În Ochii albaștri ai Dunării, Robert Gion îmbină introspecția febrilă cu notația poetică și stranietatea vizionară. Între amintiri, halucinații și fragmente de realitate, protagonistul trăiește la granița dintre iubire, obsesie și fragilitatea psihicului. Dunărea devine aici nu doar decor, ci oglindă vie a frământărilor interioare, cu ochi care privesc, judecă și atrag. Un roman despre limitele fericirii, riscurile izolării și puterea viziunilor ascunse în lucrurile aparent banale.
Capitolul 1
În prima noapte?
În prima noapte ne-am culcat cuibăriți în niște pături, pe jos, în camera cea mare de la parter. Pături roșii, mițoase, așa cum știam că avusese bunica pe când eram copil – îmi plăcea mirosul lor greu, de dulap din lemn masiv și mi le aminteam cu bucurie, așa că pur și simplu le-am găsit acolo, vreo zece, grămadă pe parchet. Ne-am băgat sub ele și am făcut dragoste. Întâia oară când făceam dragoste netulburați, fără niciun fel de piedici, fără grabă ori teamă, gând lângă gând, răsuflare lângă răsuflare, compatibili până la ultima celulă. O senzație uimitoare. Dragoste de această dată, nu sex. Da. Chiar așa. Ea totuși a adormit imediat după aceea. Nici nu mai scosese vreo vorbă după ce intrasem în casă. O înțelegeam, trecuse prin multe, ca și mine de altfel. Pentru amândoi veneau numeroase alte momente de încercări și eșecuri în perioada următoare. Tocmai de aceea eu nu puteam încă să adorm – mi-era frică să adorm.
Bine că măcar ea a găsit putere să se liniștească, mă gândeam, are mare nevoie de odihnă, am ucis-o și s-a întors, iar mâine o să avem o mulțime de lucruri de făcut.
Mâine, bineînțeles, mâine, mâine, dar sub ce formă urma să se înfățișeze acest mâine? Ce-avea să se întâmple dacă închideam ochii și mă depărtam brusc într-o direcție necunoscută, dus de apele somnului în cine știe ce amintire groaznică, sau în vreun coșmar imposibil de controlat? Nu puteam subestima puterea visului, mai ales acum, în astfel de de condiții uluitoare. Ea îmi explicase cu multă blândețe mai devreme, pe malul secat al… (Dunării), că nu se putea întâmpla nimic rău, că eu eram stăpânul aici, pe acest domeniu, însă era abia prima noapte și nu mă simțeam pregătit să adorm. O senzație de preaplin îmi domina întreg corpul, sângele curgea sacadat în vene, format parcă dintr-o sumedenie de biluțe solide, inima bătea haotic și păstos, creierul mi se inflamase în craniu și trăiam impresia că ochii îmi stăteau gata să iasă din orbite și să zboare în întunericul deplin al camerei ale cărei reale dimensiuni nici nu le mai puteam percepe corect în clipa aceea.
Pierd controlul, îl pierd.
Chiar și limba mi-o simțeam umflată în gură, ca pe-un corp străin, umed, ce-mi umplea inutil obrajii. Întuneric, mult prea întuneric, trebuie să am grijă să asigur o sursă de lumină, acoperiș transparent, pot face asta, sigur, ferestre mari, vreau să văd stelele noaptea, am nevoie să văd stelele, toate stelele, și luna, trebuie să vorbesc cu ea mâine despre aceste lucruri, nu mi-a ieșit casa din prima, n-a ieșit bine. Dar cel puțin am putea avea… Dunărea.
Gândurile mi se amestecau în cap.
Am rămas astfel treaz mult timp, ore întregi, gândindu-mă la tot ce se întâmplase și ascultând respirația calmă a femeii de lângă mine – îmi atingea umărul – fără a îndrăzni să mișc măcar, ca nu cumva tot ce se afla în jur să se prăbușească dintr-o dată și să mă îngroape definitiv în amestecul acela de groază și bucurie.
Pentru că eram, într-adevăr, și foarte bucuros. Fericit. Fericit, fericit. Fericit cu mult peste orice graniță pe care-o crezusem posibilă, o fericire înspumată și furioasă, ca apele unui pârâu în timpul primăverii și mi-era teamă să mă gândesc cum aveam să ajung să-i stăpânesc capriciile.
Cât de corect pot fi judecate lucrurile, cum se pot face raționamente și clasifica concluzii pentru a construi baze solide pentru zilele ce-or să vină, atunci când te afli în centrul unei imense fericiri, de care știi că ești responsabil în întregime? Ce sens oare îl mai au cuvinte ca „zi”, „raționament”, „gând” și „viitor”, când te găsești permanent într-o asemenea stare, când asta-i, practic, noua ta identitate? Nu ești încă pe deplin conștient de acest lucru – totul încă ți se mai pare o fantasmagorie ridicolă, un vis de adolescent cu prea multă imaginație, și totuși simți deja că ești o altă persoană, că te-ai transformat radical și continui s-o faci.
Pentru că și fericirea evoluează, are un scop.
Nu este doar o stare mărginită de satisfacție a simțurilor, ce băltește la periferia experienței, ci este o erupție continuă și o perpetuă fierbere a tuturor conținuturilor, o teribilă deflagrație a energiei proprii, un extaz permanent ramificat în noi explozii de vitalitate, până la transformarea totală a tuturor elementelor ce te compun.
Devii un fel de bestie de dincolo de lume, o bestie care se hrănește din propria substanță, un animal suprem, construit din sentimente, și gânduri, și din tot ce se află dincolo de ele, din esența lor, care generează astfel o altă realitate prin care te miști între iluzie și infinit, dezvoltându-te încontinuu, tocmai pentru a simți că-ți aparții în întregime și poți totul – absolut totul – și disperat fiind tocmai din cauza acestei puteri ce te aruncă până la urmă tot asupra propriilor manifestări.
Pentru că totul ești tu.
Fericirea aparține acelora care-și aparțin, fericirea este a acelora care-și sunt sieși de ajuns – și dacă prin absurd, cineva din afară, de dincolo de gândurile tale ar reuși să privească acolo, în interiorul tău și să-ți vadă, desfășurate, în tot adevărul lor, imensele teritorii de frică și extaz, s-ar prăbuși imediat, fulgerat între furtunile teribile ale vastității tale. Și atunci? Atunci? De ce să-mi amintesc din nou toate cele câte s-au întâmplat, ce sens ar avea?
⁂
M-am foit sub pătură. M-am lipit de trupul cald al femeii – vie, vie – am ascultat țipetele păsărilor de noapte – afară – cu zig-zag-uri de lumină în spatele pleoapelor.
Un edificiu solid are nevoie de o bază solidă, de un teren stabil, iar ce s-a petrecut cu mine, lanțul evenimentelor care m-au trimis aici, în locul unde voi fi izolat pe VIAȚĂ, orice ar mai însemna acest termen, nu se poate susține altfel decât folosind o ancoră – în acest caz, un anumit tip de amintire. Această amintire trebuie să ofere mult prea necesarul punct de sprijin, Baza, elementul esențial care să permită să stăpânești și să sporești încontinuu fericirea ce se constituie în coloana vertebrală a acestei incredibile contrucții.
Fie.
O să încerc să mă liniștesc și să adorm.
Și până ce voi adormi, iar gândurile se vor metamorfoza în zonele inconsistente ale visului, o să le las să vină nestingherite la mine, fără niciun fel de piedică. Există o singură amintire capabilă să susțină arhitectura în continuă dezvoltare a fericirii mele, iar aceea e amintirea zilei în care… Dunărea a avut ochi albaștri.
Exact. Ochii albaștri ai Dunării.
Chiar acea zi, exact aceea. Nu alta, nici cea dinainte, nici cea de după. Acolo este punctul exploziv, acolo s-a îngropat încărcătura critică. Și, ca să-mi fie mai ușor, o să las totul să se alcătuiască ca o poveste. O poveste, da. O poveste cu „a fost odată ca niciodată”, sau cu „dacă nu ar fi nu s-ar povesti”.
Imaginile începeau să se așeze cuminți, în ordine, cadru cu cadru, fiecare cu alaiul ei de secunde și minute, fiecare cu nuanțele și mirosurile ei. Le-am lasat răbdător să vină și am ascultat, între timp, zgomotele casei, trosnetele lemnului care încă se așeza, am ascultat șuieratul vântului și chirăielile păsărilor nocturne la marginea pădurii din apropiere, toate învăluite de respirația creaturii culcate alături de mine, îngrămădită sub pături.
Pături mițoase, smulse dintr-o altă amintire.
Dar ea era reală acolo, vie și fierbinte. O puteam atinge, o puteam strânge în brațe dacă voiam, așa cum puteam atinge dușumeaua de stejar, să-i simt duritatea și stabilitatea, așa cum puteam și să trag pe nări mirosul puternic de lemn și de nou al casei. O casă în care intrasem prima oară chiar în seara aceasta. O casă care nici nu existase înainte de această seară.
Într-adevăr real, totul real, mă gândeam, eu sunt aici, ea e aici, cu mine, și așa va fi pentru totdeauna.
Fericirea îmi ardea venele, mă asedia cu scurte jeturi clocotite ce mi se răspândeau în corp odată cu pulsul. Nu se putea întâmpla nimic, nici dacă adormeam, nici dacă rămâneam treaz, tot ce trebuia să fac, înainte de toate, era să creez un spațiu potrivit amintirii de care aveam nevoie, un punct ascuns și totuși vizibil, un loc la care să am acces în orice clipă, chiar și fără să-mi dau seama.
Așa că am stat treaz și m-am gândit. M-am gândit la Dunărea cu ochi albaștri și la ziua în care i-am văzut.
A fost odată ca niciodată…
Cam așa trebuie să înceapă orice poveste. Și mai ales asta.
Povestea asta foarte adevărată.
⁂
Ca să spun drept, nu o mai văzusem niciodată așa. Dunărea, mă refer. Adică, mai avusese ochi și înainte, mai lați sau mai lungi, cafenii sau verzui, bulbucați ori învolburați, în funcție de vreme și de curenți, maronii sau negri – dar niciodată albaștri și atât de bine conturați. Mă priveau din dreapta provei unui remorcher ancorat la mal, ceva mai sus de locul în care se înălțau deasupra apei două vârfuri de crengi, de salcie probabil, în jurul cărora se roteau câteva gâze. Erau mai mari ca de obicei, cu iriși prelungi, uleioși și sclipeau albaștri ca cerul din mijlocul unor vârtejuri create între valurile fluviului.
Era o zi caldă și nu bătea deloc vântul. Pe Dunăre mai trecea din când în când câte-o ambarcațiune mică, sau vreo barcă cu motor, în aer plutea zumzetul muzicii și al conversațiilor de pe terasele de pe faleză, iar ochii mă priveau somnoroși, clipind rar în centrul vârtejurilor care-i legăneau, cu o lentoare plictisită. I-am fixat și eu, mutându-mi atenția de la bătrânul pescar pe care-l urmărisem până atunci aruncându-și undița în apropierea burții ruginite a remorcherului ancorat. Pe urmă am tras o înghițitură din doza de cafea abia desfăcută, pe care o țineam în mână.
Ochi albaștri.
Mă așezasem în alt loc decât de obicei? Cădea altfel soarele? Nu, nu cred. Stăteam în același loc ca întotdeauna, pe o băncuță de ciment din apropierea apei, era vineri după-amiază și-mi mestecam sandvișul, însoțit de o cutie de Ice Coffee, după programul de lucru, așa cum făceam aproape de fiecare dată când prindeam o zi frumoasă, iar faleza nu era foarte aglomerată.
Nici nu mă simțeam altfel decât în alte zile-n care Dunărea își deschisese ochii în direcția mea – fie ei maronii, negri sau galben-verzui. Însemna, deci, ceva deosebit albastrul acela somnoros? Probabil că nu.
Doar o altă culoare adăugată celor pe care le văzusem deja.
Și nici nu avea vreo importanță, pentru că ochii aceia, în orice nuanță s-ar fi prezentat, se deschiseseră doar pentru mine. Sigur că nu-i vedea nici pescarul ce tocmai prindea în cârlig un nou viermuș, bombănind – în pizda mă-tii de pește bleg – nici băiețelul care se apropia de apă, însoțit de tatăl lui, ca să arunce în valuri o pietricică și să râdă auzind plescăitul provocat de impact, nici cele două fete de 11 – 12 ani care-și făceau, ceva mai încolo, selfie-uri, cu fluviul în spate. Nici vorbă. Expresia lor melancolică și obosită mi se adresa direct – se constituia doar într-o reflecție a stării mele interioare, așa că nuanțele lor nu trebuiau în niciun caz să mă mire.
I-am privit mai atent, cum se depărtau și se apropiau unul de altul în micile vârtejuri de apă. Pupilele lor s-au prelungit pe diagonală, în forma unor zâmbete, înainte de a-și relua forma inițială, sclipitori sub razele soarelui. M-a trecut un fior. De când mă știam, vedeam anumite lucruri ascunse în interiorul lucrurilor pe care oamenii le considerau banale. Chipuri în mijlocul altor chipuri, peisaje luxuriante în centrul pereților goi ai clădirilor, păsări uriașe ce pluteau pe cerul, de altfel, gol pentru alte priviri, ori mici ființe ce-și duceau existența ascunsă în interiorul borcanelor de compot, ori de gem – asta dacă nu cumva câinii nu-mi zâmbeau larg pe stradă, sau pisicile se opreau brusc din treburile lor pisicești și se ridicau în două labe înclinându-se în fața mea cu respect exagerat, înainte de a se apuca să danseze pe marginile trotuarelor.
Un timp, în copilărie, considerasem aceste lucruri absolut normale. Ba chiar eram convins că toți cei din jurul meu vedeau aceleași lucruri, asta până ce, cu o anumită ocazie, povestisem unor colegi ce observasem la un moment dat în curtea școlii și îi întrebasem ce părere au „despre asta”, – iar ei începuseră să-și bată joc de mine și să-și fluture mâinile pe la tâmple.
Dementule.
Dementule, dementule.
Devenisem imediat prudent.
După alte câteva încercări și întrebări, aparent nepăsătoare, în zilele următoare, mi-am dat seama că nimeni, absolut nimeni, nu vedea ceea ce reușeam eu să văd.
Asta m-a făcut să mă simt cumva mândru.
Nu ieșisem niciodată cu nimic în evidență, așa că, pe la unsprezece ani, am devenit pe undeva convins că acestă însușire e un fel de putere specială, ca a lui Superman, ori Spiderman. Chiar mă vedeam alături de unul dintre acești eroi, un fel de sidekick extrem de util, cu capacitatea de a sesiza pericolele și de a descoperi sursele ascunse ale mesajelor lăsate de răufăcători și direcția pe care o puteau lua anumite decizii.
Acum, după ce împlinisem douăzeci și cinci de ani, știam bine că era doar o deviație a imaginației și o consecință firească a înclinației mele naturale spre izolare. Nu avusesem niciodată prea mulți prieteni – de fapt, singurii „prieteni” pe care mi-i aminteam precis rămâneau cei din copilărie, pentru că, după intrarea în adolescență, lucrurile se schimbaseră radical pentru mine.
Maturitatea venise însoțită de transformări pe care mi-era imposibil să le înțeleg, să le pătrund rostul. Mă împingea în ghearele unor metamorfoze oribile, scârboase și inutile. Brusc, prietenii cu care mă jucasem în curtea școlii, ori în jurul blocului, discutau despre fete, despre ieșit în oraș, despre haine și party-uri, dacă nu erau ocupați să se certe cine „avea scula cea mai mare”, așa că părerile formate până atunci despre lume și despre rosturile ei, se topiseră într-un morman de mucegai umed, odată cu armura de inocență ce mă protejase până atunci. M-am găsit astfel gol și expus, refuzând maturitatea aceea impusă, izolat, tăcut, incapabil să mă adaptez direcției „normale” pe care foștii mei amici o îmbrățișau cu un entuziasm imposibil de priceput.
Prin liceu mă strecurasem târâș-grăpiș, retras în coconul unei timidități morbide ce mă făcea ținta batjocurii tuturor și abia când plecasem la universitate găsisem o relativă libertate și liniște, în timp ce urmam cursurile unei facultăți de litere. Începusem de-acum să-mi pun anumite întrebări și să caut răspunsuri, citeam mult, încercam să-mi dau seama unde era rostul petrecerii acesteia monstruoase la care participam fără să fi fost invitat – viața, cu toate complicațiile ei. Facultatea mă schimbase, dar urmând tot înclinațiile mele firești.
Problema era că nu prea mă interesau cursurile. Colegii mi se păreau niște animale sterile, permanent excitate, cu preocupări dictate de cele mai banale instincte, iar profesorii căpătaseră repede înfățișarea unor marionete plictisite. Repetau mecanic aceleași lucruri, conduse de capriciile cine știe cărui păpușar absurd. Studiam singur ce mi se părea interesant, începusem să citesc despre demonologie, magie și criminali în serie, citeam multă literatură fantastică. Dezvoltasem o adevărată pasiune pentru mitologie și pentru monștrii străvechi ce o populau. Pereții camerei mele închiriate erau tapetați cu reprezentări de zmei, zâne, balauri și diverse personaje din filmele horror pe care le urmăream cu mare plăcere, și începusem să cred că aveam foarte multe lucruri în comun cu crimalii în serie. Studiam tot ce reușeam să găsesc – cărți sau documentare.
Ce mă desparte de ei, la urma urmei? mă gândeam câteodată. Într-o bună zi o să îndur o umilință prea mult și o să-mi sară mintea, o să pun mâna pe un cuțit și…
Inima începea atunci să-mi bată foarte repede. Erau astea gânduri bune, erau gânduri rele? Doar gânduri, gânduri, pe care în izolarea mea le tratam foarte firesc și le acordam toată importanța, deși știam bine că n-aș fi fost în stare să rănesc nicio muscă, în niciun fel de circumstanțe.
Evident că, având astfel de preocupări, școala se desfășura pe un plan extrem de îndepărtat.
După terminarea cursurilor – repetasem ultimul an din cauza numărului de restanțe – renunțasem să-mi mai dau licența. Hotărâsem să rămân aici, în Orașul de pe malul Dunării. Puteam astfel scăpa, în sfârșit, de bodogănelile tatei, care nu mă mai scotea din „laș”, „neterminat”, „puțoi inutil” și de tânguielile sâcâitoare ale mamei, care pur și simplu nu putea înțelege cum, în ciuda tuturor eforturilor și sacrificiilor ei, nu reușise să-mi insufle dragostea ei pentru bani ori slujbe bine plătite.
„Nu pot înțelege, măi copile, nu pot înțelege ce-i cu tine. Ce ai de gând, cum o să te descurci când alți tineri de vârsta ta deja și-au întemeiat o familie? Uită-te la tine. Am băgat atâția bani în școală, în educația ta și… nu ai nimic. Nu ești nimic.”
Dar eu aveam lucrurile mele, ascunse în interiorul altor lucruri.
Le vedeam la fel de limpede ca și la unsprezece ani. Ba chiar cu o dublă claritate. Învățasem însă doar să le privesc tăcut – notam anumite amănunte în jurnalele mele, însemnări scurte, neelaborate, ce-mi foloseau ca bază pentru poeme sau texte de proză – pentru că începusem să mai scriu câte-o poezie, ori câte o povestire foarte scurtă și să le trimit pe la diverse reviste online. Nu urmăream nimic nici cu asta – unele fuseseră publicate, altele, nu – mă rog, nimic altceva în afara unui precar confort interior izvorât din mulțumirea că și aici, în orașul ales ca a doua casă, vedeam la fel de multe lucruri ascunse ca oriunde în altă parte.
Mai era și Dunărea, de care mă îndrăgostisem la prima vedere.
