20.
Tertius apăru pe monitoarele Navei Ou ca un disc gălbui plin de pete negre unite între ele cu linii subțiri, aidoma unei victime neajutorate capturate în plasa azvârlită de un retiar. Virto decise să se apropie dinspre soare, considerând că așa vor fi mai greu de detectat. Prevăzuse că prezența lor nu va trece neobservată, dar cu cât erau reperați mai târziu, șansele de a ajunge la suprafață creșteau semnificativ. Pentru ultima etapă a voiajului, așteptară ca unica lună a lui Tertius să se afle pe aceeași parte cu soarele și, utilizând-o ca paravan, țâșniră spre planetă.
Surprinzător, Santinelele nu-și făcură apariția în interiorul orbitei lunare. Însă, la cinci mii de kilometri altitudine, când inițiară procedurile de dinaintea asolizării, subit, fără niciun avertisment, sistemele de bord încetară să mai funcționeze. Nava intră într-o descensiune necontrolată accelerată, care amenința să o sfâșie în bucăți. Virto știa că atâta timp cât erau în aer, carena va rezista, dar, de asemenea, era conștient că dacă nu va reuși să activeze generatorul de câmp antigravitațional, impactul cu solul avea să le fie fatal.
De îndată ce atinseră straturile superioare ale atmosferei, Oul se transformă într-un bulgăre de foc. Virto își lipi palmele de consola de comandă și închise ochii, ca și cum ar fi intrat într-o transă de invocare a unor entități salvatoare. Chipul său reluă mina zeului sculptat în piatră care-i scosese din încercuire.
Copiii și romberdinul se zgâiau prin hubloul din fața lor, urmărind perplecși apropierea vertiginoasă a solului. Inimile lor băteau sincronizat, ca un ciocan pneumatic, iar frunțile li se broboniseră de picături mari de transpirație rece ca gheața. Băiatul scrâșni din dinți și-și înfipse unghiile în brațele scaunului. Fata închise ochii, pregătindu-se de impact.
În clipa de dinaintea ciocnirii, nava frână accentuat și o lumină roșie, însoțită de un țiuit ascuțit, străbătu Oul. Alarmele își începură anunțurile stereotipe:
— Impact iminent! Impact iminent! Impact iminent!
100 de metri… 50 de metri… 25 de metri… 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3…
Liniște.
Altimetrul se blocă la cifra trei.
Virto își trase sufletul o fracțiune de secundă, apoi se sculă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Să coborâm! Repede, repede! Să coborâm! îi zori pe copii.
O rupseră la fugă spre ieșire. În vestibul, Serus și Luna revăzură rampa de acces coborâtă, doar că, deși știau că părăsiseră Krottanul de ceva vreme, constatară, ușor surprinși, că de partea cealaltă nu erau catacombele Denului, ci un sol nisipos galben-auriu. Săriră afară, într-un aer înăbușitor și o lumină albă dureros de puternică. Oul plutea la trei metri de pământ, înconjurat de dune care se ridicau precum valurile înspumate ale unei mări agitate. Fantome din praf fin, născute din urletul prelung al vântului ce biciuia necruțător coamele de nisip, se mlădiau într-un dans tribal, dând împrejurimilor un aspect de tărâm bântuit.
— Trebuie să ne îndepărtăm de navă, zise Virto. Serus, suie pe una dintre dune și verifică dacă se vede ceva în apropiere.
Băiatul luă pieptiș povârnișul, cu picioarele afundându-i-se până la genunchi. Era mai solicitant decât preconizase; nările și gura i se uscară de la căldură și efort, resimțind fiecare inspirație ca pe un șmirghel coborându-i pe gâtlej. După un sfert de oră, ajunse în vârf. Privi roată, făcându-și palma streașină la ochi. Deșertul se întindea dezolant de la un orizont la altul. Doar nisip, nimic altceva. Căzu în genunchi, cuprins de disperare.
Cu coada ochiului, prinse o mișcare în depărtare. Inițial crezu că vibrația dunelor este un efect optic provocat de dogoarea astrului, numai că iluzia deveni realitate în numai câteva minute. Mai multe siaje, aidoma unor dâre produse de viermi imenși deplasându-se cu mare viteză pe sub pământ, se îndreptau către ei din toate direcțiile. Serus își scutură capul, își frecă energic fața și se uită atent, să se convingă că nu halucinează.
— Vin! Vin! Vin de pretutindeni, urlă, împleticindu-se spre companionii săi.
— Ce facem? șopti Luna spre Virto.
— Așteptăm. Oricum, n-avem unde fugi.
Fâsâitul tern care străbătea din depărtare crescu repede în intensitate, transformându-se în șuieratul unor reptile înfometate. Solul din jur trepida mărunt, anunțând iminenta sosire a Santinelelor. O clipă se lăsă liniștea, apoi din adâncuri țâșniră către înaltul cerului ofidieni negri, cu solzi sticloși și priviri învăpăiate, unduindu-se în urmărirea fluierului unui îmblânzitor invizibil. Unul dintre șerpi se lăsă înspre ei. Luna scăpă un țipăt. Căpușă schelălăi. Serus își ridică mâinile, într-un gest instinctiv de apărare. Virto, însă, rămase calm și neclintit. Reptila se opri la câțiva metri de ei, întinzându-se pe nisip, cu gura căscată.
— Vrea să intrăm, le transmise Virto.
— Nici nu mă gândesc, îngăimă Serus.
— Nu prea cred că avem de ales, admise Luna.
Copilul-zeu pătrunse primul în cavitatea bucală a imensei creaturi. Ceilalți i se alăturară, cu pași timizi. Bestia închise fălcile și, scufundându-se din nou în marea de nisip, o apucă spre miazăzi.
50.
După încleștarea de la Templul Focului, mim-cristalele zalusiene declanșară contraofensiva. Ofidieni purtând în pântecele lor armatele Umblătorilor porniră spre Valea Cețurilor Veșnice cu un singur țel – anihilarea totală a rezistenței tertiusene.
Preacucernica, cu ce rămăsese din Ordinul Umbrelor, se retrase în Pădurea de Piatră, pentru a pregăti defensiva. Neînfricatele amazoane, conștiente că aveau șanse minime să respingă atacul zalusian, se resemnaseră cu sfârșitul iminent și așteptau, cu un dulce neastâmpăr, clipa în care sufletele lor aveau să se scurgă în Marea Liniștii de Apoi. Era o zi ca oricare alta, numai bună de murit.
Serus și Luna, îmbrățișați, priveau, de pe bolovanul lor de la gura peșterii, tremurul iluzoriu al orizontului, în arșița cruntă a amiezii. Vegheau la primele semne ale apropierii inamicului. Se oferiseră să intre în luptă alături de războinicele Cletei, dar Preacucernica îi refuzase tranșant, monosilabic, oferindu-le drept consolare sarcina de a sta de strajă.
— E aiurea, zise fata, nu ne lasă să ne implicăm, deși știe că sorții nu le sunt favorabili.
— Tocmai de asta ne ține deoparte. Nu vrea să-și mânjească mâinile cu sângele nostru.
— Trebuie să existe ceva ce putem face. Simt că înnebunesc stând pe margine!
Tăcură amândoi, concentrându-se la identificarea unor posibilități de a acționa în sprijinul Umbrelor.
— Asta e! sări Serus de pe pietroi ca ars. Hai cu mine!
Alergară strecurându-se printre stalagmite, strigând-o pe Cleta. Aceasta apăru brusc în fața lor, de parcă fusese materializată de un magician.
— De ce urlați ca bezmeticii? îi mustră amazoana.
— Scuze! Scuze! zise Serus, gâfâind. Cleta, avem o rugăminte.
— Da, avem o rugăminte, îi ținu isonul Luna.
— S-o aud.
— Știi, ne-am dori să plecăm acasă, se plânse băiatul, făcându-i conspirativ cu ochiul Lunei.
— Da, da! întări fata spusele lui.
— Nu vă pot duce acasă.
— Nu, nu cer asta de la tine. Nu mă lasă inima să-ți răpesc minunatul prilej de a o mierli.
— Mierli?
— E o expresie… mă rog, lasă, n-are importanță. Să revenim la rugămintea noastră. De fapt, e o întrebare, adică…
— Poți fi mai concis?
— Bine! Ai idee unde este nava cu care am sosit pe Tertius?
— Da, răspunse amazoana și dădu să plece.
— Stai! Stai! Unde te grăbești?
— Ai zis că ai o întrebare. Ți-am răspuns.
— A, da. Ultima, promit.
Cleta îl privi cu neîncredere pe Serus.
— În regulă, dar după aceea mă lași să mă pregătesc de luptă?
— Jur!
— Să aud.
— Ne poți spune unde este?
— De ce?
— Având în vedere că nu prea vă suntem de folos, ne gândeam să ne întoarcem pe Krottan.
— N-am pe cine să vă dau să vă ducă acolo, e nevoie de toate Umbrele aici. Vorbiți cu Preacucernica.
— N-am vrea să o deranjăm pentru atâta lucru. Și, oricum, nu vrem să ne dai pe cineva, ci doar să ne îndrumi încotro să o apucăm.
— A, în cazul ăsta, ieșiți din peșteră și mergeți către apus. Dacă aveți noroc și evitați să fiți prinși de Santinelele zalusiene, omorâți de deșert și alte câteva zeci de amenințări, s-ar putea să o găsiți până la amurg.
— Mulțumim, zise băiatul.
O luă pe Luna de mână și se îndreptă spășit spre cavitatea care le ținuse loc de dormitor în perioada petrecută în Pădurea de Piatră. Imediat cum ajunse acolo, înșfăcă un rucsac și, cotrobăind la repezeală prin diverse cutii, îndesă în el o frânghie, un cuțit, câteva pachețele cu merinde și patru bidoane de apă.
— Îmi spui și mie ce ți-a cășunat?
— Îți explic pe drum. Ia câtă apă poți căra. Îmbracă-ți hainele de deșert și să mergem!
Când ieșiră din peșteră, soarele, aproape de zenit, pârjolea nemilos suprafața pământului. Nisipul dogorea, încât Serus, deși încălțat în termobocanci, avea impresia că, pur și simplu, calcă pe o plită încinsă.
Vântul sufla în rafale, biciuindu-i cu fire de nisip abraziv și ridicând tornade efemere în calea lor. Înaintau în tăcere, concentrați la efortul pe care-l depuneau. După două ore de mers, răzbind pe culmea unei dune, Serus privi către masivul care adăpostea cuibul Umbrelor. De la acea distanță, muntele aducea cu un uriaș culcat pe spate, cu brațele îndoite sub ceafă, admirând infinitul albastru de deasupra sa. Imaginea îi evocă un pasaj din cartea de povești Colosul Visător, în care exista o referire la un obicei al oamenilor de a identifica în forme aleatorii figuri umane. Gândul îi fugi la cei de acasă – la tatăl său și la Sirob. I se puse un nod în gât, iar ochii i se umeziră.
— Ce faci? Vii? îl zori Luna.
Serus coborî cu salturi mari panta abruptă și, trecând prin dreptul ei, o cuprinse pe după talie.
— Să mergem. Mai e mult până departe.
51.
Nisipul de la poalele masivului ce găzduia Pădurea de Piatră colcăia de ofidieni zalusieni. Preacucernica și Cleta scrutau, de la gura peșterii, descinderea armatelor asediatoare. Componența acestora era extrem de pestriță, mim-cristalele zalusiene parazitaseră orice vietate a cărei inteligență permitea realizarea unei conexiuni mintale destul de stabile pentru preluarea controlului organismului. Inițial, implantaseră numai specii a căror istețime era la nivel uman, dar numărul mic al unor astfel de populații și, totodată, creșterea nevoii de trupuri, ca urmare a luptelor înverșunate cu Umbrele, siliseră mimii să se îndrepte și către alte forme de viață. Strategia avusese însă un imens inconvenient: simplitatea minților noilor candidați crease dificultăți majore în strunirea instinctelor lor primare.
Platoul din fața peșterii se umpluse de feline mari, cu colți lungi, care se deplasau sprinten pe câte șase membre; pachiderme-tricorni, ale căror capete erau acoperite de carapace groase din care răsăreau trei excrescențe osoase, lungi de un metru, arahnide gigantice, cu câte patru perechi de clești și telsoane apte să lanseze ace incandescente, precum și multe alte vietăți pe care mim-cristalele, prin abilitatea lor de a induce modificări anatomice corpurilor posedate, le transformaseră în arme terifiante. Printre căpeteniile oștii adunate de pe tot cuprinsul galaxiei predominau două specii: oamenii și sepiile ramoriene. Acestea două erau ființele cu cel mai înalt grad de compatibilitate pentru implantarea cu mim-cristale. Complexitatea creierelor umane și a cefalopodelor le dădea mimilor posibilitatea unei contopiri complete cu mințile lor.
Raportul de efective era disproporționat în favoarea asediatorilor. La fiecare Umbră erau două duzini de zalusieni. După încleștarea de la Templul Focului, Cleta se putea bizui doar pe douăzeci și șapte de amazoane. Acestora li se adăugau șase maici din serviciul Preacucernicei Umbre a Umbrelor, a căror capacitate combativă era mai mult simbolică.
Comandanții zalusieni își instalaseră arahnidele pe pozițiile înalte din jurul gurii peșterii, apoi ordonară primul iureș.
Haitele de feline se năpustiră spre Pădurea de Piatră. În timp ce escaladau grațios stâncile, din regiunea toracică a coloanei vertebrale dezvoltară, de fiecare parte, câte o pereche de tentacule viguroase ce le facilitară cățărarea. Când se apropiară la aproximativ o sută de metri de accesul în cavernă, o lavină de pietre se porni din vârful muntelui. Surprinse de manevra Umbrelor, carnasierele bătură în retragere, însă fu tardiv, bolovanii le prinseră din urmă, spulberându-le.
Pentru al doilea atac, zalusienii apelară la unitățile blindate – tricornii. Pachidermele se urniră greu. Înaintau în grupuri de șapte, formând triunghiuri echilaterale cu vârful către peșteră, împingând precum niște pluguri pietrele care le barau calea. O nouă avalanșă fu stârnită de Umbre, numai că de data aceasta pietrele ricoșară din carapacele tricornilor aidoma unor mingi de cauciuc.
52.
Cu ultima picătură de energie, Serus răzbi pe coama dunei. Se întinse pe spate, cu ochii închiși, inspirând și expirând repede și sacadat. Ascensiunea îl vlăgui. Nu-și imaginase că drumul spre Ou va fi atât de istovitor. După preconizările sale, ar fi trebuit să fi ajuns deja sau măcar să zărească nava la orizont. Faptul că încă nu o găsiseră putea însemna un singur lucru – se rătăciseră. În cazul acesta, soarta le era pecetluită, porniseră pe un drum cu sens unic. Nu luase în calcul revenirea. Peștera nu mai era un loc sigur, iar Oul rămăsese ultima lor speranță de supraviețuire.
Bâjbâi după bidonul cu apă agățat la brâu, îi desfăcu dopul cu mișcări lente și stoarse pe gâtlej ultimul strop din lichidul sălciu. Apoi, proptindu-se în cot, se puse în genunchi și se ridică, ezitant, în picioare. Își șterse cu mâneca ochelarii de protecție îmbâcsiți de praf. Deșertul se întindea la nesfârșit, în toate direcțiile. Se întoarse vlăguit către Luna, care zăcea deshidratată, ca o floare ofilită, la baza dunei. Se gândi că măcar pentru ea trebuia să găsească forța de a continua.
Analiză cu atenție panta, pentru a identifica cel mai facil traseu de coborâre pe partea cealaltă. Creierul său sleit avu nevoie de răgaz să poată pricepe ceea ce vedea, să înțeleagă ce se petrece. La poalele colinei, înfiptă până la jumătate în nisip, ca într-un cuib, stătea nava. Inima îi bubui într-un ritm nebun, iar adrenalina i se revărsă ca un tsunami prin vene:
— Am găsit-o! Luna, am găsit-o! Am găsitooo! Suntem salvați!
Râdea și țopăia ca un bezmetic, aruncând cu nisip în sus. Însă Luna nu se manifesta în niciun fel. Rămăsese nemișcată. Exaltarea băiatului se domoli, lăsând loc îngrijorării. Ceva nu era în regulă. O rupse la goană în jos, împleticindu-se, căzând și rostogolindu-se. Ajunse la fată, își strecură brațul pe sub ea și o ridică la pieptul său. Respirația ei era rară, firavă. Simți cum îl lasă puterile.
— Nu, te implor, nu muri! Nu acum, te rog! Te rog, nu mă lăsa. Am găsit-o, Luna, am găsit-o! Am găsit nava, suntem salvați. Nu muri, nu muri, nu muriii… te roog!
O luă în brațe și, adunându-și ultimii stropi de energie, sui pieptiș panta. Picioarele i se înfundau până la glezne în nisip, ceea ce făcea urcarea aproape imposibilă. Își dezbrăcă haina și o legă în jurul pieptului Lunei. O târî după el. Cum răzbi în vârf, se lungi pe spate și, punând-o pe fată peste el, își dădu drumul în jos ca pe o pârtie.
Descensiunea rapidă îl duse la câțiva pași de Ou. Ușa vehiculului era împotmolită în nisip, doar o fantă de lățimea palmei se mai ivea deasupra solului. Serus se lăsă în genunchi, săpând frenetic. Dislocă suficient nisip cât să acceseze panoul pentru evacuarea de urgență. Voletele glisante ale ecluzei vestibulare se retraseră brusc în lateral, iar Serus și Luna fură luați pe sus de valul de nisip ce se scurse în interior.
Titlu: Dincolo de gratiilei Coliviei
Autor: Boris Velimirovici
Editura: Pavcon
Seria: Colivia #3
Coperta: Sorin Sorășan
Nr. pag.: 224
ISBN – 978-606-9057-94-0
Colecţia: Colecția Science-Fiction, #174
Descrierea editurii
„O inedită poveste de dragoste dintre două personaje adulte și un război dinastic purtat pe fundalul unui Eden precambrian. Borislav Velimirovici inventează, cu o plăcere nedisimulată, o sumedenie de creaturi bizare și monstruoase, pe care le aruncă în luptă împotriva eroilor săi. Dar va învinge oare binele de această dată?” – Florin Giurca – scriitor
„O călătorie până în extravers și înapoi? O întâlnire cu ființele de acolo, care se pregătesc să invadeze Universul nostru? Aventuri întru salvarea lumii oamenilor, cu doi puști și un moș care par desprinși din creațiile verniene? Comploturi ascunse, uneltiri la lumina zilei și bătălii interne care distrug civilizații? Pe toate le puteți avea, simultan, dacă deschideți coperțile acestei noi ”Colivii”, în care autorul, Boris Velimirovici, se întrece pe sine, creând o adevărată saga cosmică. O saga care pare a se întinde la nesfârșit în spațiu-timp.” – Aurel Carasel – scriitor
