Blue despre al doilea vis-plin
La început, le-am spus străinilor numele noastre adevărate. Însă ei le-au schimbat cu altele, poate mai ușor de ținut minte, acolo, în lumea de unde veneau, ori mai pe înțelesul lor: Judele. Blue. Mamaca. Țăranul. Moacă. Ne-am deprins cu ele și după un timp nu le-am mai folosit pe cele vechi. Mie îmi ziseseră Blue. Eu povestesc:
Cearta a pornit cu visul-plin de-acum câteva nopți, al doilea de când noi alcătuim această mână. Primul se petrecuse în ceasul plecării lui Uran. Fusese un judecător priceput. Se-mbolnăvise de ceva vreme și-a avut destul timp să-și caute urmaș. Deci, când a simțit sfârșitul, înlocuitorul său era deja pregătit să ni se alăture.
Cum stau lucrurile:
Uran plecase în zori, să-și vadă de moartea lui. Noi, restul, ne-am trezit în același timp. N-am schimbat o vorbă fiindcă din visul-plin știam deja că judecătorul nu mai e. Când știu toți același lucru, ce rost are să flecărești pe seama lui? În visul-plin, Uran mai era doar o umbră slabă, așadar ne-am dat seama că se dusese încă înainte să ne trezim.
‒ Frate, zice Moacă, dacă șefii ăi mari ar fi vrut să ne desparță, ne despărța pân-acum. Eu, în vis, l-am văzut pe „ăla” venind prin grădină, pe sub tufele de tuc.
Nu numai el, ci și noi, ceilalți, spunem deocamdată „ăla”, vorbind despre urmașul lui Uran, căci nu-i cunoaștem numele. Moacă vorbește aiurea, ca o brută ce este, și în vremea asta tot ascute la cuțitele lui. Le încearcă tăișul, unul câte unul, pe limbă. Din cauza lor, într-un târziu va vorbi peltic, sau deloc, prea aproape însă de sfârșitul vieții ca să-i mai pese.
Țăranul, care și-a mai revenit după plecarea lui Uran (crezusem c-o să se prăpădească și el, de inimă rea), îl ia peste picior. Nu-l înghite pe Moacă. Vede în dânsul pe unul care distruge tot ceea ce inși ca Țăranul însuși zămislesc. Moacă o recunoaște bucuros, dar – adaugă, ce vină are el? Aceasta-i este viața, pentru asta a fost adus pe lume, pentru asta a primit îngăduința să vină cu mâna noastră. Este, la un loc, războinic, vânător, asasin. Iar Țăranul? Pe scurt, Țăranul e meșterul care alcătuiește ori drege totul prin casă și prin curte, omul câmpului, trudind tot anul, semănătorul, secerătorul, paznicul vitelor.
Şi-apoi, are și bătăușul un strop de merit: câte dintre plăsmuirile Țăranului, unele de-a dreptul ciudate, cele mai multe însă trebuincioase, ar rezista dacă nu le-ar ocroti Moacă? Trupul său e brăzdat de cicatrice, pe când toate bunurile Țăranului și ale noastre, apărate de fratele mirosind a fiară, n-au nici măcar o zgârietură.
‒ În visul meu, i se opune Țăranul, „ăla” venea printre pietre, nicicum pe sub tufele de tuc. De altfel, cum poți tu să știi care-i tucul și care nu? Se rupe mai ușor când îl calci în picioare? continuă el veninos.
Acum, nici în visul meu, acela pe care-l așteptam toți nu venea pe-acolo, dar mai bine-mi țin gura, înainte de-a aprinde cu flacără ceea ce deocamdată doar mocnește.
Se bagă și Mamaca în vorbă, rușinoasă. În visul ei, „ăla” nici nu venea prin grădină, ci cădea odată cu ploaia, de sus.
(Asta-i Mamaca. Pentru dânsa, ce e de soi nu ia naștere pe pământ, vine din cer. Când îi dăm pace, pune de mâncare și ține casa întreagă, să nu se facă bucăți. Nu vede mai mult decât întunecimea acoperișului, doar rareori un petic de văzduh, căci și dacă muncește în ogradă o face, de asemenea, cu privirile plecate. Tot ce e important, cu adevărat important pentru viața ei, se află în pământ, în vasele printre care trăiește zi și noapte, ori prin împrejurimile cărora Mamaca nici măcar nu le ghicește întinderea. Atunci cum să nu fie încredințată că orice schimbare ce urmează o să vină musai din cer?)
Oricum, halal vis-plin, fiecare cu vedenia lui. Încercăm să ne învoim măcar în ce privește înfățișarea „ăluia”. Zugrăvim din vorbe un tânăr, bătrân, blond, roșcat și negricios, înalt, scund, gras, slab, frumos, pocit… „Ăla”.
Până la urmă, îi zicem și noi „Judele”, cum l-au numit străinii.
N-o să sufle nimeni o vorbă despre cine este, de unde vine, ce i s-a întâmplat până să ajungă aici. Nu e nici politicos, nici folositor. Oricum, am aflat tot ce era de aflat despre el, din ce ne-a spus înaintașul său, Uran. În douăzeci de zile îl cunoșteam mai bine decât mă cunosc pe mine însumi. Fiindcă tot am adus vorba despre acest gând care mă bântuie uneori, sunt bucuros că nu mă cunosc îndeajuns, că mă surprind de câte ori îmi stă în putință. Unul care nu se mai surprinde pe sine nu mai are nimic de așteptat.
‒ Judele ăla e tot ca Uran? întreabă Moacă, între două vânători.
Când are o întrebare prostească nu se ferește.
‒ Nu, zice Țăranul disprețuitor, e cuțitar, ca tine. Vine să-ți vadă cuțitașele.
Abia îi despărțim, Mamaca și cu mine.
‒ Blue, îmi zice Mamaca gâfâind (zbătându-se, Țăranul i-a făcut pe gât o vânătaie pe cinste) dacă vine „ăla”… Judele… La noapte îl mai primesc pe Moacă la mine?
Mă uit și mă prinde duioșia. În toate săptămânile de când s-a dus Uran, singură Mamaca, în umilința ei atotcuprinzătoare, ne-a ținut pe toți laolaltă, despărțindu-l pe Moacă de Țăran, liniștindu-mă pe mine, chemându-ne la ea, pe rând.
‒ Cred că da, o mint. Să vedem ce zice și Judele. De-acum el hotărăște pentru noi.
Ei încearcă și deseori izbutesc să mă târască în micile lor preocupări, când eu am atâtea altele de gândit, când am nevoie să-mi acordez și să-mi încordez mintea. Pentru asta am fost adus pe lume.
Fiecare a fost adus pentru ceva. Tot ce ne trebuie ca să trăim iese din palmele Țăranului. Dacă noaptea dormim adânc e fiindcă Moacă sperie tot ce ne-ar putea speria. Eu le dau târcoale tuturor, cu gândurile aiurea, în alt an, poate cel trecut, poate cel ce vine, altă zi, poate una care nu mai răsare niciodată. Eu sunt visătorul, cronicarul, gânditorul. Nu știu de ce au nevoie de mine. E și asta o vâltoare de gânduri în care mă scufund uneori și abia izbutesc să ies la suprafață, fără suflare.
Dar ne-adunăm înăuntru, în odaia tuturor, unde Mamaca face cald și amestecă bucatele, are tot timpul, pentru fiecare, moliciune blândă. Am făcut toți un pact, și înainte și după plecarea lui Uran. Trebuie să trec peste neplăcere, peste amestecul lor în mine și amestecul gândurilor mele cu muncile lor impure, dacă vrem să supraviețuim, să nu ne risipească și pe noi viața, ca pe alții.
Însemnările lui Hinki Inula
Studiu xn-civ: „Shake hands”
LFP 77 – Noul Aragon
03.04.087
Note Personale
001 „Mâna” repartizată mie este una obișnuită, cu cinci „degete”.
002 „Mâinile” se așează în locuri alese cu grijă, cuprinzând elemente prielnice: un deal, câmpia, o apă curgătoare, pădurea.
003 Iar în cazul de față, nici că se putea ceva mai bun… Câmpia le îngăduie culturi primitive și vânat din belșug. Fluviul înseamnă apă bună de băut, pește, trestie, lut pentru vase și cuptoare. Pe deal se refugiază când Taisa își părăsește albia. Din pădure își iau cele cu care-și clădesc casele, și apoi nenumărate fructe și rădăcini.
004 Au tot ce le trebuie ca să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți (orice-ar însemna asta pentru ei) și așa va fi câtă vreme Compania nu se va hotărî în privința zăcămintelor de sub răsadurile lor de legume… Spre deosebire de noi, când scormonesc pământul, taienii se bucură doar de argila roșie, ori verde, pentru ulcele și străchini…
Blue despre judecător
Uite că a sosit Judele…
Simt ceea ce uneori numim „emoție”. Eu știu că o am, spre deosebire de ceilalți, Moacă, Mamaca, Țăranul, care plâng și râd fără să-și dea seama de ce, amestecă lacrimile de durere cu acelea de fericire, într-o boască groasă. Numai eu distilez lacrimile, doar eu le știu rostul și le picur separat în căușele sufletului.
Se agită toți prin curte, puțin mai sensibili la trăirile mele decât piatra pe care-și ascute Moacă tăișurile.
‒ Păi… bine v-am găsit, zice Judele.
(„Păi”? mă mir în gând.)
‒ Bine-ai venit, judecătorule, răspund.
Nici din parte-mi „judecătorule” nu e ceea ce pare. E doar protocol. Îi dau apă din puțul Țăranului. Își spală palmele, tălpile goale, ceafa, tâmplele. Rupe turta Mamacăi, mestecă zgârciurile unei vietăți vânate cândva. Moacă e prietenos, dar, judecând după iz, prada s-a lăsat răpusă anul trecut. El nu deosebește bucatele proaspete de stârvuri, însă Judele înțelege asta. A mai avut de-a face cu astfel de vânători. Îi prețuiesc stăpânirea de sine, când gustă.
‒ Aveți un loc frumos aici, spune.
Îi fac semne lui Moacă, și el se duce să vâneze ceva mai de soi. Cu asta, am comis deja o impolitețe. De-acum, doar Judele ar mai fi trebuit să poruncească. Din clipa în care s-a aplecat ca să intre, a încetat să fie oaspete.
Un pământean în Noul Aragon
Am trecut apa în acel loc, însoțit de unul dintre piloți, ca la manual. Pe celălalt mal am găsit o luncă bogată, care continua până departe, preschimbându-se în câmpie. Peisajul părea lucrat anume pentru o carte poștală pe care s-o iscălesc și s-o expediez acasă, cu primul cargou. (Care „acasă”? Cui s-o trimit?) Colinele, zeci, sute, de-o parte și de alta a spațiului deschis, ascundeau văi umbroase, împădurite. Erau rămășițe din Codrii Marelui Ocol, imenși, nepătrunși către apus, care se poticniseră însă de piatra dură a Înălțimilor Volnovoz.
Aproape ieșisem din apă, când pilotul mă luă de braț. La vreo treizeci de metri de malul lin al Taisei, înșirați ca la inspecție, taienii ne așteptau liniștiți. Purtau straiele lor cele mai bune: mantaua de piele albă, tăbăcită, scufii vegetale, jambiere multicolore, botinele cu vârful întors în afară. Asta ne-a dat de înțeles că venirea noastră e un eveniment bine văzut. În chip firesc, pilotul luă mâna de pe armă și improviză un salut. Nimeni nu-i răspunse.
Am înaintat. Eram cu zece centimetri mai înalt decât omul în uniformă, ceea ce le atrase atenția. I-am privit pe rând, ghicindu-le ușor rangul în cadrul „mâinii”. Asta e femeia care ține laolaltă firile atît de potrivnice ale celorlalți, o mamacă aproape trecută, totuși puternică, harnică, atât de răbdătoare și de încercată, cu toate astea speriată de mine.
Aici, cu moaca brăzdată de tăieturi vechi, sub a cărei mască de liniște se ghicește încordarea – războinicul. El și pilotul se ghiciseră și se cercetau pe îndelete, înregistrând fiecare amănunt, fără s-o arate.
Celălalt, crăcănat, cu brațele ca niște butuci și ceafă puternică, țăranul care nu-și găsește niciodată odihna, copleșit de munci și nemulțumiri.
Un altul, cu ochii pierduți, mai degrabă dus dintre noi, întors către bogăția dinăuntrul său, robul propriilor gânduri.
Iar la urmă, acesta care-mi întoarce fără împotrivire privirea și face un pas către mine, schițând greșit un salut pământean, cu palma-n sus. Judecătorul.
Vorbește și-l înțeleg perfect. Față de primele mele contacte cu o „mână”, sunt acum capabil să depistez unele subtilități ale pronunției.
– Pe Aldan, bine ai sosit la noi, străine, zice zâmbind. Deși te-am cunoscut în urmă cu ceva vreme, am uitat numele tău…
Asta-i o mică minciună, dar așa se face. Așadar, suntem deja în rutină.
‒ Hinki, îi răspund, cum am făcut-o pentru toți ceilalți. Caut în memoria atașată cea mai potrivită pronunțare. Numele meu… este Hinki.
‒ Atunci, bine ai sosit la noi, Hinki, zâmbește iar judecătorul „mâinii”.
Am să-i zic „Judele”.
Însemnările lui Hinki Inula
Studiu xn-civ: „Shake hands”
LFP 77 – Noul Aragon
Note Personale
12.05.087
001 Îl cunoscusem pe Jude puțin înainte de fi trimis să se alăture „mâinii” din Noul Aragon. La debarcare, niște șefi taieni ne îngăduiseră să-i iscodim pe câțiva din cei ce urmau să alcătuiască „mâini”. Întâmplarea a făcut ca unul să fie chiar el. Apropierea s-a realizat astfel mai iute decât estimările.
002 Judecătorii sunt inși comunicativi și respectuoși, practici – dar prea puțin imaginativi. Crescuți să nu se abată din tiparele probate decenii, poate secole, și chiar viclenia lor, când e pusă la treabă (nu se poate să n-o remarci), e una pragmatică, exersată, fără nimic spontan.
003 De reținut, într-o posibilă evaluare, mult mai târziu, când toate astea vor fi luat sfârșit într-un fel sau altul: l-am întrebat pe Jude dacă, după ce se va fi alăturat „mâinii”, trecutul avea să mai însemne ceva pentru el. Mi-a explicat politicos că în alcătuirea „mâinii” există unul anume ales pentru a face și asta: a-și aminti despre cele ce au un trecut. Uneori, când judecătorul ia o decizie necesară tuturor, cele ce nu mai sunt se pot dovedi de folos. „Bine, am spus, mi-ai povestit despre aceștia, dar dumneata? Dumneata îți vei aminti viața dinainte de a te alătura «mâinii»? O să mai însemne ea ceva?” Judele a privit spre mine, apoi prin mine, și a răspuns: „Cine poate ști?”
004 Am întors pe toate părțile aceste vorbe confuze, hotărând în cele din urmă că ele nu sunt decât tertipuri ale unuia scos din schemele obișnuite.
Blue despre prima hotărâre
La această judecată, pe care o povestesc, Uran, dusul dintre noi, ar fi răspuns îndată și toată lumea ar fi fost mulțumită. Însă Judele cugetă îndelung. Așa, fiecare își închipuie că, brusc, cel mai important lucru din lume este sânul moale și cald al Mamacăi.
‒ Da’ de ce, frate, se duce Moacă și noaptea asta la Mamaca? se revoltă Țăranul, după ce Judele a hotărât împotriva lui. Am muncit azi de nu-mi mai simt spatele! Văd numai cercuri roșii în fața ochilor! Buricele degetelor mă ustură! Vream să mă frece nițel pe încheieturi.
Care va să zică femeia îl așteaptă să-l aprindă, iar el vrea să-l frece nițel pe încheieturi. Ăsta-i Țăranul.
‒ De ce se duce Moacă, iarăși? întreb și eu.
Atunci Judele ne răspunde că în curând s-ar putea să fie război. Mamaca trebuie să aducă pe lume sămânța lui Moacă. Şi sezonul ăsta, și celelalte, cine mai știe câte, nu se întrezărește nici începutul, nici sfârșitul. Va fi nevoie de mult mai mulți războinici decât până acum, când cetele de singuratici treceau apele Taisei prin două-trei vaduri, să ne ia o vită, niște oale crăpate, ori mai știu eu ce.
Şi încheie, simțind nevoia să ne explice lucruri știute.
– Suntem ca degetele mâinii.
Dar a spus-o cu așa o toană a glasului, că parcă a vrut să-și arate admirația. Şi fiindcă nu se întâmplă de multe ori să aud asta, mă grăbesc.
‒ Cum „ca degetele mâinii”, judecătorule? Degetele sunt toate la fel. Sunt eu la fel cu Țăranul? Sunt eu la fel cu Mamaca?
‒ Degetele nu sunt toate la fel. Unul arată. Unul poartă inelele. Unul se-închide peste lemnul suliței și-o ține.
‒ Iar pe mine cu care deget mă asemuiești? Voi, judecătorule, măsurați mereu ceva cu altceva. Când vă lasă puterile, când ieșiți din ceea ce e luminos și limpede, cereți ajutorul lui „ca”. Viața e „ca” un fir de ață, moartea e „ca” o cădere în fântână, noi suntem „ca” degetele unei mâini…
Am grijă să pară că glumesc. Judele nu se supără, chiar îmi surâde amuzat. Atunci, pe locul lăsat liber de el, vin cuvintele și întrebările mele, șuvoi. Cu cât tace el mai mult, cu atât mă revărs eu, înecând totul.
‒ Cine sunt, Jude? zic. Unul care plăsmuiește nimicuri? Sau unul care pierde vremea lui și pe a altora, cu închipuiri?
Judecătorul nu mai zâmbește.
‒ Cine poate ști? spune el.
Însemnările lui Hinki Inula
Studiu xn-civ: „Shake hands”
LFP 77 – Noul Aragon
33.18.087
001 Membrii „mâinii” își zic rareori „oameni”, când vorbesc despre ei înșiși. Îi aud spunându-și pe nume (imposibil de reprodus – cu toate cursurile intense de pronunțare; și nepotrivite, ca rezonanță, chipurilor, caracterelor). Celor ce nu sunt de față și despre care nu știu mai multe, ei le zic „aceia”, „ceilalți”, „unii”, ori „singuratici”. Când eu însumi nu mă aflu lângă dânșii, deși am insistat ca Blue să-i învețe pe toți numele meu, să le câștig mai ușor încrederea, devin, la rândul meu, „acela”.
002 E încă unul din conceptele vagi, alunecătoare, îngreunând comunicarea mea cu ei. Un alt impediment, mereu amuzant, este neputința taienilor de a pronunța „ce”, „ci”, „ge” sau „gi”. Ei nu contopesc sunetele, ci le pronunță „che”, „chi”, „ghe” sau „ghi”. Odată, Blue a vrut să-mi facă plăcere, arătându-mi că se străduiește să-mi învețe limba.
003 Mi-a spus: „Hinki, orichine e binevenit în lumea noastră, căci putem învăța cheva de la orichine…”
004 Așa că, decât să mă întorc de fiecare dată cu spatele, ca să-mi ascund râsul isteric „che” mă cuprinde, prefer să vorbim în limba lor, pe care translatorul mi-a inoculat-o în orele de somn..
Blue singur cu el
…Şi, de fapt, cui i-ar folosi să se-ntrebe zi și noapte cine este cu adevărat, ce înseamnă el în această lume? Câtă vreme nu știi, pur și simplu, orice încercare de-a iscodi nu-i decât pierdere de vreme. Ca Mamaca noastră, care nu mai poate fi stăpânită când o apucă poftele vorbei. Pot să-i șed în preajmă ceasuri la rând, ascultând bolboroseala fără sfârșit, în vreme ce robotește mecanic, cu ochii goi, fără să mă vadă. Este o ieșire din sine, inconștientă. Ea spune:
„Amestecă, amestecă bine! Până apune soarele să fie bucatele ca apa, ca uleiul, ca mierea! S-a pornit și vântul, uite! O să usuce ierburile. Şedeam pe malul Taisei, unde vuiesc pietrele zi și noapte, pe nisip. Amestecă, amestecă vârtos! Şedeam în nisip, culcată, iar nisipul mă coperise de-a binelea, cât mă mișcasem. Şi era fir lângă fir, sclipind, că ieșiseră și lunile roșii, amândouă, fir lângă fir, pe pielea udă, un fir de nisip cu fiece firmitură de mine. Amestecă, amestecă bine! Să fie bucatele ca mierea, ca nisipul. Să fie cum îi coaja drumurilor vechi, după ce-o-nfierbântă bine soarele o zi întreagă. Un fir de nisip, o firmitură de mine. Moacă-i dus să-și caute prada. Țăranu-și vede de-ale lui. Până ce-i va aduna din nou Judele, să hotărască lucrurile cum se cuvine (să fie ca pământul uscat, ca piatra, ca fierul!) Se simte că vine ceva. Până și Blue geme-n somn, cu obrazul cufundat în pântecele meu, când răsună râsetele ălorlalți, dincolo, departe. Se-aud o dată sau de două ori în fiecare noapte. Amestecă bine! Eu spun că Țăranul n-o să termine nicicând de alcătuit lucrurile pe care le visează Blue.”
Însemnările lui Hinki Inula
Studiu xn-civ: „Shake hands”
LFP 77 – Noul Aragon
Data incertă
001 Intuisem corect punctul vulnerabil al „mâinii”: acest naiv, așa cum sunt mai toți cei care se dedică gândurilor, începând cu o vârstă destul de fragedă. Am ales bine. Convorbirile cu el, tolerate de Jude, tratate cu maximă indiferență de ceilalți, mă duc, pas cu pas, către inima grupului doar în aparență gregar.
002 Încercam, de pildă, să-i înfățișez lui Blue cum stau lucrurile, acolo de unde vin eu, între un bărbat și femeia lui. M-a ascultat în tăcere, o vreme, abținându-se să-mi pună întrebări, cum face de obicei. Nici măcar pentru a-i lămuri un cuvânt sau altul, căci a învățat unele vorbe din limba mea cu o repeziciune incredibilă, ca și cum doar le-ar fi uitat. Altminteri, trebuie să se înțeleagă cu una sau alta dintre cele peste o sută de „mâini” risipite de-a lungul cursului cartografiat al Taisei, fiecare stăpânind un dialect propriu.
003 „Tu spui, a reluat Blue, că prea puțin din ceea ce stă între mine și femeie este atracție și afecțiune. Mai întâi: ea nu este femeia mea. Ea își aparține sieși. Şi nouă fără a fi a vreunuia anume. Şi doar din când în când mă lasă să fiu părtașul tainelor ei.”
004 Blue: „Ascultă ce caraghios spui tu: «facem dragoste…», «am făcut dragoste». Cum adică «facem, am făcut… »? Adică am cioplit un lemn, am zidit o casă? Dacă zici că această «dragoste» este o stare extraordinară, poate cea mai prețioasă din întregul lumii, de ce spui atât de lipsit de respect și vulgar «facem dragoste»? De ce nu zici «trecem prin dragoste», «ne îmbăiem cu dragoste», ori «plutim în dragoste»?”
005 Blue: „Îmi place rezonanța trupurilor noastre, chimismul lor când schimbă între ele tot ce se poate schimba. Pentru mine e important însă, dincolo de plăcerea cărnii, conștiința faptului că-i provoc femeii plăcere. Şi peste toate, acela că-mi îngăduie să ating lumile cele mai ascunse ale ființei sale, în care doar ea are îngăduință. Ce altă dovadă de dragoste pură îmi trebuie, când ea împarte cu mine ceea ce, în ordinea firească, îi aparține doar ei?”
006 Ca să-mi arate cât de bine a înțeles greșelile relațiilor și iubirilor noastre, ale pământenilor, Blue mi-a dăruit, în câteva rânduri, ceea ce gândește el că ar trebui să gândesc eu.
007 Blue:
„Patima iubitului:
Nicicând dragostea unuia nu mi-e de-ajuns.
Când îmi dă iubire, mă lipesc de el.
Apoi mai vreau, tot mai multă.
Și-mi dă cât îi cer.
Și-i cer iar.
Și el obosește.
Iar eu vreau tot mai multă dragoste.
Gata să i-o întorc înmiit.
Viața mi-aș da-o în fața lui.
Şi tot nu i-aș dovedi cât îl iubesc.
Iar el se sperie.
Şi face un pas înapoi.
Iar eu – un pas către el, disperat.
Că în curând am să-l pierd.
Vreau să-l am mai aproape.
Dar el e tot mai departe.
Și curând chiar îl pierd.”
008 Așa este Blue. Stupidă, îmi zic (păstrând răutatea sub tăcere), afirmația că „femeia își aparține doar ei”, din moment ce, cam tot la două nopți, un altul se prezintă la așternut, după programare. Un grafic privind frecvența lunară a vizitelor la Mamaca se înfățișează astfel:
Țăranul– șase, ori șapte vizite pe lună.
Moacă – de asemenea, șase, sau șapte vizite.
Judele, Blue câte una, sau două vizite.
009 Mi-am însemnat în minte, alături de gândurile lui, și întrebări delicate, pe care n-am îndrăznit să i le pun la momentul potrivit, dar de care n-am să-l iert în cele din urmă, când nu voi mai avea de ce să-l menajez. Dincolo de legătura subtilă care se țese între noi, sunt legat mult mai strâns de semenii Companiei. Orice contract trebuie respectat.
