Acelerador (fragment de roman)(timp de citire: 31 minute)

Dedicat dragei și inepuizabilei mele prietene, Otilia Alina Nica

“Nothing is neither good nor bad, but thinking makes it so.”

1.

„Să-mi spui când ai terminat de lucru și ieși în oraș. Ne putem întâlni pe undeva, prin centru”, clipește într-un colț al câmpului său vizual mesajul Danei. Îl elimină odată ce a parcurs și ultimul cuvânt: centru. Clatină din cap și sistemul de stabilizare oculară îi menține imaginea focalizată asupra peisajului lunar, fără să se abată cu nici măcar un milimetru de arc de la traseul stabilit de el prin Mare Nubium (Marea Norilor), cu jaloane de trecere în regiune.

Cu ochii la drumul prin praful lunar, străbătut de marele camion Dongfeng, încărcat cu marfă și echipamente trimise de la terminalul Chinei din Mare Humoris (Marea Umezelii), nu foarte departe de locul unde aselenizase Apollo 11, în 1969, spre baza europeană din Mare Nubium (Marea Norilor), îi dictează asistentei IA rezidente, Beatrice, mesajul de răspuns:

– Spune-i că nu pot să ies decât mai spre seară. Am mult de lucru. Dar ne putem vedea la Voila! După ora 8, adaugă el după ce-și consultă ceasul afișat în partea superioară a imaginii.

Vede mesajul trimis de Beatrice pe măsură ce se eșalona în câmpul său vizual, care cuprindea drumul lunar, ca și cum s-ar fi aflat la volan și-l vedea prin parbriz. Camioanele Dongfeng, cu șase perechi de roți cu tracțiune autonomă, având o circumferință de 2 metri, pneuri dintr-o rețea de nervuri din oțel și grafen, nu aveau parbriz, nici habitaclu pentru un echipaj uman. Se puteau deplasa autonom, pe traseul de pe o hartă prestabilită, însă China prefera ca acestea să fie pilotate de echipaje conectate prin tele-prezență, având la dispoziție numeroase camere de luat vederi, sisteme de comunicații și de control. Fiecare pilot dispunea de o incintă Brauchenseher conectată în rețeaua VR și extensii haptice pentru diferite alte comenzi disponibile în cabina virtuală. Iar dacă ar fi trebuit să te dai jos din camion pentru o inspecție din exterior a transportorului, aveai drone cu manipulatoare, capabile să îndeplinească unele reparații sau să șteargă de praful lunar panourile solare, să-ți ofere o imagine de ansamblu, să-ți dai seama cam unde s-a împotmolit.

Sorin Vremeș urmărește pe harta 3D drumul camionului prin Marea Norilor, interesându-se cam cât va face până la jalonul de trecere. Încă 3 ore și jumătate, îi afișează planificatorul de rută. Își dă jos mănușile cu senzori haptici și iese din incinta Brauchenseher. Este o sferă cu stabilizare giroscopică pe 3 axe, aflată pe un postament, fixat de podea, ridicându-se până-n tavan. Aproape ca un simulator de aviație. I-a fost instalată de echipa trimisă de firma producătoare într-o încăpere care fusese un fel de anexă a casei, după contractul semnat de el cu compania chineză din Shanghai, pe un salariu substanțial. Nu puteai avea așa ceva într-un apartament la bloc, fie el și un condominium. Existau în oraș firme care-ți închiriau astfel de incinte, aflate în parcuri tehnologice, cu unitățile așezate una lângă alta în perimetrul platformelor lor, ca vechile „capsule” pentru jocurile video din Videodromuri.

Deplasarea camionului Dongfeng e preluată de pilotul automat și apare pe extensia vizuală de pe brațul lui.

– Irish Caffee! strigă el pentru auzul ultrasensibil cu care este dotat sistemul Casa Mea, guvernat de IA Beatrice.

În bucătărie se aude bâzâitul Espresso-ului. Sorin nu are decât 10 minute la dispoziție înainte de a se întoarce în incinta Brauchenseher și a prelua camionul de pe Lună. Dacă depășea timpul de pauză, controlorul lui de pe Lună îl suna în minutul următor, să-l întrebe ce s-a întâmplat și să-l trimită înapoi la lucru. De obicei, chinezii se exprimau într-o engleză corectă, fără nicio urmă de accent. Probabil, cu ajutorul unui implant lingvistic. Engleza devenise lingua franca peste tot, în mai toate domeniile, spre nemulțumirea unora. Însă Sorin nu se gândise nici măcar o clipă să se apuce de învățat mandarina, folosindu-se de aplicația Rosetta Stone, accesibilă implanturilor sale de neurocortex. Cu ajutorul lor, într-un curs intensiv de o săptămână, ar fi reușit să vorbească rezonabil limba. Însă nu voia asta. Cum nu voia să învețe nici mandarina.

Trăise cincisprezece ani în America, fiind martorul direct a două masacre de mall. Când s-a întâmplat a doua oară, se afla într-un Wal-Mart de lângă Glendale, Florida. După cinci ore de tensiune și manevre de evitare a celor trei indivizi înarmați cu arme de asalt AR 15, care-i împușcau pe toți cei întâlniți în cale, scăpase de acolo și se dusese direct acasă cu un Uber autonom, lăsându-și mașina în parcarea Wal-Mart. Era mult prea zguduit și traumatizat ca să poată conduce. După câteva ore de zăcut pe canapeaua din sufragerie, cu televizorul aprins și pus pe CNN, îi spusese lui Nicole că se întoarce definitiv în România. Putea veni cu el, să-și continue viața împreună. Nu erau căsătoriți.

– No, thanks, îi răspunsese Nicole după câteva secunde, măsurându-l cu privirea. N-am ce căuta în Europa.

Măcinat de conflictul declanșat de Rusia, care se încăpățâna să pretindă „lumea ei”, precum ceruse și Germania nazistă „spațiul vital”, Lebensraum, cu toate că suferise o înfrângere militară catastrofală în Polonia, continentul european era afectat de tot felul de crize financiare și economice, la care se adăuga și o puternică criză energetică, și nu mai era destinația fascinantă în ochii oricărui american. Așa că refuzul lui Nicole sunase aproape firesc, deloc neașteptat. Continentul devenise un teritoriu care unui american i se părea aproape lugubru, cu țări măcinate de criza economică și de pauperizarea generală a populației, locul unor conflicte inter-etnice nesfârșite, participanții fiind mai puțin europenii, cât generațiile de imigranți ilegali, apăruți pe continent din Asia, Africa și Orientul Mijlociu, aduși aici de nesăbuința guvernelor din țările Uniunii Europene, care nu luaseră niciun fel de măsuri spre a stăvili exodul migraționist. Veniseră aducând cu ei și conflictele din țările lor, preluate apoi de odrasle.

Sorin se întorsese din America singur, cărând după el doar un troller destul de mic. Îi dăduse lui Nicole toate parolele mașinii, un Ford Mustang hibrid, nou-nouț, lăsat în parcarea Wal-Mart, schimbând și datele de acces biometrice cu ale ei, abandonând în urmă-i orice altceva. Desigur, nu și banii din conturile lui. Ajunsese în Ro doar cu hainele de pe el și implanturile din cap. N-a fost o problemă să-și găsească un serviciu nou. Și o prietenă. Dana. După doi ani și ceva de stat împreună, nu se prea mai înțelegeau.

Oferta din mesajul ei era o ramură de măslin. Se certaseră din nou aseară și el dormise pe canapeaua vastă din sufragerie, cu otoman pe partea stângă. Scenele astea se repetau prea des în ultima vreme, mult prea des pentru a fi pe gustul său, împrăștiind o aură de ostilitate peste relația lor chiar și atunci când totul părea în ordine. Riscau să ajungă doar „colegi de apartament” și lui Sorin nu-i conveneau astfel de coabitări vag dușmănoase, clădite pe interese comune obscure.

Clatină din cap. Da, vrea să discute cu Dana și să limpezească lucrurile. Poate vor găsi împreună resurse pentru un restart, o resetare a relației dintre ei. Ajunseseră la stadiul când ori relația lor se repornea, ori se termina aici. Tot.

Își ia cafeaua irlandeză din burta Espresso-ului computerizat, inclus în mobilierul de bucătărie, măturând cu palma cele câteva firimituri de pâine de pe blatul bufetului, azvârlindu-le pe gresia din bucătărie. O să vină Rumba să le aspire. Dana-și făcuse sandviciuri pentru pauza de masă de la serviciu și plecase în așa grabă, că nu mai apucase să facă curățenie. Își amintea cum trântise ușa de la intrare. O altă sugestie de ostilitate.

Își golește cana de Irish Coffee și o lasă pe măsuța din sufragerie, printre reviste printate – era o modă să le ai prin casă – și o cutie de batiste din hârtie. Se îndreaptă spre Camionodrom, cum îi zice el anexei, unde se află unitatea Brauchenseher. Dana o ura de moarte. Când Sorin intra înăuntru, știa că n-o să-l mai vadă o bună parte a zilei și serii. Devenea incommunicado. Imposibil de abordat când lucra. Când ea revenea acasă, știa că se află în sfera Brauchenseher, înainte măcar să se stingă sunetul lui „Am veniiiit!” El nu-i răspundea niciodată, iar Dana știa că nu trebuia în ruptul capului să intre peste el în unitate.

Aseară se certaseră înainte să se ducă la culcare. Era pentru a nu știu câta oară în ultimele două luni.

 

Sorin bagă capul în incinta Brauchenseher și se așază pe fotoliu. Mai bine zis, se lasă să cadă în el și unitatea îl preluă ergonomic, aplicând setările specificate pentru el. Își decuplează extensia de pe braț, iar o parte din implanturile sale operaționale se conectară instantaneu la aparatura din incintă. Vede totul ca și cum interiorul acesteia devine cabina camionului Dongfeng, străbătând peisajul lunar prăfos și cenușiu, dominat de un cer negru, mai întunecat decât orice setări pentru negru ale televizorului care-i ocupa un perete întreg din sufragerie.

Nu, nu i-ar plăcea să meargă acolo. Nici măcar ca turist bogat, care-și permite un sejur de o săptămână în hotelul Moondawn, construit de chinezi în Mare Humoris (Marea Umezelii), cu vizite la locul aselenizării misiunii Apollo 11, după ce străbăteai un traseu lunar destul de lung, dinspre sud, spre locul unde se găsea baza modulului lunar The Eagle, drapelul american, mereu neclintit și urmele bocancilor lui Armstrong și Aldrin, imprimate în solul lunar pentru vecie). Ca să ajungi pe Lună, în sectorul controlat de chinezi, trebuia să mergi în China cu viză turistică și să decolezi de la unul din cosmodromurile chineze, sau ajungând la una din bazele lunare americane sau europene și să soliciți viza turistică de la baza chineză. Această prevedere stârnise un scandal internațional de amploare, deoarece măsura contrazicea legile spațiului, convenite prin 1961, la care Beijingul își dăduse acordul.

Ostilitatea chineză față de Occident fusese transplantată și pe Lună. China, spre deosebire de europeni și americani, socotea că teritoriul lunar exploatat de ea i se cuvenea, fiind liberă să facă ce voia acolo, deși nu-l declarase ca o extensie a limitei sale teritoriale. În aparență, China respecta legile spațiului, care interziceau oricărei țări să ocupe Luna, ori părți din ea, sau orice alt corp ceresc. Occidentalii nu-ți cereau viză să te ducă pe Lună, dar aveai nevoie de bani grei în cont pentru un sejur de o săptămână în hotelurile din Mare Nubium (Marea Norilor), aproape de polul sud lunar, unde se afla și principalul complex occidental de exploatare selenară, care trona deasupra celei mai importante resurse de apă.

Și chinezii aveau surse de apă, mai ales la polul sud lunar, și le exploatau cu parcimonie, împreună cu Rusia. De fapt, începuseră deja construirea facilității de lansare a unei expediții spre Marte, urmând un proiect comun împreună cu Roscosmos. Latența comunicațiilor Lună-Pământ ajungea cel mult la 2,5 secunde, nesemnificativă. Nu același lucru se putea spune și de relația Pământ-Marte, unde întârzierea comunicațiilor datorită distanței putea însemna zeci de minute. N-aveai cum să conduci un vehicul prin Valles Marineris prin teleprezență. Trebuia să fii pe orbita marțiană, cel puțin. Cam complicat, se gândește Sorin, urmărind cum se înscriau pe rută și celelalte camioane Dongfeng, conectate cu al său, navigând în convoiul condus de el. Îi trimite controlorului său din Mare Humorum (Marea Umezelii), de la baza chinezească de unde plecaseră camioanele, un raport de rută specificând că nu s-a întâmplat nimic deosebit până acum. Sorin Vremeș știe că întreaga expediție era monitorizată prin senzorii amplasați de-a lungul drumului lunar, într-un sistem similar cu GPS-ul terestru, integrat prin sateliții aflați pe orbita Lunii. Transportau mărfuri și materiale de construcție, produse de chinezi la baza europeană din Mare Frigoris. Era o rută foarte lungă și problematică, iar transportul îl primise el, fiind cunoscut ca un operator cu mare experiență și rezistență. Îl seconda asistenta IA, Alessia. La o adică, Inteligența Artificială putea prelua controlul convoiului, iar capacitatea ei de operare constituia o amenințare pentru viitorul branșei, iar Sorin știa asta cât se poate de bine. Era doar o chestiune de timp până când se va întâmpla, tot așa cum se petrecuse pe Pământ în majoritatea uzinelor, unde toată producția fusese preluată de IA și roboți. În multe țări avansate, șomajul apocaliptic, rezultat din această nouă Revoluție Industrială, atacată de luddiții¹ ei, a fost amortizat prin garantarea de către stat a unui venit rezonabil pentru fiecare familie, pentru fiecare adult apt de muncă și care nu mai găsea de lucru.

 

Încă vreo două ore de drum. Se lasă pe speteaza fotoliului, cu ochii pe drumul străbătut de numeroase urme de pneuri late și mari, din rețea elastică din sârmă. Era supranumit și The Silk Road², însă era departe de a fi mătăsos. Existau zone unde rocile lunare de mici dimensiuni supuneau suspensia camioanelor Dongfeng la solicitări intense. Dacă s-ar fi aflat acolo, Sorin ar fi fost legănat cu tot cu cabină, zdruncinat cu tot cu compensatoarele pneumatice, folosite îndeosebi în structura habitaclului roverelor lunare. Însă camioanele Dongfeng cargo nu aveau așa ceva. Nu erau construite cu habitaclu pentru echipaj. Convoiul condus de el străbătea acum Mare Nubium apropiindu-se de craterul Rimae Pitatus și complexul lunar european.

– Convoi neidentificat, aude Sorin în casca auriculară din ureche, te afli în proximitatea Bazei Rimae Pitatus, din Mare Nubium. Identifică-te.

În 20 iulie 1969, primele cuvinte rostite de Neil Armstrong și Buzz Aldrin în modulul lunar când au aselenizat, au fost: „Houston, Tranquility Base here. The Eagle has landed.” Așa că, de atunci a intrat în obiceiul celor care comunică de pe Lună să vorbească de baza din Marea unde se află.

Înainte să poată reacționa, Alessia preia controlul.

– Bună ziua, Rimae Pitatus, vă vorbește Alessia, Inteligența Artificială operațională la bordul convoiului XA-L54, plecat din Mare Humorum cu o încărcătură comercială pentru baza europeană.

Evident, se știa de unde veneau camioanele Dongfeng și ce transportau. Convoiul avea transponderele pornite și emisese semnalul de răspuns la interogare. Și până să apuce el să zică ceva, Alessia trimite contractul între producătorii chinezi și consorțiul de firme europene și inventarul întregii încărcături.

– Sunt operatorul acestui transport, Sorin Vremeș, se bagă el, în încercarea de a prelua transmisiunea și arăta că există o prezență umană la bord, chiar dacă doar virtuală.

– Mulțumim, operator Vremesh, însă acum discutăm cu IA Alessia. Te rugăm să nu mai intervii decât dacă semnalăm noi această necesitate.

Își lasă fruntea în palmă. Știe că va urma un apel imediat din partea controlorului chinez din Mare Humorum, care-l va întreba de ce a răspuns Alessia înaintea lui la interpelarea din Mare Nubium. Pentru că nu-i atrăsese atenția Inteligenței Artificiale asupra unui protocol de care ar fi trebuit să țină seama. Dar Alessia era programată să aibă inițiativă. Iar acum constata asta în direct.

– De ce ați lăsat-o pe Alessia să răspundă apelului de la Mare Nubium? se aude vocea controlorului de misiune chinez, de la Mare Humorum.

Este o femeie. „Pentru că mă gândeam la altceva în acel moment”, ar fi fost tentat Sorin să răspundă, însă un asemenea răspuns ar fi părut un adevărat afront în ochii ei.

– Tocmai mă pregăteam să aplic protocolul prevăzut pentru acest moment, când Alessia a reacționat înaintea mea, spune el cu ochii pe peisajul lunar din față.

În stânga câmpului său vizual se desfășoară eșalonarea tag-urilor tuturor obiectelor din încărcătura adusă de convoi, însă nu este obligat să le urmărească și închide afișarea privind-o preț de o secundă. E conștient că mintea lui, datorită comunicării oferite de implanturi și schimburilor de informații cu incinta Brauchenseher și sistemele implicate în comunicațiile avansate, este la fel de ușor de descifrat la nivel de zone active și activitate cerebrală ca într-o scanare tomografică derulată în timp real. Dar nu-i pot urmări gândurile, nu încă. Pot aproxima cam la ce se gândește, atâta vreme cât rămâne conectat în sistem și în incinta Brauchenseher, sau dacă-și activează extensia portabilă.

– Alocați Alessiei o latență în timpii de reacție și n-o să mai aveți astfel de surprize, îl povățuiește controlul misiunii, tânăra Li Jing-fei, după cum indica, în alfabetul latin, numele ei.

Sorin rânjește scurt și dă din cap îndatoritor înaintea imaginii ei. Arăta bine, și, pe de altă parte, dacă te luai după Google Translate, Li chiar însemna „drăguță” și trebuie că fata era la mare căutare în China. Țara era marcată de un masiv dezechilibru demografic de gen, după îndelungata „tradiție” a nașterii unui singur copil în familie. Din cauza asta, băieții erau mereu preferați, iar fetele avortate, după ce chinezii ajunseseră să identifice sexul fătului prin ecografie.

– Da, desigur. Aceasta este soluția, mormăie el în cele din urmă.

Li Jing-fei întoarce spre el un zâmbet „funcțional”, ceea ce era mare lucru. În societatea chineză nu se zâmbea, nu se spunea niciodată „mulțumesc” și eticheta cerea ca după o masă copioasă să râgâi cât mai zgomotos, în semn de apreciere.

– Constat o mică latență și în reacțiile dumneavoastră, îl ironizează ea. Sunteți obosit? adaugă Li Jing-fei cu o prefăcută preocupare pentru starea lui. Deocamdată, preiau eu dialogul cu Baza Mare Nubium, rostește ea zâmbind din nou.

– OK, rostește Sorin. Atunci mă decuplez.

Știa că pe chinezi îi enervau americanismele, împrumuturile lingvistice din engleză, mult prea apropiate de stilul celor din Hong-Kong și Taiwan. Probabil, chibzuiește el, fata trebuie să-și justifice postul, destul de călduț și bine plătit.

– Vă rog să nu faceți asta, misiunea dumneavoastră nu s-a încheiat, îl atenționează ea pe un ton apăsat. Rămâneți în așteptare cât timp discut cu Mare Nubium.

Și întrerupe conversația. Controlul de misiune din Mare Humorum n-ar fi vrut să treacă la volan în locul lui, ori s-o lase pe Alessia să conducă singură. Deplasarea convoiului nu se terminase.

Sorin Vremeș schimbă frecvența și trage cu urechea la traficul radio din Mare Nubium și polul sud lunar, unde erau mai multe baze europene și americane, precum și importante rezerve de apă, pentru care însă trebuia să forezi cu atenție.

– Roger that. Rulați.

– Rulăm în continuare. Pregătiți de salt conform programării.

– One Bravo.

– Raven 3, sunteți gata peste 1 minut.

– Roger.

– Pregătiți-vă pentru Mod 1 Charlie.

– Marcat.

– Mod 1 Charlie.

– One Charlie.

– Raven 3, Baza Mare Nubium. Sunteți GATA pentru decolare.

– Detașare de alimentarea in board.

– Confirmăm detașarea de alimentarea in board. Aveți permisiunea de decolare, Raven 3.

– Pregătiți. Aprindere!

– Confirmăm aprinderea. Sunteți bine.

– Motorul principal este pe GO FULL, Nubium.

Lasă să-i treacă prin urechi întreaga sporovăială dintre naveta care decolase și Baza Mare Nubium. După accent, Raven 3 păreau să fie americani. Dialogul lor era plin de abrevieri tehnice pe care Sorin nu le înțelegea. „S-IVB este pe STB spre capacitate COJ”. Trebuie să fie ceva grozav, își spune el, ascultând detașat jargonul de cosmodrom, total incomprehensibil profanilor, care descria fazele finale ale decolării. Îl trezește din reverie glasul controlorului din Mare Humorum, Li Jing-fei:

– Aveți controlul total al convoiului. O zi bună.

– Roger, răspunde Sorin cu un rânjet, apoi întrerupe comunicarea cu Mare Humorum.

Transponderele vor marca oricum poziția în timp real a convoiului. Tot mai avea o oră și ceva până la sosirea convoiului la bază și marcajele de traseu sunt bifate unul după altul pe harta de parcurs. Practic, nu mai avea ce corecții să facă și convoiul naviga singur, sub supravegherea Alessiei. Se lasă pe speteaza fotoliului, cu ochii închiși și aude în continuare dialogul dintre Raven 3 și baza Mare Nubium, o rutină din cuvinte de cele mai multe ori indescifrabile, însă pentru un profan ca el erau un semn de normalitate.

– OK, corecția azimut Delta este de plus 0.22. Asta este plus 0.22 și recomandăm un aliniament P52, Raven 3.

– O să trecem spre P52. Înclinație la 0.22.

– Roger that, Raven.

Întregul trafic radio lunar era monitorizat de toată lumea, inclusiv de pe stația orbitală translunară chinezească Tiangong, alcătuită din cinci module, între care Tianjou, un modul cargo complet robotizat, cu ajutorul căruia aduceau de pe Lună mostre de sol din zonele „interesante” și le puneau sub microscop în modulele științifice Weng-tian și Meng-tian ale stației.

Contempla toate astea cu o detașare rece. Urmărea marcajele convoiului de camioane chinezești fără să mai comute pe FPV (First Person View), întrucât nu avea nevoie să vadă și peisajul lunar străbătut. Îl văzuse deja de nenumărate ori. Era rutina intervențiilor lui pe Lună.

Discuțiile dintre Raven 3 și baza de pe Mare Nubium erau un zgomot de fond liniștitor. Dana îi tot reproșa că ajunsese să petreacă aici, în incinta Brauchenseher mai mult timp decât „în realitate”. Transformase camionodromul într-un fel de refugiu în fața problemelor cotidiene. Pentru Sorin, această existență banală ajunsese să conțină mai multe certuri și conflicte, izbucnite din te miri ce în tihna casei, decât mai putea el duce în spate. A întrebat-o, dintr-un imbold aproape disperat:

– Ce probleme ai, fato? De unde cheful ăsta pentru scandal? Eu m-am săturat deja!

Era obosit de starea de ostilitate difuză dintre ei, simțită chiar și în momentele de coexistență într-o acalmie aparentă. Începea să întrevadă cursul discuției de la Voila! pe deseară. O întreabă pe Beatrice dacă primise vreun răspuns de la Dana. Inteligența Artificială îl informează că Dana nu trimisese niciun mesaj. Sorin își lipește capul de tetiera fotoliului ergonomic.

– Futu-i!

Nici nu putea face încă rezervarea la Voila!

– Fă-mi legătura cu ea. Acum! îi comandă Sorin.

Iese din camionodrom ținând degetul pe casca din ureche.

– Da? aude el vocea Danei.

Pare iritată, însă nici nu-l miră asta, pentru că era starea ei normală.

– Nu mi-ai răspuns la mesaj, începe el să-i explice. Ți-am zis că ne putem vedea la Voila! deseară. Spune-mi, da sau ba? Să pot să rezerv o masă. Știi că acolo nu se poate decât dacă faci rezervare.

– Nu, nu mai fă nicio rezervare. O să ajung acasă cam într-o oră. Când termini cu camionodromul, o să avem de discutat niște chestii.

Și închide. El revine în incinta Brauchenseher, între piuiturile marcajelor de traseu și discuțiile tehnice din fundal, care-l învăluie ca o cascadă de sunete de ambianță. Zgomotul rutinei din camionodrom, atât de străină de cele din cotidianul său casnic. Două lumi total diferite, iar trecerea dintr-una în alta se făcea în doi timpi și trei mișcări, ca din decorul unei piese de teatru, limitat la perimetrul scenei. Se lasă cu spatele pe speteaza fotoliului ergonomic. Atâta doar că uneori nu mai știa unde se întinde scena aceea, la el acasă, ori pe Lună. Se uită la ceas. Mai are un sfert de oră și poate ieși de-aici. Schimbare de decor.

Răspunde unor interpelări de la controlorul sosirilor la Baza de la Mare Frigoris, pentru a nu-i da lui Li Jing-fei din Mare Humorum să-i taxeze orice ezitare. Știe că era cu ochii pe el. Camioanele Dongfei, cu roțile lor uriașe, se aliniază disciplinate la terminal.

– Convoiul XA-L54 a parcat în fața terminalului, Mare Nubium, comentează Sorin, însoțind ultimele manevre ale camioanelor, făcute automat, fără intervenția lui.

Le privește din fotoliu, cu capul rezemat de tetieră. Trimite toate documentele de însoțire la centrul de recepție, adăugând semnătura electronică pe procesul verbal de confirmare a sosirii convoiului.

– Over and out, Mare Nubium, încheie el.

Trimite la Mare Humoris semnalul de ieșire din tură și părăsește imediat incinta Brauchenseher. Din acel moment, are douăzeci și patru de ore timp liber, un răgaz folosibil așa cum avea el chef. Așa zisa viață personală, într-un spațiu considerat privat. Însă, prin casă, erau o mulțime de aparate mereu online, care raportau asupra a ceea ce se întâmpla în raza lor de acțiune: Rumba analiza și cartografia spațiul în care se mișca, transmițând planul casei naiba știa unde. Frigiderul, care-l informa cât lapte mai avea și că se terminaseră vinul alb și înghețata de căpșuni, era conectat la un server Samsung. Mașina de spălat Whirlpool trimitea firmei americane date despre programul său de funcționare, frecvența cu care se spălau rufele. Probabil, scana și etichetele astfel că la Whirlpool știau ce haine poartă Dana și el, ce lenjerie și așa mai departe, în vederea calibrării publicității pe care o primea online și de care se proteja cât putea prin programe de blocare a reclamelor. Dar atunci nu mai primea reduceri și tot felul de promoții. Oricum, îl durea în cot de ele. Rămânea o enigmă răspunsul la întrebarea „unde se mai duceau aceste informații?”. Cu cipurile din cap, se știa monitorizat de una din agențiile acronimice, la curent cu existența lor în creierul său. I se spusese asta încă de dinainte de intervenție. Neoficial, desigur. Fără ele, n-ar mai fi găsit de lucru în State. Nu în domeniul său.

– Johnny Răducanu, Jazz in my country, îi cere Beatricei IA.

Îi plăcea enorm albumul, după ce-l descoperise pe Spotify. Cu Eugen Gondi și Radu Goldiș, doi jazzmeni din Timișoara. Anii 80, secolul trecut. Asta aflase cotrobăind după informații despre album. Îl aude acum, și, mergând spre bucătărie, nu-l mai preocupa lipsa piuiturilor de marcaj-traseu, lăsând jazzul să-i ocupe auzul. Deschide frigiderul masiv, fără să-și dea seama de ce face asta. Nu-i era foame, iar pe afișajul frigiderului se vedea un inventar al conținutului său. Își ia o sticlă de cidru cu gust de lămâie și se așază pe colțarul imens din sufragerie. Televizorul se întindea pe o bună parte din perete, fiind suprafață de afișare locală, setat pe modul de imagini ambientale abstracte. Se desfășoară ca niște secvențe din vechile economizoare PC, văzute pe calculatorul lui taică-su, pe vremea când era mai mic decât înălțimea biroului și trebuia să fie luat în brațe ca să vadă ecranul.

Se aude piesa a treia din Jazz in my country, Baladă. Bea din cidru. Pianul lui Johnny Răducanu îl face să așeze cu grijă sticla pe masa lungă, joasă, cu blat din gresie cenușie cu auriu, temător să nu cumva să tulbure discursul melodic. Ascultă o vreme muzica și pierdut în gânduri tresare când aude ușa de la intrare deschizând-se. Apare Dana, cu niște pungi de hârtie în mână.

– Aha, nu mai ești în camionodrom, constată ea, intrând în sufragerie.

Își lasă pungile la piciorul mesei și Sorin constată că nu sunt de supermarket. Haine de firmă și cosmeticale. Tipic pentru Dana. Când era să-și ventileze tensiunea interioară, se calma făcând cumpărături, absolut inutile, dar ca micro-terapie erau eficiente, însă mari bugetofage.

– Deci? o ia el în primire, trecând dincolo de „ceaimaifăcutazi”-urile, pe care și le serveau pe când se cuibărea fiecare pe canapeaua din sufragerie, într-o seară banală.

– Știi, îi spune Dana țintuindu-l cu privirea, mă gândeam că ar trebui să-ți schimbi ocupația, să faci ceva care să nu te țină închis într-un fel de bulă timp de 12 ore. Asta nu mai este viață în doi, accentuează ea, pentru a-și contura și mai bine nemulțumirea.

– Este un orar de tip 12 cu 24, rostește Sorin arcuindu-și sprâncenele. L-am acceptat de la bun început și ți-am spus și ție, să știi ce și cum. Îl au mulți, cu profesiuni solicitante, adaugă el.

Se oprește. Ar fi vrut să-i înșire vreo câteva meserii din astea, cu program fioros, dar nu-și amintește nimic. Dana profită de tăcere și reia:

– Ți-am spus: asta nu mai este viață de cuplu. Am devenit colegi de apartament, doar trăim sub același acoperiș și ne-o tragem de două ori pe săptămână, când ne putem „sincroniza” la pat. Și cam atât. Mă inviți în oraș, la cină, prin Whatsapp.

Îl privește studiindu-i expresia de pe față. Știe că a nimerit în plin.

– Nici prietenii nu te mai invită la chefuri sau la ieșiri din oraș, pentru că se știe că ești ocupat la ore imposibile, continuă ea, răsucind cuțitul. Trăiești în contratimp cu toată lumea și oamenii te lasă într-ale tale. Se îndepărtează de tine tot mai mult, cercul din jurul tău e tot mai mare, relațiile tale tot mai rarefiate, adaugă Dana. În schimb, ești pe Lună în fiecare zi și ai trecut de nenumărate ori prin Marea Liniștii. Sunt valuri mari astăzi? îl ironizează ea.

Sorin ridică din umeri.

– Și ce vrei să fac? o întreabă.

Mâna lui descrie în aer un gest nesigur.

– Să-mi dau demisia ca să ce? Să devin cofetar? Salariul nu mi-ar ajunge ca să-mi permit toate astea. Noroc că n-am rate, încearcă el un rânjet timid.

Apoi arată într-o doară spre pungile de firmă, lăsate la piciorul colțarului.

– Dar cu stilul în care cheltui tu, s-ar putea să trebuiască să iau un credit, sau să joc la Loto, încearcă el s-o zgândăre.

– Nu schimba subiectul, îl repede ea. Sună-ți prietenii și invită-i aici, la o mică agapă, sau la o bere în oraș.

– Ca ce chestie? face el nedumerit.

– Ca să vezi câți îți vor răspunde la invitație, punctează ea. E un test, care-ți va demonstra în ce pustiu ai ajuns să trăiești.

Se așază pe canapea, trăgându-și poșeta lângă ea. O deschide, căutând printre lucrurile din adâncul ei, dar doar ca să-și ocupe mâinile cu ceva. Sorin se uită peste lista lui de contacte din telefon și începe să sune. La întâmplare. Le servește aceeași litanie:

– Salut, bătrâne! Ce mai faci? Hai pe la mine mai spre seară, bem ceva și mai stăm de vorbă.

După jumătate de oră, reușise să sune vreo cincisprezece oameni. Toți i-au răspuns la invitație printr-un refuz motivat morocănos și banal, fără să mai lungească discuția, iar doi i-au închis, pur și simplu, telefonul în nas, fără să-i mai explice nimic. Pe aceștia i-a și eliminat din contacte. Se gândește ce-o să facă cu ceilalți. Îi trece mental în revistă, amintindu-și cum îl sunau numai când aveau nevoie de ceva de la el. Pe unii îi împrumutase chiar și cu bani, fără nicio dobândă, firește.

– Nu ți-au prea răspuns, da? îl întreabă Dana.

Îi aude vocea de parcă i-ar vorbi din Mare Nubium, din depărtare, dintr-un alt spațiu. Ridică privirea spre ea.

– Nu, recunoaște Sorin. Adică, au venit cu tot felul de pretexte ca să refuze. Mă gândesc să fac o triere drastică pe aici, prin Contacte, adaugă el, învârtind telefonul în mână.

De fapt, legătura prin cipurile din creierul lui și telefon i-ar permite asta fără să atingă vreo tastă de pe ecran. Sau i-ar putea spune telefonului să înceapă să curețe lista de „prieteni”, dar n-are chef să facă asta cu Dana de față.

– E vina ta, nu a lor, că nu te mai caută nimeni. Cu programul selenar pe care-l ai, nu te mai vezi cu nicicare, își continuă ea diatriba, cam de unde o lăsase cu jumătate de oră în urmă, bagă el de seamă. Te tot bat la cap cu chestia asta, să schimbi ceva în viața ta, se încăpățânează ea să continue tema.

De fapt, își zice Sorin, pentru asta și venise atât de repede de la cumpărăturile ei „reparatorii”. Se uită din nou spre pungile lăsate într-o rână, suspectând un început de dependență a Danei pentru târguielile inutile. Devine o shopaholică, se gândește, apoi ridică privirea spre ea.

– Spune ceva, îl repede Dana bătând cu palma în canapea.

– N-am cum să-mi schimb jobul, rostește el, dând din umeri. La asta mă pricep cel mai bine. Mă simt acasă aici, în meseria asta, face el și fără să vrea adaugă un gest circular, ca pentru a sublinia familiaritatea extraordinară simțită în pilotarea camioanelor Dongfeng de aici, de-acasă.

Dana pufnește în râs, batjocoritoare.

– Mai acasă nici că s-ar putea, nu?

– Nu, răspunde el scurt și repezit.

Nu vrea să-i spună și cât investise pentru asta. În ani de pregătire. Nu-i dezvăluie nimic despre implanturile speciale din cap și ce însemnau. Le-ar putea folosi și în alte împrejurări la fel de productive, dar nu-l interesează să schimbe macazul. Alte rutine și alte reguli.

– Nu vreau să-mi schimb jobul, repetă, privind-o sfidător.

Un război al încăpățânărilor: ale ei, ale lui. Așa pare de la distanță.

Ea-și ridică iritată fruntea. Se încruntă.

– Ei, în acest caz nu văd de ce am mai continua discuția asta. Nu mai e nimic de făcut.

Se ridică de pe canapea.

– Îmi fac bagajele și-am plecat de aici, îl anunță Dana după o clipă de tăcere.

Nu era o decizie luată la minut. Parcă bifa o alternativă dintre cele la care se gândise de mai multă vreme. Își aruncă brățările pe tăblia mesei, printre reviste glossy și numere din Wired și Foreign Affair citite de el. National Geographic, cu coperțile sale cu poze de expoziție fotografică permanentă, pe tematici aleatorii. Brățările erau din aur și platină.

El înalță scurt din umeri, ducându-și mâinile la ceafă. I le făcuse cadou cu ceva timp în urmă.

– N-ai decât, draga mea.

---