3
Maiorul se opri la jumătatea frazei, văzând că Sergiu își dă ochii peste cap din ce în ce mai des. Îl sprijini de subțiori și îl ajută să pășească până la patul de campanie, aflat pe una din laturile încăperii. Îl acoperi cu o pătură aspră, cazonă și ieși afară din cameră, stingând lumina în urma lui. O luă pe un coridor îngust, luminat din loc în loc de plafoniere globulare, prăfuite. „N-ar trebui să mă amestec în daravelile codoșului ăstuia de Cronus”, își zise, apăsând zadarnic mânerul primei uși ivite în cale. Închisă. „Îmi complic singur situația și nu e treaba mea. Este însă limpede că siguranța obiectivului este pusă în pericol când oamenii încep să-și piardă mințile”. Se întoarse spre stânga și încercă și mânerul celeilalte uși, aflate față în față cu prima. Închisă și aceea. „Trei răniți, asta e deja prea mult, Iisuse, diseară trebuie să fac raport la Marele Stat Major și tare nu-mi place ideea asta. Unde-o fi ticălosul acela de Cronus, să-i cer niște explicații?”
Perechile de uși se succedau ritmic, grupate două câte două, precum clapele negre ale unui pian, pe laturile coridorului care se estompa în depărtare, în lumina tristă, din ce în ce mai slabă. „Dumnezeule mare, își zise maiorul, nici țipenie pe aici, unde s-o fi topit toată lumea?”. Zumzetul generatoarelor și ventilatoarelor se auzea din măruntaiele stâncii. O căldură interioară ce iradia prin pereții văruiți îl făcu pe Artur să-și șteargă sudoarea cu palma. Curând atinse și capătul coridorului și prima sa impresie fu că ajunsese într-o fundătură. Cercetând însă mai atent, observă gura unui puț rotund, larg de aproximativ un metru, care se căsca în pardoseală și prin care se putea coborî cu ajutorul unei scări metalice ancorate în peretele puțului. Artur aruncă o privire de-a lungul galeriei verticale. Din loc în loc, aceleași becuri murdare dădeau o lumină chioară. Maiorul numără până jos șapte sau opt astfel de globuri de sticlă acoperite de pânze de păianjen. Păși prudent pe scară, ținându-se cu mâinile de lonjeroanele din țeavă și începu să coboare pas cu pas. După vreo zece trepte simți că-i stă inima în loc la vederea unei perechi de ochi imenși, galbeni, fosforescenți, la nici douăzeci de centimetri de nasul lui. Stătu așa imobil preț de câteva secunde și în clipa în care cei doi ochi clipiră leneș, înțelese că are o bufniță în față. Înjură în gând și își continuă coborârea. Când și când, simțea pe lângă urechi o pală de aer sau un fâlfâit mut de aripi. Lilieci, ciuhurezi sau alte blestemății, își zise.
Nu era prima dată când cobora adânc sub pământ. Nu se temea de locuri înguste, de singurătate sau de înălțime. Tocmai în virtutea acestei tării de caracter fusese selectat în toate expedițiile sale. Avusese în trecut misiuni de salvare în minele de cărbuni din raionul separatist Donețk. Acolo, la Gorlivka, unde explozia ucisese trei mineri, el izbutise să salveze și să aducă un rănit la suprafață. Accident sau explozibil plasat intenționat de separatiști, nimeni nu a stabilit. Sau nu s-a vrut să se afle.
Aici, însă, în catacombele de sub Insula Șerpilor, era cumva altfel. Simțea tot mai acut că nu era singur. Și în coridorul de deasupra avusese senzația asta, pe care o alungase însă cu hotărâre. De cum începuse coborârea prin puțul acesta vertical, un nod i se pusese în gâtlej și palmele i se umeziseră cu o transpirație rece. „Calmează-te, Artur, nu-s decât pânze de păianjen și zburătoare de noapte”. „Nu ești copil”, își zise. Imaginația îi aduse în fața ochilor minții imagini macabre venite de nicăieri, cu morți putreziți în morminte, cu orbitele descărnate și dinții dezveliți în alveole. Își făcu cruce cu limba în cerul gurii și încercă un „Tatăl nostru”, pe care nu reuși să-l termine. La „Și nu ne duce pe noi în ispită”, urlă de spaimă. Mâna lui, în loc să apuce drugul de fier, se ținea de coada unui șarpe care stătea încolăcit pe țeavă. Șarpele, rece și catifelat la atingere, era lung de aproape un metru și gros cât încheietura mâinii. Avea un desen foarte frumos pe spate, în două sau trei nuanțe de cenușiu. Nu pare veninos, îi trecu lui Artur prin minte, e cenușiu la culoare. Pitonul își întoarse capul spre el, îl țintui cu ochii lui galben-verzui și începu să șuiere amenințător. „Nu sunt veninos”, auzi maiorul, și cuvintele astea care îi răsunară clar sub frunte îl făcură pe Artur să rămână smirnă, stană de piatră, așa cum stătea agățat pe scara aceea suspendată într-un puț care ducea spre nicăieri. „Nu sunt veninos”, auzi din nou, și mai clar, după care incredibilul de manifestă din nou. Șarpele adăugă într-o dicție perfectă, e drept că doar telepatic: „Numele meu este Ivan. Groznâi Ivan”.
Artur suportă cu stoicism absurdul situației. Îi trecu fugitiv prin minte ideea că poate ar fi potrivit să-i răspundă pitonului: „Îmi pare bine, Artur Stepanovici. Vrei o votculiță?” dar își dădu seama că uitase să ia sticla cu el, ceea ce era mare păcat. Șarpele prinsese însă ideea din zbor, așa că-i răspunse subliminal „Ai votcă? Vreau!”.
„Cred că am băut nepermis de mult”, își zise Artur, „mi-am băut și mințile, ciudat că a durat atâta până să încep să am halucinații”. Își stăpâni fiorii reci de pe șira spinării și se uită cu atenție la reptilă. Animalul continua să-l fixeze placid cu pupilele subțiate, verticale, ca două fire de ață. Din gura lui, limba, ca o panglică subțire, neagră, flutura despicată la vârf, gustând mirosurile din aer. La un moment dat, își retrase pe neașteptate limba în gură și capul i se întoarse lateral, oblic, în sus.
Prea târziu, însă. Ca o pedeapsă din cer, umbra tăcută a bufniței se prăvăli fără preaviz asupra șarpelui și ghearele ei, pumnale negre, șlefuite, i se înfipseră în gât. Fără niciun sunet, pasărea își luă apoi zborul circular în sus, cărându-și prada inertă, și se așeză pe scară, câteva trepte mai departe. Cu un ochi ațintit asupra leșului și cu celălalt neslăbindu-l pe Artur, pasărea începu să smulgă fâșii – fâșii din trupul pitonului.
„Aici nimic nu este ce pare a fi. Incredibil, ce ușor îți poți pierde mințile. Acum îi înțeleg pe bieții băieți. Talpa iadului, frate… Gheena…” Maiorul înghiți în sec și simți uscăciune. Ar fi dat orice să fi luat sticla de votcă cu sine. Privi în jos: poate că ajunsese la jumătate, judecând după numărul de becuri. „Curaj, bătrâne lup de mare! Ai făcut pariu că faci curățenie aici, iaca, a sosit momentul”. Nu s-ar mai fi mirat de nimic, nici dacă bufnița ar fi luat cuvântul ca să-i ceară nu se știe ce, sau să-i spună că o cheamă Nastasia. Bufni în râs la gândul că o bufniță ar putea avea numele „Nastasia”. „Lasă închipuirile asta de om nebun, rămâi treaz și vigilent! Recită în minte ceva, o poezie, uite, ceva din Lermontov, acest mare om care a iubit libertatea mai mult decât orice pe lume. Cum era… Captivul…
„Spargeţi zidul închisorii!
Luminoase zări mă cheamă.
Daţi-mi fata cu ochi negri,
Calul meu cu neagră coamă.
Să sărut frumoasa fată… Să sărut…
Oare cum era mai departe? Să sărut frumoasa fată… ah, fir-ar să fie, am uitat”. Glasul limpede care îi răsună în clipa aceea sub țeastă îl umplu instantaneu de o transpirație abundentă, rece. „Și pe cal sărind deodată, să m-avânt săltând în scări către limpezile zări!”
Artur se lipi cu pieptul de treapta rece de metal și rămase așa, tremurând încet, neîndrăznind să privească în sus. Știa însă, simțea că vorbele acestea fuseseră emise din capul bufniței, sau ceea ce luase forma acelei păsări de pradă. Așteptă, cu respirația abia auzită, un atac fulgerător de sus. Oricând poate veni, fără nici cel mai mic zgomot. Îi va ciuguli ochii și îl va arunca de pe scară. Acolo, jos, îl va ciopârți, metodic, cu ciocul și cu ghearele. Îi va ciuguli ficatul. Și pancreasul. Și inima. Burta lui va fi o bortă larg deschisă. Va duhni. Putoarea din el se va răspândi de-a lungul coridoarelor și puțurilor și va dura o săptămână până ce leșul lui nu va mai puți. Pentru că nimeni nu mai trăia aici, nimeni nu va mai veni să-l ia și să-l îngroape în pământ creștinesc. Șobolanii – da, trebuie să fie, altfel cu ce se hrănea șarpele? – șobolanii îi vor roade degetele și îi vor scuipa verigheta. Și dinții lui plombați vor zornăi ca mărgelele.
„Mă cheamă Ivan”.
„Ah, desigur, trebuia să porți un nume, dar de ce tot Ivan? Așa puțină imaginație au avut părinții tăi?”
Cobora treaptă după treaptă, cu ochii închiși. Pipăia cu vârful piciorului traversa următoare, palmele transpirate se încleștau alternativ pe țevile reci și umede. Gâfâia. Cu cât se apropia mai mult de capătul de jos al puțului, cu atât se auzea mai puternic un zgomot de instalație defectă. O vâjâială de apă sub presiune și un gâlgâit de canalizare. Aruncă după un timp o privire în jos și tresări de bucurie: mai era un singur tronson, un singur bec. Căldura și umezeala crescuseră într-atât încât își putea stoarce cămașa în pumni. Ajuns jos, privi în stânga și în dreapta. Cele două ramuri ale noului coridor păreau că se pierd în întuneric.
4
Alese să meargă în dreapta. După douăzeci de pași, pe latura din dreapta a coridorului, apăru neașteptat o ușă metalică. Apăsă mânerul, aceasta se deschise ușor. Lumina puternică îl obligă să-și ducă mâna la ochi. Zeci de lămpi de neon coborau din tavan, suspendate la capete prin cabluri, deasupra unor mese de lucru. Mesele erau separate unele de altele prin niște geamuri de sticlă, toate fiind echipate la fel și etichetate cu un indicativ. Majoritatea erau aliniate de-a lungul pereților, altele, unite frontal două câte două, erau dispuse pe un rând median ce traversa încăperea. Nu era nimeni. Se apropie de unul dintre acele separeuri. Văzu o cușcă cu un cobai ghemuit într-un colț, un microscop, multe instrumente asemănătoare celor din cabinetele stomatologice: freză, burghiu, clești, oglinjoară, pensetă, tampoane, flacoane diferite, etichetate și aliniate pe marginea dinspre perete a mesei. Pe o consolă deasupra cuștii, cutii cu hrană pentru animale, apă. Existau totuși unele diferențe între posturile de lucru. În unele cuști exista câte un cobai viu, în altele cobaiul era mort. Văzu și câteva din care animalul lipsea. Pe latura opusă intrării, cuștile erau mai mari și făcute din sticlă. Înăuntrul acestora, sub pietre și coji de copac mărunțite, se putea observa, dacă te uitai mai atent, un mic șarpe cafeniu.
Artur făcu turul salonului și ieși la fel de tăcut precum intrase. Continuă se meargă de-a lungul coridorului întunecat, atent să nu treacă, din nebăgare de seamă, pe lângă vreo ușă. După încă zece sau cincisprezece pași, aceasta se ivi, tot pe partea dreaptă. Apăsă mânerul clanței. Ușa se deschise la fel de ușor, însă maiorul Stepanovici rămase în pragul ușii, neplăcut surprins. În lumina orbitoare a lămpilor cu halogen fu întâmpinat de zeci de cuști, de data asta mult mai mari, în care stăteau ghemuite diferite vietăți triste: iepuri, vulpi, câini, purcei, maimuțe și obișnuiții șerpi, de data asta lungi de peste un metru. Lângă fiecare cușcă existau acel instrumentar chirurgical și diferite recipiente din sticlă închisă la culoare, toate acestea fiind însă considerabil mai mari decât cele din salonul precedent. Maiorul trecu pe lângă animale și încercă să le facă să iasă din starea de letargie. Unele reacționară slab, cele mai multe nu ridicară însă capul. Câțiva iepuri și câini erau deja morți. Șerpii erau însă vioi. Lângă unii dintre ei se vedeau oase, păr, dinți și gheare regurgitate în mici grămăjoare. Unul se căznea încă să înghită un câine mai voluminos decât el. Se încolăcise strâns în jurul prăzii iar Artur putu număra șapte spire care se contractau succesiv. Cu fiecare contracție, trupul câinelui se alungea, în același timp subțiindu-se, ca urmare a ruperii oaselor și a expulzării organelor interne, prin gura larg deschisă. Stepanovici asistă oripilat la scena aceasta grotescă, încheiată după aproximativ zece minute cu înghițirea pe nemestecate a întregului câine, care dispăru, centimetru după centimetru, în gura enormă a reptilei. Pe suprafața corpului șarpelui se mai puteau încă ghici, sub cele câteva protuberanțe rapid nivelate, relieful craniului și al picioarelor victimei. Esofagul și stomacul reptilei fură apoi cuprinse de un peristaltism violent. Contracțiile și răsucirile acestea nu durară însă foarte mult, ci se domoliră după alte cinci sau zece minute. La sfârșitul lor, jivina deschise iar gura și vomă un ghem de păr amestecat cu dinți, gheare și fragmente de os. Cât ai lua în căușul palmelor, se gândi Artur, îngrozit de vederea acestui spectacol sălbatic. Tresări de aceea violent când auzi vocea din spatele lui.
— Impresionant, nu? Șerpii sunt unele din cele mai fascinante ființe de pe suprafața pământului.
În spatele lui stătea un bărbat impunător, cu înfățișarea războinică a unui satrap persan, coborât parcă din frizele babiloniene. Sub fruntea bombată, ochii de culoarea cafelei intens prăjite ardeau cuprinși de o frenezie vecină cu demența. Părul negru, sârmos, pieptănat pe mijloc îi atârna în șuvițe ondulate pe spate iar barba neobișnuit de lungă, tăiată drept, îi cobora până la jumătatea pieptului.
— Elias Cronus e numele meu, zise, întinzându-i mâna. Cronus, de la Cronos, titanul!, râse el. Vă sunt profund îndatorat, domnule comandant, pentru onoarea ce mi-ați făcut-o, pășind în spațiul acesta, sacrosanct pentru mine, un fel de templu al științei.
Artur strânse fără plăcere mâna moale, flască prezentată de onctuosul personaj. Deși se mai văzuseră ocazional prin campus, niciodată nu dăduseră mâna și nu discutaseră unul cu altul. Reticența lui Artur față de personalul civil, cauzată de aversiunea lui față de tot ce însemnau relațiile de muncă laxe și viața dezordonată pe care o intuia la aceștia, făcuseră ca șeful garnizoanei să nu dorească niciodată să interfereze cu oamenii îmbrăcați în halate albe. Cu cât mai puține contacte cu ciudații ăștia, își zicea, cu atât mai bine.
— Permiteți-mi să vă fiu ghid în fascinanta lume a ofidienilor, continuă Cronus. Știați că șerpii au avut la origine membre externe? Mâini și picioare, cum ar veni, râse el cu gura închisă. Cel mai vechi strămoș al lor a fost descoperit în America de Sud, în Peru, lângă cetatea Machu Pichu și avea patru membre vizibile, minuscule. A trăit în urmă cu o sută de milioane de ani. Unele zvonuri neconfirmate afirmă că ar mai exista și azi câteva rarisime exemplare din această specie arhaică. Astăzi, majoritatea șerpilor mai prezintă doar vagi urme ale centurilor scapulară și pelviană, ascunse sub piele. Haideți, veniți cu mine și am să vă arăt performanțele formidabile de care sunt capabile aceste creaturi.
Cronus îl conduse pe musafirul său în dreptul unuia dintre terarii.
— Cea mai cunoscută personificare întruchipată de șarpe este, desigur, diavolul ispititor din grădina Raiului, zise persanul, apucându-l de braț pe maior. Stepanovici simțea cu neplăcere, ca pe un fel de agresiune, strânsoarea ca un clește, intensificându-se în ritmul frazelor. Această istorie a conferit ordinului ofidienilor, în mod nedrept, o proastă reputație. Lucrurile nu stau, însă, deloc așa. Pe toate meridianele globului, continuă Cronus, culturile străvechi dezvăluie fascinația omului în fața acestor creaturi, care au știut să iasă mereu învingătoare. Aztecii… știați, domnule maior, că aztecii venerau un șarpe cu pene, numit Quetzalcoatl, sau Steaua dimineții? Cine este Steaua dimineții, domnule Stepanovici? Cu siguranță știți, sunteți un om căruia îi place poezia, cunoașteți simbolismul Luceafărului. Dar pe asta o știați, că Luceafărul este pomenit în Biblie de trei ori? Și întotdeauna ca o personificare a lui Dumnezeu? „Ca luceafărul de dimineaţă în mijlocul norului”, spune în Eccleziastic, așa va străluci Domnul Dumnezeu în inimile oamenilor. Quetzalcoatl, continuă Cronus, subliniind numele divinității aztece printr-o nouă strângere de cot, a fost născut de o fecioară. Vă spune ceva asta, domnule maior? Vă spune, cum să nu vă spună! Dar că a murit dându-și singur foc, ros de remușcare, fiindcă a căzut în ispită și s-a iubit cu o preoteasă virgină, asta nu cred că știați.
Cei doi zăboveau câteva clipe în dreptul fiecărui terariu. Cronus își striga șerpii pe nume și aceștia, ciudat lucru, tresăreau și își deschideau ochii când se auzeau strigați.
— Șerpii pe care îi am aici sunt din familia pitonilor. Sunt neveninoși. Își ucid prada înfășurându-se în jurul ei cu propriul lor trup. Vă dați seama ce înseamnă asta? Unul dintre aceștia…
— Ce faceți dumneavoastră aici, domnule Cronus, cu toate animalele acestea? Îl întrerupse maiorul, aflat la limita răbdării și vizibil agresat.
— Unul dintre acești pitoni, continuă Cronus, fără să dea atenție interpelării, poate atinge chiar și zece metri, cum ar fi un exemplar din specia Broghammerus reticulatus, pe care o să vi-l arăt în încăperea alăturată. Sunt animale de climă tropicală. Totuși, la adâncimea la care suntem aici, temperatura se menține tot timpul anului la o valoare ce permite…
Artur Stepanovici simți că răbufnește. Mâna îi tresări involuntar. Îi veni o poftă nebună să-i ardă un pumn în falcă.
— Ce faceți, domnule Cronus, cu toți câinii și cu iepurii ăștia? V-am mai întrebat o dată. Și cu șerpii? Așa de mulți? Ce naiba puneți la cale? Nu că ar fi treaba mea, bătu el în retragere, dar trei dintre oamenii dumneavoastră…
— Oh, domnule maior, dar nu sunt nici pe departe atât de mulți câți aș vrea eu. Ca să poți crea o linie evolutivă prin selecție controlată… Uitați, zise el, arătând spre unul din terarii, știați că șerpii masculi au două penisuri? Totuși, completă el râzând cu subînțeles, doar unul este întrebuințat la un moment dat! Ah! Nu mi-ați spus ce impresie v-a făcut legenda lui Quetzalcoatl. Născut din virgină, căsătorit cu o virgină, mort și renăscut apoi din virgină. Ciclul cosmic care se reia, mereu, de la început. Naștere și moarte, a devora și a fi devorat… sublim, nu?
Adăugă apoi, deschizând o ușă cu cheia pe care o scosese de pe un breloc:
— Ce ați vrut să spuneți despre oamenii mei?
Artur nu avu timp să-și aleagă cuvintele, căci Elias Cronus aproape că-l împinse într-o încăpere mirosind puternic a urină și fecale.
— Ah, împuțitule, strigă el, ce-ai făcut aici, iar trebuie să rânesc după tine! El este Glykon, zise către Artur. Stați liniștit, nu mușcă. E blând ca un cățeluș. Glykon, fă te rog cunoștință cu domnul maior Artur Stepanovici.
Artur simți că împietrește de groază uitându-se în direcția privirii lui Cronus. De sus, de pe o traversă fixată deasupra capului său în pereții camerei scăldate într-o lumină difuză, crepusculară, un șarpe gigantic se desfășura lent, spiră după spiră, fixându-l în tot acest timp cu ochii galbeni ca lămâia. Maiorul se retrase un pas și tresări la auzul ușii, al cărei zăvor se închisese în urma lor cu un clic. Își întoarse privirile către Elias Cronus.
— Vreau să ies afară, șopti. Acum! Deschide ușa în clipa asta, strigă, simțind apropierea unui atac de panică.
Nu primi nici un răspuns. Cronus își ridică brațul drept, orizontal. Pitonul se încolăci pe el cu lentoare, legănându-și capul la stânga și la dreapta. Curând, șarpele ajunse cu botul în dreptul gurii lui Cronus. În acel moment, ambii își scoaseră limbile afară de gură și Artur privi scârbit cum toată scena devenise un sărut aberant.
— Dragul meu, zise Cronus, Glykon este un piton civilizat. Nu s-ar deda la acte antisociale. Nu-i așa, scumpule? Zise, întorcându-se către reptilă. Știi, nu mă îndoiesc, dragă domnule comandant, cine este Glykon. Șarpele-zeu al vechilor greci, ocrotitorul de ciumă, pupilul lui Esculap, cel născut dintr-un ou spart cu pumnul de profetul Alexandru pe plaja din Abonothykos… Abia ieșit din ou, tânărul zeu a început să crească într-o zi cât alții într-o mie și într-o singură săptămână a devenit un efeb cu plete blonde ca spicul copt de grâu. Frumoasă istorie, nu-i așa? Glykon, arată-i și lui Artur sărutul șerpesc. Vrei?
Pitonul își retrase limba și își îndreptă capul rapid către maior, care stătea cu spatele lipit de perete. Îl privi bănuitor, sever, cu o expresie care părea, în chip bizar, nemulțumită, mustrătoare. „Nu-i plac”, își zise Artur și o transpirație rece, abundentă i se prelinse pe gât în clipa în care îi deveni clar că în următoarele minute va deveni cina lui Glykon. Neașteptata schimbare în atitudinea lui Cronus, care i se adresa acum familiar, patern, nu prevestea nimic bun. Îi trecu prin minte, fulgerător, că fiarele astea simt mirosul fricii, de fapt damful transpirației, care le scoate din minți.
Pitonul începu să se înfășoare în jurul lui Artur, trupul șarpelui acoperind fidel fiecare centimetru din conturul corpului acestuia. Bărbatul simți pe mâini și pe piept pielea catifelată și rece, palpitând. Respira cu tot mai multă dificultate, iar inima îi bătea galopant. Ajunsă cu botul în dreptul ochilor lui Stepanovici, reptila se retrase din jurul pieptului acestuia, cam la o jumătate de metru, continuând să-l privească fix în ochi. Fălcile i se căscară cu lentoare, monstruos de largi, dezvăluind tubul larg al esofagului musculos și cei doi canini arcuiți spre înăuntru. În momentul acela, Cronus se interpuse între reptilă și om și cu un gest brutal îi descheie cămașa acestuia, lăsându-l cu pieptul gol. Artur își dădu ochii peste cap și leșină moale în brațele persanului, când primi pe gură sărutul apăsat și limba acestuia, ca o moluscă umedă.
5
Deschise ochii în beznă. Nu știa unde se află. Nu putea rememora cele petrecute în ultimele două ore. După câteva minute își aminti că plecase în căutarea lui Elias Cronus prin tunelele din subsolul Insulei Șerpilor. Apoi, îi apărură imagini fulgurante, cu animale bolnave, zăcând sub o lumină orbitoare. Pe urmă, simți teroare. Nimic altceva, oricât se strădui. Nu era momentul să-și amintească unele lucruri, ca de pildă cum ajunsese în locul în care se afla. Cu timpul, își zise, vor ieși la lumină și acelea.
Acum, auzea în imediata lui apropiere un vuiet ca de cascadă.
Localiză rapid sursa zgomotului: o încăpere lipsită de ușă, la nici zece metri de el, din care răzbătea o lumină palidă, portocalie. Prin golul ușii răzbătea pe coridor un nor de aburi. Se apropie, prudent și i se confirmă bănuiala: un grup sanitar, niște dușuri și o țeavă spartă, prin care țâșnea o arteziană de apă clocotită. Băgă prudent capul în interior și apucă să vadă niște pereți măcinați de o igrasie atât de avansată, încât miceliile mucegaiului căpătaseră diferite culori, de la albastru la portocaliu, trecând prin galben și verde, probabil în funcție de compoziția apei de mare și a tencuielii. Ridică privirile spre tavan și atunci simți realmente un sloi de gheață în picioare: de plafonieră atârna un cadavru. Sub spânzurat se afla un scaun răsturnat. Scena era cu atât mai grotescă, cu cât cadavrul era complet gol. Hainele mortului zăceau aruncate într-un colț al sinistrei încăperi.
Artur își adună ultimele resurse de energie. Se afla la patruzeci sau cincizeci de metri sub stâncă, într-un labirint al nopții și al nebuniei. O entitate diabolică transformase oamenii în animale sau animalele în oameni. O plasă halucinantă fusese aruncată asupra oricărei ființe vii care se nimerise în acest perimetru, și tot ce fusese prins sub aceasta fusese supus unui proces de devorare. Ezită. Strânse din dinți, înăbușindu-și un reflex de vomă. Se apropie de spânzurat, ridică scăunelul în picioare și se sui pe el. Corpul nu era încă rigid. Deznodă funia cu ușurință și observă că omul lăsase un capăt de care se putea trage. Prinse cadavrul în brațe, moment în care simți din nou aceiași fiori de groază în spinare: din gura deschisă i se scurgea un fir de salivă de culoare pastelată, un albastru-verzui electric.
Picăturile de salivă căzute emiteau o lumină slabă, câteva secunde, după care se stingeau. Artur îl întinse pe jos și îi ascultă inima. Nu se auzea mai nimic, sau poate că vuietul apei din grupul sanitar era mult prea puternic. Îl târî afară, trăgându-l de mâini. Când îl trecu pragul, sinucigașul își deschise brusc ochii imenși, inumani, ale căror cornee păreau invadate de un abur albăstrui, aceeași substanță translucidă, fosforescentă care i se scurgea și din gură. Maiorul începu imediat manevrele de resuscitare: îl lovi cu pumnul în piept, îi presă sternul, vru să-i facă chiar și respirație gură la gură, dar se opri la jumătatea gestului. Nu-i venea să se atingă cu buzele de scurgerea aceea lipicioasă. Stătu așa, îngenuncheat, lângă trupul gol, câteva minute, încercând să înțeleagă situația. Nu știa ce să facă. Să-l lase aici și să fugă la suprafață cât mai curând? Era cel mai sănătos lucru cu putință. Toată insula asta trebuia distrusă. O bombă atomică! Se gândi apoi să acopere trupul gol, să-l îmbrace cu hainele lui, uitate în baie. Omul voise, desigur, să facă un duș și instalația fiind defectă, se opărise cu apa fierbinte. „Nu este asta un motiv serios de sinucidere, băiete, ai noroc că am venit la timp și că te-am salvat. Pari chiar viu, lasă că te faci tu bine. Artur, ce suflet poți să ai, dacă ți-a trecut prin cap să lași băiatul ăsta să moară aici, mâncat de șobolani?”.
Privi la chipul tânărului, avea o față ovală, plăcută în definitiv, dacă făceai abstracție de ochii de salamandră. Obrazul îi era încadrat de o barbă subțire, blondă, iar părul bogat, de un auriu luminos, îi ajungea până la umeri. Maiorul oftă, se ridică și intră din nou în camera igrasioasă, luă hainele de jos și reveni pe coridor. Tânărul nu se ridicase și nu-și schimbase poziția. De fapt, Artur nu mai putea fi sută la sută sigur. Așa îl lăsase, cu mâna dreaptă sprijinită pe abdomen? Hmm, nu mai contează, își zise, și începu să-l îmbrace, operațiune care i se păru foarte anevoioasă din cauza lipsei de cooperare a lui Jamie. Hopa! Jamie? De unde știa că îl cheamă Jamie? Privi bănuitor la omul pe care îl sprijinea acum cu pieptul, în timp ce-i trăgea pantalonii pe picioare. „Ajută-mă și tu, măi băiete, nu mai sta ca o momâie proastă!” își zise, și într-adevăr Jamie se conformă, împingându-și piciorul drept pe cracul pantalonului.
— Așa, puiule, rosti cu voce tare, și vorbele i se părură stranii, nefirești, ca și cum nu s-ar fi cuvenit să vorbească în caverna asta, în care gândurile circulau de la unul la altul cu ușurința cu care bei apă. Îl hurducă pe Jamie în spate și continuă se meargă înainte pe coridorul care se pierdea undeva în depărtare, luminat de aceleași becuri, pe jumătate acoperite cu cadavre de insecte. Pe jos se vedeau din loc în loc stropi din acea substanță fluorescentă albastru-verzuie, care aveau tendința de a aglutina, judecând după pârâiașele care se formaseră pe alocuri, dând naștere unor băltoace care deveneau din ce în ce mai mari. Artur pășea cu tot mai multă dificultate printre ele, nevrând să se atingă de mâzga aceea, lucru aproape imposibil. Tocmai când era pe punctul de a face cale întoarsă, văzu o lumină roșie aprinsă în fața lui, la șase sau șapte metri depărtare. Privi cu atenție și realiză că este o lampă de atenționare, fixată deasupra unei uși metalice care bara capătul coridorului. Individul pe care îl purta în cârcă se smuci atunci violent și căzu în picioare. Se împotrivi cu toată puterea și la un moment dat scăpă din mâinile lui Artur și atunci se așeză jos, cu picioarele încrucișate. Maiorul îl lăsă în plata Domnului și privi cu atenție spre ușa aceea, din spatele căreia se auzea un sunet grav, metalic și totuși melodios. O dominantă în Fa major, cu armonică în terță majoră, ba nu, în chintă, îi trecu prin minte lui Stepanovici, care nu studiase niciodată muzica, dar nu se miră, totuși, câtuși de puțin de noile sale cunoștințe, dobândite atât de facil. De jur împrejurul tocului ușii se vedea un fir extrem de subțire de lumină albastru-violet. Pe ușă întrezări, în semi-întuneric, cu mare greutate o tăbliță pe care scria ceva. Mai făcu un pas, cu multă greutate, cu mișcări aproape infinitezimale. Apropierea de ușa aceea îi fura mințile și identitatea, la propriu. Cu fiecare milimetru, o pată de întuneric, mai bine zis de uitare i se așeza pe conștiință, cu atât mai dens cu cât se apropia de capătul culoarului. Se opri exact în momentul acela în care, dacă ar mai fi înaintat cu un centimetru ar fi uitat complet și definitiv cine era. Patru metri, doar atât îl mai despărțeau de ușă.
Artur se întoarse pe călcâie și se îndepărtă, constatând cu ușurare că apăsarea aceea psihologică se atenuează proporțional cu depărtarea de capătul coridorului. Docil, Jamie îl urma cu un pas înapoia lui, fără niciun cuvânt. Ajuns din nou în fața puțului prin care coborâse, maiorul îi făcu loc ciudatului său companion să o ia înainte pe scară, amintindu-și de întâlnirea cu înaripata cea gânditoare. Jamie începu să urce scara cu ușurință, lăsându-l pe Artur mult în urmă. Fără alte incidente, ajunse și acesta după ceva timp sus, la nivelul minus unu, unde erau garsonierele personalului. Jamie, așa cum era de așteptat, stătea în picioare, imobil și tăcut, lângă gura puțului. Maiorul îl apucă de umeri și îl răsuci cu fața către ieșire, împingându-l ușor. Tânărul începu să pășească oarecum mecanic, ca întors cu cheia. În dreptul garsonierei unde îl lăsase dormind pe Sergiu, maiorul se opri și apăsă clanța, fără zgomot. Împinse apoi ușa încet, pe nesimțite, și băgă capul prin deschizătură. Sergiu stătea pe pat, în capul oaselor. Lângă el, așezați pe cele două scaune, Toni și Iosif.
Discuția dintre ei se opri brusc la vederea ofițerului.
— Domnule maior, zise Lostrița Sergiu după o tăcere stânjenitoare, noi am vrea să vă spunem ceva. Intrați, vă rog.
Artur împinse ușor ușa și rămase în prag, neîncrezător.
— Noi, continuă Sergiu, văzând că Artur întârzia în pragul ușii, noi, adică eu, profesorul Geamalinga Anton și Iosif Samusi, astăzi la ora două după amiază, vrem să părăsim insula. Definitiv. Am lăsat demisiile noastre în sala de mese.
Maiorul Stepanovici rămase descumpănit. Întoarse capul. Jamie, ale cărui plete bălaie fluturau în curentul de aer de pe coridor, ieșise din starea aceea placidă și dădea semne de ușoară agitație. Tânărul deschise gura și articulă cu greutate, ca și când ar fi avut fălcile încleiate:
— Vreau și eu! Luați-mă și pe mine!
— Înțeleg, răspunse Stepanovici. Eu nu pot să vă opresc. Desigur, dumneavoastră știți mai bine care vă sunt condițiile contractuale. E posibil ca, venind aici, să nu fi semnat pentru nici un fel de obligații. Dar ordinele mele…
Își înfipse mâinile în șolduri și rămase așa, cu picioarele depărtate, barând ostentativ golul ușii. Atitudinea lui surprinzător de neprietenoasă îi făcu pe cei trei să intre în defensivă. Geamalinga se ridică și începu să dea roată în jurul micului spațiu liber, dintre masă și pat, cu capul în piept. Iosif, pe a cărui fizionomie, care părea o carte deschisă, se perindaseră în câteva clipe surpriza, dezamăgirea și apoi panica, se ridică și el în picioare și începu să caute cu ochii o inexistentă portiță de scăpare. Sergiu, care păruse până în acel moment purtătorul lor de cuvânt și cel mai curajos dintre cei trei tocilari, păli și îngăimă câteva cuvinte bâlbâite, neinteligibile.
— Ordinele mele, continuă Artur, spun că acest obiectiv este secret de Stat și nici vrabia nu trebuie să zboare de aici, dacă vrabia cunoaște ce se petrece în subteran.
Maiorul își făcu rapid o evaluare a situației tactice și decise că este cazul să alerteze plutonul. O treime dintre băieți dormeau în camera de gardă, aflată în pavilionul A de la nivelul zero. A doua treime, în același pavilion, juca poker și socializa pe telefoane. Cea de a treia parte, respectiv șase santinele, se aflau în tot atâtea posturi de pază. Toate la suprafață. Întinse mâna stângă, imperceptibil, către buzunarul din spate al pantalonilor. Shortcut-ul aplicației de alarmare era pe primul ecran al mobilului. Nu trebuia decât să scoată telefonul din buzunar, să deblocheze ecranul și să…
Artur își blestemă decizia de a ține telefonul în buzunarul închis cu un nasture. Pipăi relieful aparatului prin stofa cazonă și cu trei degete deschise cheutoarea. Introduse aceleași trei degete în buzunar. Atins, telefonul scoase un sunet de alertă. Maiorul nu auzi însă piuitul. Lovitura în tâmplă îl trimisese pe loc în lumea viselor.
Glykon
de Florin Giurca
Nr. pag.: 244
ISBN: 978-606-9057-34-6
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #121
Romanul lui Florin Giurcă poate deveni ușor substanţa unui scenariu de film, artistic sau chiar documentar, în anumite pasaje. Concizia și mai ales faptul că el te îmbie la o citire rapidă, pe nerăsuflate, îl recomandă, dincolo de talentul indiscutabil al autorului. Legat de acesta din urmă, este de remarcat faptul că Florin Giurcă nu te „vrăjește” prin metafora folosită cu orice preţ, ci merge direct la ţintă. O calitate și o trăsătură vitală a prozei moderne, occidentale.
