Capitolul I – Teoretic inofensivi
După un urcuș de mai bine de două ceasuri, cei doi bărbați pășiră anevoios pe ultimele trepte săpate în stâncă. Trăgându-și răsuflarea, unul din ei se sprijini de un bolovan și scoase o pipă din chimir. Celălalt trase un căscat prelung și se așeză morocănos pe ultima treaptă. Primul, un bărbat îndesat, cu păr cenușiu pe la tâmple, aruncă o privire mulțumită în jur și, după ce își umplu luleaua cu mahorcă, spuse:
– Nu cred c-o să mă satur vreodată de priveliștea asta, Artingard.
– Mda, eu m-am săturat de multă vreme.
– Trebuie să vezi mereu lucrurile bune în jurul tău. Privește munții, pădurile. Avem aici liniște, aer de-ai putea să-l sorbi cu o lingură…Nici cătunul nostru nu se vede de-aici.
– Tocmai. Ție ce-ți pasă? Tu seara te întorci în coșmelia aia a ta din capul satului, te culci și gata, pe când eu…
– Te-am prevenit, Artingard. Să fii păstrător al Templului nu e o îndeletnicire pentru cei cu familie. Când o să ai anii mei, o să-ți dai seama de asta. Mai bine holtei bătrân și fără griji.
– Nevastă-mea mă tot cicălește, îmi spune să-mi găsesc altceva de făcut. I-am zis că odată jurământul rostit, nu mai pot da înapoi.
– Profită atunci de aceste clipe de tihnă, în care nimeni nu te bate la cap, zâmbi bătrânul, aprinzându-și pipa.
Artingard tăcu o vreme, uitându-se în jur încruntat. Întoarse privirea către intrarea în templu: o poartă mare din fier înnegrit, ale cărei balamale erau prinse în stâncă. Deasupra ei, dominând ușa, se zărea un craniu sculptat în piatră, iar sub el, în metal, se puteau vedea sculptate imagini cu demoni, monștri devoratori de suflete și oameni sacrificați sau torturați.
– Io tot nu-nțeleg, Berren, de ce trebuie să ne trezim în fiecare dimineață la cinci ca să ajungem aici. Nu e ca și cum templul o să dispară.
– Asta ne e datoria. Făcliile trebuie să rămână aprinse mereu.
– De ce?
– Așa spune la catastif. Articolul 309 din Codul Păstrătorilor Templului Pierzaniei, ediția revizuită din timpul domniei lui Terrador: „Până în clipa în care pogorâtu-s-ar Cela Ales pe pământulu și ar avea trebuință de Sabia Celor 7 Suflete, torțele și făcliile din Templu acest fi-vor aprinse de-a pururi întru iluminatulu coridoarelor.”
– Mi se pare o regulă stupidă.
– Pe când eram de vârsta ta, sau chiar mai tânăr, înainte să mă transfer aici de la Templul lui Malkrazel, Demonul care Devastează Holdele și Hambarele în Fiecare zi de Joi a Lunii Vulturului, dar Numai dacă nu Plouă, așa credeam și eu. Însă într-o zi păstrătorul senior m-a luat deoparte și mi-a zis așa: „Noi aici la templu suntem parte din datinile străbune. Pentru ca legenda să existe, avem o grămadă de opreliști în cazul în care vreun erou ar veni să revendice vreun artefact magic: capcane, bolovani care se rostogolesc, țepușe care ies din pereți, ciuperci care elimină spori toxici. Trebuie să avem grijă de toate: ungem capcanele, dăm țepușele cu otravă, udăm ciupercile din când în când. Iar făcliile trebuie să fie mereu aprinse, pentru că nu vrem să producem niciun fel de inconveniență oftalmologică.” Așa a fost dintotdeauna, Artingard, cine sunt eu să mă opun tradiției?
O adiere răcoroasă, de primăvară, se porni de nicăieri, mângâind cu blândețe covorul ferfenițit de mușchi și licheni de pe stâncă și aducând o mireasmă de iarbă proaspăt cosită de jos din vale, dintre pășunile de la poalele piscului. Păstrătorul cărunt își scutură pipa de un bolovan, apoi scoase o perie și începu s-o curețe meticulos. Celălalt privi cu o expresie critică spre intrarea în templu și mormăi:
– Berren, tu te-ai întrebat vreodată dacă noi suntem ăia răi din poveste?
– Cum așa?
– Păi lucrăm la Templul Pierzaniei. Cu accentul pe „pierzanie”.
– Da, dar a fost vreo pierzanie pe-aici vreodată? Exceptând momentul în care ți-ai pierdut tu o mănușă acum vreo doi ani? Și oricum, numele ăsta are o anumită rezonanță, un prestigiu. Cum te-ai fi simțit dacă titulatura ta ar fi fost Păstrător la Templul Brânzei Mucegăite? Sau la Templul Bursucului Turbat?
– Și cum rămâne cu craniul ăla lugubru de deasupra porții?
– E acolo doar de ornament.
– Și de ce n-au găsit alt ornament mai puțin morbid? O floare, o albină, o roată de cașcaval…
– Așa e arta, simbolică. Sunt păstrător, nu sculptor, să critic ce-au făcut alții.
– Dar așa e în tot templul: oase, tigve, demoni și oameni cărora li se suge sufletul din trup. Fiecare lucru din locul ăsta emană așa, o aromă de nenorocire…
– E vorba de concept aici. Fiecare element face parte din întreg. Mie unuia îmi place. M-aș simți ciudat dacă aș avea în grijă un templu cu o roată de cașcaval deasupra intrării.
– Și cum rămâne cu toate caznele și primejdiile pe care le-adăpostim? insistă Artingard. Avem bolovani și lame care ies din pereți dacă nu calci pe unde trebuie…
– Din câte știu, ridică Berren din umeri, n-a călcat niciun alt om în templul ăsta de secole, în afara păstrătorilor. Suntem teoretic inofensivi.
– Da, dar practic rolul nostru este să ne asigurăm că orice aventurier care nimerește în templu riscă să fie otrăvit, înțepat, tăiat, opărit sau omorât.
– Nu putem lăsa orice erou de mâna a treia să pună mâna pe comorile din templu. Dacă moare careva înăuntru, asta spune mai multe despre el decât despre noi.
– Dacă zici tu, bombăni Artingard cu scepticism.
– Noi suntem practic o comisie de selecție, suntem meritocrația în acțiune. Nu fiecărui erou de pe lumea asta i se cuvine un loc în legende sau în cântecele barzilor, unii mai și mor de la o bubă la deget sau așezându-se pe o latrină șubredă. În momentul în care am depus jurământul de păstrători, ni s-a oferit onoarea de a asigura Controlu’ Calității eroice.
– Mda, spuse celălalt cu o expresie acră. Ți-am mai zis că nu aici voiam să mă înrolez, fir-ar să fie! Dac-aș fi știut să citesc mai bine…
– Io zic c-ai nimerit unde trebuie, răspunse Berren încurajator. Tu crezi că ăia de la oraș, de se ocupă cu Controlu’ Calității erotice, o duc mai bine decât noi? Să trăiești o viață întreagă în forfota și-n murdăria din cetate, departe de liniște și de munții ăștia magnifici? Să ai parte de câte cinci-șase curtezane tinere și frumoase în fiecare noapte, fără să ai și tu un rost al tău și-un pic de tihnă? Îți dai seama ce trai searbăd și nefericit?
– Da, absolut groaznic…
– Ei se ocupă doar de chestii trupești, noi aici ne ocupăm și de spirit…
– Momentan ne ocupăm doar de niște fiare ruginite, pe un vârf de munte, în mijlocul pustietății. Măcar de-ar fi niște capcane mai acătării…
– Așa sunt de când le știu. Rugina face parte din experiență, zise Berren ridicându-se în picioare și punându-și pipa la cingătoare. Hai că ne-am odihnit destul, e timpul să intrăm.
– Fie, răspunse Artingard și începu să se scotocească prin buzunare. Nu… Nu, nu nu… Fir-ar să fie! Lua-le-ar Laut să le ia… Nu cred!
– Ce e?
– Cred că… nu, e imposibil.
– Ce s-a întâmplat?
– Mi-am uitat cheile acasă.
– Vorbești serios?
– Lua-le-ar naiba de chei! Nu avem cum să deschidem templul. Trebuie să coborâm.
– Dacă tu ai impresia, Artingard, că o să merg iarăși până în sat ca să mă întorc aici peste alte patru ceasuri, te înșeli amarnic. Am deja o vârstă și mă dor picioarele. Mergi singur, flăcăule.
– Și pe mine crezi că nu mă dor picioarele, sau ce?
– Ai grijă cum vorbești cu Păstrătorul Senior!
– Dacă e să cobor în sat, nu mă mai întorc azi. Să fie clar.
– Trebuie să aprindem torțele din templu.
– Nu vine nici naiba pe-aici, doar ai zis și tu asta…
– Profeția spune că în orice clipă ar putea să apară Cel Ales. N-o să mă pun de-a curmezișul ei doar pentru că tu nu ști unde-ți lași cheile.
Artingard căzu pe gânduri, apoi răspunse:
– Am putea să… știi tu…
– Nu.
– N-o să afle nimeni.
– Nici să nu te gândești.
– Intrăm pe dincolo.
– Am zis nu.
– Nu e nici țipenie în jur, o să știm doar noi doi.
Berren oftă, apoi se ridică de pe pietroi cu o expresie posacă.
– Bine, dar e ultima dată. Mai ții minte primăvara trecută când te-ai rătăcit pe coridoare și tot pe-acolo ai ieșit în cele din urmă. A trebuit să încropesc eu un alt sigiliu pe care să-l pun pe ușa aia, și mi-a luat două zile să fac să pară că nimeni nu s-a atins de ea.
Cei doi dădură ocol intrării în templu și porniră să se cațere pe versant, sprijinindu-se cu grijă la fiecare pas. În cele din urmă, înconjurară piscul și ajunseră pe cealaltă parte, în fața unei uși mult mai mici, pe care era scrijelit „Poarta de în caz dacă arde. A se da spre trebuință decât în situațiuni de pârjol. De veți trece aici fără dezlegare, vedea-veți voi ce veți păți!”
– Mi se pare cam vag, mormăi Artingard arătând către ușă.
– Ce anume?
– „Vedea-veți voi ce veți păți!” Ce fel de atenționare mai e asta?
– Ce e în neregulă cu ea?
– Nu mi se pare deloc amenințătoare.
– Când o să fii tu păstrătorul senior al templului, n-ai decât să scrii tu una mai bună, răspunse Berren iritat.
– A, tu ai scris-o? Nu voiam să…
– Lasă, lasă. E vina mea că am încercat să fac un lucru bun. Mai bine lăsăm poarta așa, simplă, nu? Trebuia să fac ceva ca să țin lumea la distanță. Iartă-mă că nu știu să sculptez un craniu impunător ca ăla din față.
– Nu e chiar așa de rea, totuși. Adică…
– Hai să intrăm odată în templul ăsta, că deja se face amiază, îi reteză Berren vorba și ridică o piatră așezată aproape de pragul ușii. Sub ea se afla o cheie ruginită. Bărbatul o luă și o răsuci în broască. Cheia scrâșni, Berren împinse cu umărul în ușă, dar aceasta nu se clinti.
– Niciodată n-a mers bine încuietoarea asta. De când am în pază templul ăsta, mereu am pierdut o grămadă de vreme ca s-o deschid.
– Încearcă s-o miști în sus și-n jos.
– Am încercat. Nu vrea.
– Dă-mi voie, spuse Artingard.
– Lasă că mă descurc și singur, se rățoi bătrânul la el.
– De ce n-ai chemat un fierar s-o repare?
– Cei din vale au auzit că toți meșteșugarii care află secretele acestui templu trebuie omorâți imediat după ce-și termină treaba. Așa că nu mai vrea nimeni să vină. Așa e datina, n-am ce-i face, continuă paznicul văzând că Artingard se uită pieziș la el. Pe când erai doar un băiețandru, a trebuit să momim un tâmplar de peste două sate ca să vină și să facă scaunul ăla din templu pe care stau eu acum. Nici nu știi cât ne-am chinuit, eu și fostul Senior, să-l aruncăm de pe stânci, că era ditamai matahala… Încearcă și tu s-o deschizi.
Artingard începu să zgâlțâie cheia în broască și să smucească în dreapta și-n stânga de clanță. În cele din urmă, după ce câteva broboane de sudoare îi apărură pe frunte, ușa cedă. Cei doi se aplecară și pătrunseră prin deschizătură. Abia după ce făcură câțiva pași prin întuneric, coridorul se înălță și bărbații nu mai fură nevoiți să stea aduși de spate. Bâjbâind pe lângă perete, Berren găsi în cele din urmă o făclie și o aprinse cu amnarul de la brâu. Merseră în tăcere pe culoar, până ajunseră în fața unei alte uși.
– Dacă vrei să știi, n-am avut nicio idee mai bună, spuse bătrânul, fără să întoarcă privirea spre Artingard.
– Ce idee?
– „Vedea-veți voi ce veți păți!”
– A, dar nu-ți mai bate capul cu asta. N-are importanță.
– Ba da, are. Dar pur și simplu n-am găsit ceva de care să se teamă oricine. Dacă ziceam „o să fiți torturați cu fierul înroșit” sau „vi se vor bate piroane în piept” sau „o să fiți feliați mărunt cu pumnalul sacerdotal”, cu siguranță că se găsea un nebun căruia să nu-i fie frică de asta. M-am gândit că, lăsând totul deschis, fiecare se gândește la ce-i mai rău și, în felul ăsta, reușesc să pătrund în mintea omului. Sădesc spaima acolo, în imaginația lui.
– Păi și dacă omul respectiv n-are imaginație?
– Îl feliez mărunt cu pumnalul sacerdotal, răspunse Berren și lovi ușor cu mâna peste cuțitul pe care-l purta la brâu.
– Ăla e pumnalul sacerdotal?
– Mmm…nu chiar.
– Adică?
– Ăla nu mai există de mult timp. Acum vreo trei generații păstrătorii au avut nevoie de bani ca să cumpere torțe noi pentru templu, așa că l-au vândut, că era din argint. Să întreții un templu al Pierzaniei nu e chiar o afacere înfloritoare.
– Păi și cuțitul tău?
– Ăsta e doar cuțitul cu care mai tai câte-o găină pe la mine prin ogradă. Dar trebuie să păstrăm aparențele, așa că l-am luat.
Cei doi intrară în următoarea cameră a templului. De jur împrejur, se vedeau oase îngălbenite de vreme, cranii, femururi și bucăți de maxilar aruncate de-a valma, în movile care stăteau să se dărâme la o singură atingere. Paznicii își croiră drum printre ele, pe poteca îngustă care șerpuia printre grămezile de oseminte.
– Mie tot îmi dă fiori locul ăsta, șopti Artingard. Nu cred c-o să pot să mă obișnuiesc.
– Gândește-te cum era pe vremuri, când păstrătorii chiar dormeau în templu.
– În templu?
– Așa zicea regula: să fie în permanență vegheat. Făceau cu schimbul, mereu era câte unul de pază, în general ăla mai tânăr, adăugă Berren uitându-se cu subînțeles la celălalt. Fie vorba-ntre noi, singurul loc cât de cât comod pentru dormit în tot templul asta e lespedea pentru sacrificii umane, zic asta din experiență. Îți ține șira spinării dreaptă și nu te trezești cu dureri de șale. Dar doi oameni nu prea încap acolo pe lespede și ar fi ciudat să dormi înghesuit.
Spunând acestea, Berren deschise următoarea ușă și pătrunse în sala cea mare, pășind pe lângă plăcile care ar fi pus în mișcare capcanele din templu. Aprinse o făclie, iar lumina slabă a acesteia lăsă să se întrezărească vastitatea încăperii în care se aflau. În centru domnea un candelabru imens, prins cu lanțuri ale căror capete se pierdeau undeva în văzduhul întunecat. Sub acel candelabru se afla altarul principal al templului. Pereții erau îmbogățiți de fresce cu demonul patron al templului, Vulkorax Nimicitorul, în diferite ipostaze: smulgând mâinile și picioarele necredincioșilor, aducând foc și pucioasă peste regatele dușmanilor, dându-le brânci pe uliță bătrânilor sau devorând ultima bucată de plăcintă de pe tăvile gospodinelor.
– Ce naiba pute în halul asta? spuse Berren adulmecând aerul.
– Nu știu.
– Iar ai călcat în ceva în timp ce am urcat?
– Nu, bineînțeles că nu.
– Știi că nu se ia de pe dalele astea.
– Uită-te la tălpi, dacă nu mă crezi, se răsti Artingard, ridicând pe rând opincile spre celălalt paznic.
– Nu, te cred pe cuvânt, nu-i nevoie.
Artingard adulmecă aerul din sală.
– Ai dreptate, chiar duhnește aici. O fi murit ceva în templu?
– Nu miroase a hoit. Stai! strigă deodată Berren.
– Ce e? încremeni Artingard, speriat că apăsase pe unul din mecanismele de declanșare a unei capcane.
– Se vede o urmă în praf, spuse bătrânul, aplecându-se.
– Nu e o urmă de-a noastră?
– Nu, nu pare a fi urmă de opincă.
Spunând acestea, păstrătorul aruncă o privire către altar și simți cum îi îngheață inima în piept. Cu ultimele puteri alergă într-acolo, urmat de ucenicul său.
– A dispărut Sabia!
– Sabia Celor Șapte Suflete?
– Nu mai e, cineva a fost aici și a luat-o!
– Și ce putem să facem? întrebă Artingard panicat.
– În privința ei? Nu putem face nimic. Trebuie să dăm de știre și la celelalte temple.
– Păi și cu noi ce-o să se întâmple?
– Cu noi? Nu știu, și nici nu mai contează în acest moment. Ceva nu e în regulă, rosti mohorât Berren.
– Păi asta nu înseamnă că profeția s-a îndeplinit? Cel Ales va veni să mântuiască lumea? Îi va proteja pe cei slabi, îi va trece prin sabie pe cei nedrepți, va izgoni întunecimea cea mare și restul bazaconiilor alea?
– Din păcate, s-a întâmplat un lucru de care n-am ținut cont. Profeția nu se va îndeplini, ba din contră, presimt că ne îndreptăm către o catastrofă.
– De ce? Ce s-a întâmplat?
– La venirea Celui Ales, nu erau aprinse torțele.
Titlu: Eroi de mana a doua – Seria Sabia celor sapte suflete, volumul 1
Autor: Vlad Pasencu
Editura BookForge
Gen: Comic Fantasy
ISBN: 978-606-985-650-5
Total Pages: 428
Book Formats: Soft cover
Publication Date: 2024-12-04
Descrierea editurii
O amenințare străveche clocotește în măruntaiele pământului, iar orașele oamenilor cad pradă cohortelor de orci. O profeție vorbește despre Sabia Celor Șapte Suflete, arma de legendă care poate stăvili puterea misteriosului mag întunecat aflat în fruntea fiarelor însetate de sânge.
În căutarea ei pornește un grup de aventurieri format dintr-un pierde-vară cu un apetit vorace, o războinică măcinată de crize existențiale, un consilier a cărui superputere este birocrația, un prinț cu mintea ascuțită ca o lingură și un vrăjitor trecut de pragul senilității.
În călătoria lor, ei vor face gafe diplomatice, vor stârni războaie civile, vor rezolva conflicte cu ajutorul sațierii semantice și vor consuma cantități enorme de mâncare și băutură. La urma urmei, ce rost are să salvezi omenirea de la pieire, dacă o faci pe stomacul gol?
