„Am încredere în tine”, îmi spunea… Avea chipul tăiat în marmură, ochii de oțel, mâna încleștată pe sabie. „Nu vreau asta, te asigur; e ultimul lucru pe care mi-l doresc. Știu prea bine ce s-a întâmplat cu ceilalți… Dar am încredere în tine.” Mințea pe jumătate, i se citea dorința în ochi. Și teama. Îmi dezbrăcasem armura și zalele pentru acea întâlnire, purtam o rochie de catifea de culoarea sângelui și, în părul despletit, o diademă cu rubine ce ardeau ca focul. I-am zâmbit nepăsătoare; nu aveam nevoie de încrederea lui, nici de dorința lui, ci doar de armata lui, însă Faramund mă convinsese că așa era mai bine. Vrăjitorul stătea între noi, turnând vin în cupe și vorbind cu glas domol, în vreme ce regele Gallar, țeapăn în jilțul său cu spătar înalt și palid ca un spectru, continua să mă privească încruntat, de parcă nu-i venea să creadă că un monstru putea fi atât de frumos. Dar „Am încredere în tine”, repeta el fără încetare, mai mult ca să-și liniștească propriul zbucium…
– … S-a întâmplat ceva, prinţesă?
Inga s-a apropiat de mine cu îngrijorare. Nu i-am răspuns. Stăteam lungită pe pervazul lat şi priveam afară, spre zăpezile veşnice ale Munţilor de Gheaţă. Erau de o culoare cenuşie, mohorâtă, ca de dantelă veche. Aveau să se topească şi ele în curând. Nici zăpezile veșnice ale munților veșnic albi nu sunt veșnice cu adevărat. Sub haina străvezie a iernilor ce s-au dus, se lăfăieşte în voie noroiul și putreziciunea…
– Îţi este rău? a insistat ea. Ce te tulbură?
M-a prins de umăr, ca pentru a mă scutura din visare; am rămas în continuare nemişcată, cu ochii aţintiţi în cenuşiul nesfârşit de dincolo de ferestre. Da, se întâmplase ceva. Jos, pe podea, zăceau nişte hârtii îngălbenite de vreme, găsite din pură întâmplare într-un dosar în care nici nu plănuisem să mă uit. Ah, de nu m-aș fi uitat!… Curiozitatea mea însă m-a împins mereu în bucluc, deși ar fi trebuit să știu deja că există un motiv bun pentru a se trece unele lucruri sub tăcere… Hârtiile cu pricina erau scrierile unor cronicari de la Curtea Imperială din Aakra; descriau în amănunt Războiul Amurgului Roșu. Istoria pe care o știam eu, dar altfel decât o ştiam eu. Preocupată în primul rând de persoana mea, Inga nu a văzut hârtiile decât după ce a călcat pe ele.
– Ah, a exclamat lămurită şi s-a aplecat să le ridice. Au ajuns deja la tine. Le-am spus arhivarilor că este mult prea devreme ca să le vezi… Dar poate că e mai bine aşa. Tot trebuia să afli, la un moment dat…
Trebuia să aflu.
Trebuia să aflu că armistițiul a fost doar o mascaradă. Trebuia să aflu că am fost un erou de carton, trimis să lupte într-un război pe care nu îl putea câştiga. Trebuia să aflu că…
– … Ai fost păcălită. Au vrut să scape de tine, de amenințarea pe care tu o reprezentai. Și mai târziu, când tu erai în peșteră… ei ştiau că trăieşti. Ar fi putut să te salveze atunci, dar n-au făcut-o. Înțelegi, le era teamă de tine… Te-au lăsat să te sacrifici pentru ei şi te-au abandonat. Acesta a fost planul lor de la bun început. Au spus că, fiind atinsă de blestemul demonului, era mai sigur pentru toată lumea să rămâi închisă în peşteră, ferecată într-un sicriu de gheaţă; asta, în vreme ce ei stăteau pe tronul tău și cârmuiau în numele tău asupra Imperiului construit de tine. Şi generaţiile care au urmat după ei au făcut la fel; au avut grijă să nu te găsească nimeni, să nu fii adusă înapoi, să fii uitată. Povestea ta a devenit un mit scris într-o carte cu învăţături străvechi; a devenit cântece – cântece zguduitoare, ca imnuri războinice – cântate de barzi în sălile întunecoase ale unor vechi castele. Atât şi nimic mai mult…
… Când sângele otrăvit al demonului mi-a stropit chipul, am simțit cum Tărâmul Magic își închidea porțile în spatele meu. Mi-am strigat tare victoria, fără să aud ecoul cavernos pe care vocea mea îl stârnea între pereții goi… A fost o capcană, o capcană în care am pășit cu bună știință. Ucigându-l, nu am făcut decât să îl eliberez a doua oară, de data asta dintr-o închisoare de carne.
Iar Elfii, Elfii treceau ca în vis, plutind în hainele lor vaporoase țesute din raze de lună… Murmurau un cântec în limba lor stranie, cu ochii pierduți în stele…
Și au murit și ei.
Simţeam un gol imens în stomac; fruntea îmi ardea ca de febră. Da, totul era prea limpede. Nu se putea ca Salhir, regele Elfilor, să nu fi ştiut ce avea să se întâmple cu mânuitorul Sabiei de Smaralde; nu se putea ca Marele Vrăjitor Faramund să nu fi cunoscut un leac pentru a mă tămădui de vraja cea neagră… Și Gallad… Tronul. A vrut tronul meu, a vrut Asworul; restul au fost doar poveşti pentru copii şi pentru naivi…
Într-un sfârşit, am ridicat ochii injectaţi către Inga.
– Pentru ce mi-au fost aduse toate astea? am şoptit. La ce crezi că mă ajută acum să ştiu că atunci, demult, am fost trădată?
Se pregătea să îmi administreze un ser violaceu. Era pentru calmarea nervilor, sau aşa ceva; nu le mai ştiam rostul, în fiecare zi primeam cel puţin două injecţii. Vaccinuri împotriva unor boli de care nu auzisem niciodată. Vitamine. Calmante. Seruri de toate culorile, cu denumiri pe care nu le puteam reţine, pentru tot felul de afecţiuni reale sau închipuite. Am făcut un gest ca pentru a mă feri. Aveam deja vena brațului stâng ciuruită, ieşită mult în relief, şi încheietura vânătă, ca de carne moartă. Blestematele de injecţii erau cumplit de dureroase; pe lângă asta, erau urmate de unele stări de ameţeală şi greaţă. Nici pastilele nu erau mai bune, aproape că nu mai simţeam gustul mâncării din cauza lor. Dar m-am lăsat în voia ei, cu toate că îmi venea să o împing la o parte și să îi interzic să mă mai atingă. Totul era spre binele meu.
– Te asigur, prinţesă, că nu te-am fi tulburat astfel dacă afacerea aceea veche nu ar avea urmări în prezent. Organizația construită de ei atunci pentru a te păstra închisă în peșteră există și azi. Au eșuat în misiunea lor, după cum bine se vede; acum te vor urmări și vor încerca să te ucidă, ca să încheie povestea asta o dată pentru totdeauna…
Oh, bunii, dragii mei prieteni cei atât de binevoitori!… Regele meu, aliaţii mei, sfetnicii mei de credinţă!…
Am încredere în tine, îmi spunea Gallar, privindu-mă cu teamă și fascinație în vreme ce ne rosteam jurămintele, în vreme ce împărțeam patul, în vreme ce călăream umăr lângă umăr în fruntea armatelor noastre unite pentru a înfrunta legiunile dușmane. Am încredere în tine, îmi șoptise pentru ultima oară, pe când eu apucam singură drumul spre inima Munților…
Ar fi trebuit să îmi asigure spatele, împreună cu Faramund și cu Salhir; în schimb, ei mă cetluiseră pe veci într-o temniţă de piatră şi gheaţă şi mă abandonaseră. Iar acum, urmaşii lor voiau să mă ucidă, lucru pe care ei fuseseră prea lași ca să îl înfăptuiască. Sângele a prins să îmi pulseze fierbinte sub piele, ca atunci când apucam sabia, gata să o smulg din teacă și să lovesc în dușmanii nevăzuți ce se furișau pe urmele mele…
Am râs fioros în sinea mea: ar fi fost mai bine pentru ei ca totul să se fi terminat atunci, acolo, așa cum era de așteptat. Dar iată că m-am întors.
– Nu te mai gândi la asta acum, a murmurat Inga, tamponându-mi pielea albăstrie a încheieturii cu spirt. I-am învins deja o dată, atunci când te-am răpit de sub nasul lor. Îi vom învinge din nou. Chiar dacă sunt puternici; chiar dacă au adepți pe tot cuprinsul Imperiului. Chiar dacă amenință cu declanșarea unui război civil și cu răsturnarea regenței…
Titlu: Imperiul de sticlă
Autor: Cătălina Fometici
Editura: Tritonic
An aparitie: 2018
ISBN: 978-606-749-319-1
Format: 13 x 20 cm, 198 pag.
În 2017, când Cătălina Fometici debuta în volum cu trei nuvele reunite sub titlul „Câinii diavolului”, ea era deja cunoscută amatorilor de literatură fantasy, prin povestirile publicate în revistele online Gazeta SF, Revista de suspans și Argos. Povestirile îmbină elemente realiste (curtea regală a Franței secolului XVIII, intriga prezența Fiarei în ținut, atestată de documentele vremii) cu elemente de basm gothic, după cum spune chiar autoarea într-un interviu. De altfel, universul imaginat de Fometici este centrat pe elementele înfricoșătoare și melodramatice ale literaturii gotice, caracteristici ale prozei sale, fie scurte, fie de lungă întindere, cum este romanul de față. Însă, spre deosebire de primele povestiri, scrise în genul dark fantasy, dar și următoarele, mai degrabă gothic dark fantasy, romanul de față se încadrează într-un stil ce devine tot mai popular dystopian fantasy un gen ce îmbină fantasticul cu preocupările sociale.
Alma, Ucigașul de Demoni, prințesă a dinastiei Elweise din Aakra, conducătoarea de drept Asworului se trezește după o mie două sute de ani pe patul unui spital modern. Cine este ea, ce destin neîmplinit a aruncat-o peste timp, într-un prezent atât de diferit de lumea ei și totuși confruntat cu aceleași pericole? O intrigă construită cu măiestrie, o poveste complexă, într-un univers eroic și melodramatic totodată. Prințesa Alma trebuie să facă față unor încercări grele, prinsă într-un păienjeniș de secrete, comploturi și ambiții personale ale unor entități din vechime, vrăjitori, demoni și oameni, în confruntare cu prezentul, la fel de întunecat.
Daniel Timariu
