5. Macey
Eram din nou doar noi doi și câte o valiză. Atât luaserăm cu noi din România, în urmă cu câteva luni, cu atât plecam și acum, din Franța.
Din multe puncte de vedere, fusese mult mai bine de noi, care ieșiserăm din țară cu acte în regulă, dar nu ne mai întorseserăm. Cel puțin, ne putuserăm lua la revedere de la ai noștri. Nu le spuseserăm pentru cât timp, bineînțeles. Le-am fi făcut mult rău. Acuzația de „omisiune a denunțării“ ar fi fost o acuzație cât se poate de reală pentru ei, cei de acasă, pe care n-aveam nicio speranță să-i mai vedem vreodată.
Maică-mea îmi imaginez că a aflat că am rămas în Vest când nu am coborât din tren, acasă. Probabil că l-a întrebat de mine pe însoțitorul de tren, iar când acesta a revenit după ce a mai verificat o dată compartimentele de la Budapesta și i-a spus că nimeni cu numele meu nu a călătorit în vagonul său, a rămas înmărmurită pe peron. S-a plimbat minute bune în sus și-n jos, poate a plâns, apoi s-a bucurat. Și sigur zâmbea când mi-a declarat absența la miliție.
Da, așa a fost cel mai uman. Să dispar într-o zi, subit, ar fi fost încă și mai rău. Mă gândesc că maică-mea m-ar fi așteptat poate cu prânzul în farfurie în vreme ce eu aș fi fost ghemuit sub un vagon de marfă. Nu, nu aș fi avut puterea să fac așa ceva. Chiar dacă o așa faptă se pedepsea mai blând. Pentru „trecere frauduloasă a frontierei“, care era o infracțiune contra autorității de stat, se lua de la șase luni la trei ani. „Refuzul înapoierii în țară“, cu circumstanțe agravante, în cazul nostru, fiind persoane care au părăsit legal țara cu o însărcinare din partea statului, era o infracțiune de serviciu, de competența tribunalului militar. Pentru asta se primea până la șapte ani.
Acum părăseam legal o țară în care mi-aș fi dorit să rămân, căutându-mi un viitor neclar într-una despre care nu știam nimic. Și nu aveam de la cine-mi lua rămas bun. Și nu-mi puteam reține gândurile că această „delegație pe termen lung“, cum îi spusese prietenul meu, era, de fapt, următoarea etapă, absolut normală, a marginalizării de care avusesem parte de când ajunsesem în Franța.
Nu-mi amintesc cum arăta aeroportul din Lyon. Nu mai știu cum am trecut prin controale, cum ne-am îmbarcat în avion. Eram pe pilot automat, urmându-l mecanic pe George. Nici interiorul avionului nu-mi revine prea clar înaintea ochilor, deși nu mai zburasem niciodată și ar fi trebuit să mă marcheze. În acei ani, îți dai seama, zborul nu era un lucru comun, cum e astăzi. Îmi revin în minte doar vorbele lui George, care spusese că avionul de pasageri îi părea ca un autocar, ceva mai elegant. În timpul călătoriei am avut parte de puține turbulențe și ne-am amuzat glumind că, de îndată ce ieși din Europa de Vest, și căile aeriene au gropi.
Apoi zborul nostru de linie a ajuns la Tamanrasset, unde știam că ne aștepta o aeronavă Noratlas, să ne ducă mai departe.
Acolo, chiar pe scara avionului, m-a lovit pentru prima dată asprimea deșertului. Căldura uscată, mirosul de piatră încinsă, vântul care te face să te simți ca în fața unui uscător de păr. Totul era nenatural pentru mine. Nu ai simțit și dumneata la fel, când ai ajuns în țara asta?
Așa aveau să fie următorii ani? m-am întrebat. Aveam oare să mă obișnuiesc? În câteva minute curgeau apele de pe mine și nu înțelegeam cum puteau oamenii să trăiască aici. Mințile mi-au zburat și m-am trezit reflectând la motivele pentru care s-or fi oprit, în pribegia lor de acum câteva sute de mii de ani, primele triburi de hominizi în așa o climă. Ce-au găsit propice vieții? Cam astea au fost întrebările pe care mi le-am pus cât am coborât cele câteva trepte până la sol. Când am călcat pe pistă, ele au fugit, alungate de mult mai deranjanta teamă că tălpile atât de subțiri ale pantofilor mei aveau să se topească pe asfaltul dogoritor.
George, în schimb, nu dădea semne de disconfort. Înalt, suplu, cu barba și părul negre, niciodată pieptănate, părea omul locului. Un turban și o robă djellaba îi mai trebuiau, ca să se amestece printre pâlcurile de localnici care mișunau peste tot. Și un pic de colorit, pe care nu mă îndoiam că avea să-l capete. Odată cu mine.
M-am mirat când am văzut că printre cei care coborau din avion erau foarte mulți îmbrăcați tradițional. Ciudat, dar pe terminalul aeroportului din Lyon nu-i remarcasem. Poate pentru că acolo nu prea văzusem nimic în jur… sau poate că-și schimbaseră hainele în avion. Fii european în Europa și african în Africa… Eu nu aparțineam niciuneia dintre lumi.
Și țin minte foarte clar momentul acela, pentru că atunci a început să se întâmple ceva cu mine. Eram pe cale să încep din nou să mă lamentez în gând și să ponegresc Franța pentru că m-a primit doar ca să mă dea afară, când am realizat că poate era mai bine că nu mă simțeam legat de un alt loc. Puteam începe o viață nouă, fără un balast emoțional care să mă scufunde. Și ea putea fi chiar acolo. Ea avea să fie acolo.
La Tamanrasset nu am ieșit din aeroport, dacă cele câteva barăci din jurul pistei puteau fi numite astfel, dar am avut pentru prima oară sentimentul că deșertul mă lua în primire, că nu voi mai părăsi vreodată Sahara. Doar în prima clipă asta m-a speriat, apoi m-a liniștit. N-am înțeles imediat de ce, dar senzația venea ca o rezolvare. Calma celelalte gânduri, cele despre patria pe care-am părăsit-o fără să privesc înapoi și despre Franța, din care am fost alungat. Aveam să mai simt, la răstimpuri, chemarea locurilor, mereu aducând cu sine mai multă liniște.
m recunoscut aeronava Noratlas după însemnele armatei franceze. Era un avion tare ciudat, cu două motoare cu elice, ambele prelungite în câte o coadă, iar cele două cozi fiind unite între ele într-o singură aripă posterioară. Cabina, ca un autobuz rotunjit, mai scurtă decât cele două cozi, atârna cumva stingher, susținută doar de aripile principale, pe care erau fixate și motoarele. Acestea din urmă erau blocurile de fuzelaj pe care erau prinse roțile trenului de aterizare. Deci, roțile susțineau direct motoarele, acestea, la rândul lor, susțineau aripile, iar aripile, cabina. O soluție cam ineficientă, după mine.
Când ne-am apropiat de avion, din direcția opusă tocmai venea un bărbat. Avea bagaje mai multe decât noi doi la un loc, plus un trepied.
— La Oasis doi mergeți? ne-a întrebat în franceză când ne-a văzut oprindu-ne lângă el.
Era înalt și deșirat, purta pantaloni scurți de pescuit și un tricou larg, care atârna pe el ca pe umeraș, lăsând la vedere niște membre scheletice. Ochii și-i ascundea în spatele unor ochelari de soare verzi, cu ramă de plastic imitând lemnul, iar o pălăriuță lăsa să scape de sub ea câteva lațe de păr castaniu.
Titlu: Azilul meu
Autor: Alexandru Lamba
Editura: Polirom
Roman nominalizat la Premiul Cartea Anului, în cadrul Premiilor Anului în Cultură la Brașov 2024
Descrierea editurii
În plin Război Rece, doi români fugiți din țară ajung în mijlocul deșertului algerian, unde primesc o misiune importantă: să participe la pregătirea unor teste nucleare subterane desfășurate de armata franceză. Cei doi sunt martori ai unei detonări în timpul căreia o galerie cedează, iar gazele radioactive scapă la suprafață. Pe lângă aspra climă sahariană, românii au de înfruntat și alte pericole. Printre contractorii civili umblă zvonuri ciudate despre experimente care-și propun deschiderea unor găuri de vierme, accesarea unor tuneluri prin timp și spațiu, iar din fascinația pe care o sădesc asemenea teorii în cei prea temerari se pot naște primejdii inimaginabile. Totodată, există oameni care de sute de ani își duc zilele în deșert, iar cultivarea unei relații cordiale cu ei se dovedește a fi o provocare pentru europeni. Deși atât de multe lucruri îi separă, militarii francezi, fugarii români și beduinii arabi găsesc ceva ce-i unește: umanitatea. Vor purta războaie, vor urî, vor face experimente nebunești, dar, pe lângă toate acestea, vor țese și povești de dragoste. Și, orice ar face, își vor căuta neîncetat locul și menirea. Unii dintre ei le vor găsi.
