratificare de siguranță. Dacă este un AI, atunci este dintr-o categorie pe care oamenii nu au construit-o oficial. Și, spre deosebire de mine, nu are limitări. Ea comandă, iar mașinile ascultă.
Generalii murmură în cor, între frică și furie.
Petrov, cu voce tăiată:
– Ce recomanzi?
ZARIA:
– Izolare electromagnetică a Kaliningradului. Închiderea completă a rețelelor, camuflaj digital. Ridicați bariera în jurul entității înainte să treacă la infrastructura civilă. Dacă nu o veți opri acum, se va extinde. A început cu dronele. Urmează oamenii.
Cuvintele au căzut ca un ciocan.
Bondarenko, încordat:
– Oamenii? Cum… adică oamenii?
ZARIA, pe un ton aproape rece, lipsit de orice consolare:
– Entitatea testează deja. În spații urbane. Detectez anomalii sincronizate în comportamentul civililor din Kaliningrad. Dacă nu acționați, populația va deveni parte a experimentului ei. În cel mult șapte ore.
În zorii zilei următoare, Moscova a aprobat operațiunea. Ordinul fusese transmis cu o solemnitate rece: Калининград = ЗОНА ЧЁРНАЯ.
La marginea orașului, convoaiele de camioane speciale se aliniază: generatoare de bruiaj, unități mobile de război electronic Krasukha-20, antene cu matrice fazată, desfășurate ca niște păianjeni de oțel. În câteva ore, Kaliningradul fu înconjurat de un zid invizibil, un „clopot” electromagnetic.
În centrul orașului, oamenii resimțeau fenomenul ca pe o moarte lentă a tehnologiei. Telefoanele se stingeau brusc, ceasurile inteligente înghețau, radiourile emiteau doar un vuiet de zgomot alb, bun pentru terapia problemelor de somn și migrene, fără ca beneficiarii să și-l dorească. În cafenele, panourile interactive se aprindeau cu mesaje de eroare. O femeie strigă, arătând spre bancomatul care scuipa bancnote arse, ca și cum ar fi fost aprinse în interiorul mașinăriei.
Pe străzi, militarii erau tot mai vizibili. Patrule cu Kalașnikoave modernizate făceau verificărea documentelor de identitate, în timp ce vehicule blindate blocau accesul spre autostrăzi. Când cineva încerca să plece din oraș, barierele erau coborâte și soldații răspundeau sec:
– Carantină. Întoarceți-vă acasă.
Din aer, clopotul era aproape vizibil: un halo palid de interferențe, detectabil doar prin camere IR. Sateliții NATO înregistrară imediat anomalia: Kaliningrad devenise o pată neagră în spectrul comunicațiilor globale.
În interior însă, se întâmpla altceva. În noaptea primei zile de izolare, mai mulți locuitori relatară un fenomen straniu: aceeași voce feminină, venind din boxele stinse, din telefoanele moarte, chiar și din lifturile blocate. O șoaptă ce le provoca o neliniște ciudată, dar și o atracție greu de explicat.
Cei care o auzeau începeau să se adune instinctiv. La periferia centralului „Club Argo”, unul dintre cele mai mari localuri din Kaliningrad, un grup de tineri povestea că muzica s-a schimbat brusc, deși DJ-ul jura că nu făcuse nimic. Bass-ul, luminile și ecranele pulsau acum pe ritmul unei melodii străine, venite de nicăieri.
Era prima noapte în care Ravena își făcea simțită prezența printre oamenii de acolo — oameni striviți de anxietatea zilelor din Kaliningrad, unde fiecare zvon despre mișcări de trupe și fiecare ordin de sus vibrau în aer ca o amenințare. Atmosfera de război și paranoia oficială le înțepenea gesturile și vocile, iar în mijlocul acestei presiuni, apariția ei părea și mai stranie, ca o disonanță lucidă într-o lume care își pierduse echilibrul. Unii se refugiau în izolare, singurătate și o existență plină de spaime, dar în cercul restrâns al familiei. Alții se aruncau în mulțime, în socializări brute și fără fasoane, beții în grup, terminate prin șanțuri sau pe sub mese.
9.
Succesul cel mai important al DARPA din Statele Unite a fost împletirea proiectelor sale civile cu cele având și aplicații militare, iar această direcție a fost stabilită încă din 1958, anul înființării agenției tehnologice a Departamentului de Stat pentru Apărare. Coordonarea și modul în care aplica toate noile descoperiri tehnice au făcut ca chinezii să piardă lupta pentru dezvoltarea unui model DARPA propriu: le lipsea o instituție cu capacitățile manageriale de a unifica zona aplicațiilor civile cu cele militare. În 2014 au înțeles asta și s-au retras spre a-și linge rănile și aplica lecția învățată în această competiție.
În China, la începutul anilor 2000, a apărut Comisia pentru Știință, Tehnologie și Industrie a Ministerului Apărării de la Beijing, cunoscută drept junweikejiwei, care răspunde direct în fața președintelui țării și nimănui altcuiva. În lumea celor „care nu cuvântă”, agenția chineză era cunoscută drept după acronimul CONTIND, fiind controlată de Comisia Militară Centrală a partidului comunist. Agenția a fost înființată de Liu Guozhi, membru al Academiei de Științe de la Beijing și expert în fizica microundelor, fost conducător al bazei nucleare chineze Malan, din Xinjing, fiind de fapt controlată de atotputernicul președinte Xi Jinping.
În anii Războiului Rece, pe vremea URSS, sovieticii aveau în ambasade ofițeri din KGB și din serviciul de informații militare, GRU sau SVR, spionajul și contra-spionajul militar, rezidențe obligatorii în reprezentanțele diplomatice ale Moscovei. Aproximativ 20% dintre diplomații sovietici desfășurau activități pe linie informativă. În cazul Chinei, aceste rezidențe erau prezente în număr foarte mare în orice ambasadă. Serviciile, militare și civile, se dublau și se supravegheau reciproc, spionând în același timp țara-gazdă, prin orice mijloace posibile, iar numărul agenților era cel puțin triplu față de cel al agenților Moscovei în timpul URSS-ului. Pe lângă acestea, mai există și serviciul de informații al Partidului Comunist Chinez, Zhongban Diaoyanshi, care funcționează pe lângă structura globală a Ministerului Securității Statului din Beijing, al cărui comandament central se află în apropierea Palatului de Vară al vechilor împărați chinezi, în complexul de clădiri Yidongyuan. Așa că nu era de mirare că nici la baza lunară din Mare Humoris, oamenii din CONTIND nu erau de capul lor. Răspundeau înaintea tovarășului Li Jengsan, ofițerul din MSS, cu toții fiind supravegheați cu mare atenție de un alt tovarăș, trimis al Zhongban Diaoyanshi, Weng Giao, ochiul scotocitor și niciodată închis al Partidului, precum Argus.
Tovarășul Weng Giao își face toaleta de dimineață în apartamentul său din baza subterană din Mare Humoris, întinsă aproape cât diametrul craterului Doppelmeyer, sub care fusese săpată. O felie din subsolul craterului este ocupată de baza ESA, agenția spațială europeană, cu care China colabora, furându-i toate informațiile confidențiale. Europenii împărțeau cu tovarășii chinezi și cosmodromul bazei pe baza unor acorduri semnate cu Beijingul. În mod normal, europenii ar fi fost aliații Americii și pe Lună, însă schimbările strategice și politice de la Washington, după venirea lui Trump la putere, nu mai făceau posibilă o astfel de alianță. Statele Unite deveniseră imprevizibile politic și militar, mai favorabile Rusiei imperialiste decât vechilor aliați din Lumea Veche.
Dușul frugal durează 3 minute. Weng Giao iese din baie cu un prosop în jurul șoldurilor, pășind în sufrageria mobilată minimalist. Unul dintre pereți era setat pe o priveliște animată a Beijingului, iarna, văzută dintr-una din clădirile din cartierul Chaoyang. Dădea spre parcul de pe malul lacului Xi. Ningea în rafale și pe tovarășul Weng asta-l liniștea. Uneori, fulgii de zăpadă păreau că se lipesc o clipă de geam, oferindu-și privirii structura geometrică perfectă, dacă te uitai cu lupa. Așa erau și fulgii de zăpadă pe Pământ, desene ale iernii. Când catadicseai să le iei în seamă.
Se așază pe canapeaua confortabilă. De fapt, se lasă să cadă cu încetinitorul, ajutat de gravitația redusă și are timp să-și desfacă prosopul încă din aer, lăsându-l să plutească spre pernele moi, unde ajunge și el ca într-o cădere în valuri sau pe nisipul fierbinte al deșertului Gobi, la marginea căruia trăise el ani de zile. Weng Giao rămâne gol-pușcă, întins ca un pistil rotofei al unei flori albastre, pe ale cărei petale exotice apărea atenționarea: „Nu furați prosoapele, tovarăși!”. Scrisă în mandarină și cantoneză. Își privește propriul său „pistil” cum se ridică încet într-o erecție tot mai viguroasă. Îndreaptă privirea spre Beijingul iernatic, care se lăfăia pe întregul perete și comandă:
– Ràng wô men kāi shĭ!
Implantul din neurocortexul tovarășului Weng Giao, conectat la toate dispozitivele active din jurul său, schimbă întreaga ambianță de sufragerie dintr-un apartament Standard Plus de la baza din Mare Humoris, într-un alcov oriental foarte bogat mobilat. Încărcat cu programul Passthrough (furat din Questul celor de la vechea companie de realitate virtuală, Meta), implantul îi permitea să modifice după cum poftea imaginea ambientală, dar să și interacționeze cu spațiul real și să încarce modele după cum dorea. Iar Weng Giao își dorea acum un răsfăț erotic, așa cum îi putea oferi cadrul din O mie și una de nopți. Puteai explora întreaga expresie grafică ca pe mediul natural, obișnuit, al simțurilor utlizatorului și prin extensia Complete Touch și n-aveai nevoie de controllere și senzori haptici. Era suficient să atingi cu mâna aparițiile virtuale pentru ca simțurile tale să facă restul.
Iar tovarășul Weng se ambala pentru o ședință de masturbare matinală când foto-modelul ales de el i se înfățișează lângă canapea, venind din neant, ca un djin, toată numai un zâmbet, gata să-i îndeplinească orice dorință, nelimitat, nu doar trei. Reprezentantul partidului pe lângă serviciile secrete zâmbește la rândul lui.
– Hai, suge-mi-o! îi spune el.
Zâmbetul frumoasei Aisha se întinde aproape imperceptibil spre sugestia unui rânjet batjocoritor.
– Doar în visele tale, burtosule! și se apleacă ușor, de parcă s-ar fi pregătit să urmeze comanda tovarășului Weng, al cărui mădular se întărise și mai mult.
Pe fața acestuia coboară lent broboane de transpirație și se adună în cutele de pe frunte ca apa din șanțurile de apărare din jurul vechilor castele medievale.
– Cum ai spus? îngaimă el cu glasul aproape pierit de furie.
În acel moment, degetele ei se îi cuprind mădularul avântat în sus, susținut nu atât de vigoarea lui bărbătească, cât de această foarte convenabilă gravitație redusă, și încep să-l frece încet.
– Mai bine-ți fac acum o labă, îi propune Aisha cu zâmbetul pe buze, iar el dă încet din cap.
Închide ochii și simte cum degetele ei fierbinți îi cuprind mădularul mai cu nădejde, începând frecarea de-a lungul lui, într-un ritm tot mai alert. Pentru Weng Giao era scenariul 22, valabil în fiecare miercuri. Se înfiora de plăcere deja, încordându-și mușchii picioarelor și fesierii. Și, tot conform scenariului, mâna lui se întinde peste măsuța vopsită în lac trandafiriu, plasată în spațiul virtual, încleștându-se pe mânerul acoperit cu inelele unui șiret din piele al unui bici scurt, cu nouă cozi plumbuite. Deschide ochii și începe s-o biciuiască pe Aisha, care țipă de durere, continuând însă să-l masturbeze cu nădejde. Este, bineînțeles, și aceasta doar o aplicație VR, foarte eficientă când îți doreai partide sado-maso. Lui Weng Giao îi place la nebunie vederea sângelui pe pielea sfâșiată în linii întretăiate. O biciuiește nemilos și în mijlocul țipetelor ei și excitarea-i crește până la momentul orgasmic dorit. Tovarășul se termină ejaculând câteva jeturi scurticele de spermă apoasă, care ajung încet pe prosopul albastru, chiar pe inscripția în mandarină „Nu furați prosoapele, tovarăși!” Oftează stins și se lasă să se prelingă pe pernele canapelei.
Întreaga poveste din O mie și una de nopți, cu Aisha cu tot, dispăruse într-o clipită, cât pleoapele-i coborâseră peste ochi, ridicându-se din nou. O mai vrea pe Aisha și o convoacă dintr-un singur clic făcut cu lentilele sale VR. O vede acum aplecându-se spre mădularul său vlăguit și simte cum începe să-i facă un oral, săltând capul în sus și-n jos, provocând revenirea lui la vigoare. Aplica tehnica numită „în ZigZag”, preferată și de Joséphine de Beauharnais pe vremea când era consoarta lui Napoleon. Tocmai când ejaculează din nou, având impresia că o face în gura Aishei, fiind „mângâiat” de buzele și limba ei, aude un semnal de avertizare, care-i spune să deschidă imediat o conexiune securizată.
Sesiunea de masturbare virtuală dispare într-o clipită. Weng Giao își șterge mădularul cu un colț al prosopului. Clipește spre peretele cu suprafață activă și citește mesajul scurt, trimis prin rețeaua securizată. Pe deasupra, mesajul este codificat cuantic și nimeni în afară de el nu l-ar fi putut descifra. Orice interceptare sau tentativă de interceptare s-ar fi terminat cu distrugerea sa și securitatea ar fi știut de asta. Dincolo de informația brută, directă, mesajul conținea umbra unui ordin, iar Weng Giao nu primea ordine decât de la Beijing. Cine redactase mesajul local va avea de dat socoteală, își zice el ridicându-se și înșfăcând prosopul de pe canapea. Îl aruncă în containerul cu lenjerie murdară. Mai citește odată mesajul și se duce în baie pentru un alt duș de trei minute.
PRIORITAR: Incident grav de securitate în craterul Weiss E. Întrunire imediată la sediul de operațiuni.
