Palimpsestul de la Colina cu Apendice este volumul de debut al scriitorului Dănuț Ivănescu. Binecunoscut ca autor de proză scurtă science-fiction, dar și ca redactor al antologiei Motocentauri pe Acoperișul Lumii, Dănuț Ivănescu și-a găsit (în sfârșit!) timpul și forța necesară strângerii laolaltă a unor proze definitorii pentru stilul său. Mai jos, prin bunăvoința autorului, vă prezentăm un potpuriu de fragmente.
Cheia pierdută (fragment)
[…]
Spre miezul nopţii intră, complet restaurat, pe uşa din scânduri ghintuite de la Cioburi Multe, taverna înjghebată de Derzelas Ciapraz în pivniţa fostului sediu al Bibliotecii Elene, o clădire alegorică din Pasajul Flecarilor, luată cu japca de la un cipar căzut în dizgraţie. Semna aproape-n fiecare seară condica acolo. Uneori cumpăra sau vindea. Endorfine distilate de pripaşi în colibele din pădurile gestante ale Gujaratului, componente prototip pentru generaţia a patra de calculatoare, fabricate în ergasterii falimentare, aeroliţi pentru manevre noesice, organe planaria regenerative şi alte mărfuri imposibil de traficat în Forum, unde mişunau permanent iscoadele Miliţiilor Vicus. Doar uneori făcea asta, când i se golea punga. Sau când îl ajungea lehamitea. În rest, venea doar ca să-l asculte pe Ortolan.
Ochi ca două virgule căzute la orizontală. Încercănaţi. Subliniaţi de pungi flasce, vineţii. Nas coroiat, arcuit spre dreapta, şi buze subţiri, ca ale lui Anacletus Ţâru, papagalul de aheu venit din Clisura Dunării, care-şi călărea în fiecare duminică nevasta în grădina din spatele casei, după ce sacrifica două turturici la templul lui Asklepios din Piaţa Sfatului. Belizarie fusese cel care descoperise taina. Două veri ne-am căţărat de trei-patru ori pe lună în cireşii din livada de-alături, ca să-i vedem cum năduşesc. Să-i auzim cum gâfâie. Cum chicotesc. Cum clipocesc. Pe Pherenike mai ales, o boşoaldă de muiere cât un ughkunt siberian, pe care Anacletus o primise odată cu casa, pentru că nimeni nu-ndrăznise s-o clintească dintre pernele soioase, cândva albe, brodate cu motive ioniene. Juisa ca arcul Carpatic, Pherenike. „Dac-ar vorbi, cuvintele ei ar avea culoarea untului”, şoptise Belizarie când o văzuse prima dată. Belizarie, prietenul meu poet.
Se aşeză, ca de obicei, la ultima masă de pe stânga, cu spatele la pilastrul cu fleuroni de lângă uşa bucătăriei. Opaiţele cu gaz atârnate de tavan, imitând stilul auster din perioada dinastiei Dayzida, dinaintea alungării tracilor din Evropa, creau o atmosferă lugubră, lungind umbrele pe murii din granit pe care atârnau cămaşa de zale a unui catafractar tyraget, câteva arcuri din lemn de zadă şi un tlaxacab piarens cu resortul pleznit. În Mahalaua Berechetului se ştia că Derzelas era un naţionalist care şi-ar fi botezat taverna Amissa Dacia(1), dacă i-ar fi permis Cancelaria Albă. Nu-i permisese, aşa că o numise, neutru, Cioburi Multe, ceea ce nu-l împiedica să cotonogească clienţii fără sânge trac de câte ori îi prindea. Cu mâna lui, uneori. Pe la colţuri se şoptea chiar că într-o încăpere din spate se întâlneau în fiecare lună, mereu în altă zi, arhonţii celulelor locale ale Cuşmelor Verzi.
La barul din scânduri negeluite de teck, pline de noduri, Ortolan îşi plimba absent arătătorul mâinii drepte, fără unghie, pe buza ulcelei de lut ornate cu caneluri în scară. Părea absent, deşi niciodată nu era. Nu-şi permitea să fie.
Un povestaş talentat, Ortolan. A scris o viaţă articole de prima pagină la „Destul”. Pe vremuri, pe când oamenii mai citeau încă. Două volume de nuvele publicate… Traduse ulterior în latteca-nah de Lisimah Servandus. De însuşi Lisimah Servandus. Atunci i-au rupt oasele Tinerii Dawos. I-au smuls unghiile, i-au zdrobit nasul şi l-au scuipat în gură. L-au plimbat pe via Ziaxes, de la Piaţa Roles până la Poarta Ramidava, cu o placă atârnată de gât, pe care-l siliseră să măzgălească, cu propriul sânge: „Sunt un porc de trădător şi de duşman al neamului, care-a scris cărţi pentru romayani.” Tot atunci l-a părăsit şi muierea, după 30 de ani de căsnicie şi cinci copii. Căutase un bărbat ambiţios, Zetzi, îl găsise, dar, în cele din urmă, convingerile lui o sufocaseră. Se spune că femeile au dorinţe, iar bărbaţii, năzuinţe. Şi îndatoriri. Belizarie spunea asta. Belizarie, fârtatul meu cinic.
Scutură tintinnabulumul aflat pe masă, cândva o piesă de harnaşament a unei căpetenii caucoense. Clinchetul dogit al limbii de bronz de-abia se auzi în murmurul tavernei. Se făcuse zăpuşeală şi duhnea dulce-acru a sudoare zvântată, a jeg dospit şi-a molan pe veresie.
Ortolan sparse ulceaua de podeaua pietruită, se ridică, păşi uşor adus de spate şi se trânti greoi pe scaunul din faţa lui Seuthes. Arăta ostenit, povestaşul, de parcă toată ziua trăsese la vâsle. Derzelas sosi imediat cu un morrison cu suc de roşii şi un blid smălţuit în care amestecase frânturi de posmagi cu chimen şi ciocănele de becaţă, bine rumenite.
- Din partea casei! şopti aplecându-se spre cei doi, de parcă le-ar fi destăinuit cine ştie ce taină, apoi plecă spre colţul opus, unde trei clienţi, după veşminte din Cnezatul lui Vladimir, păreau să aibă ceva de împărţit cu o Cuşmă Verde cu o fibulă simplă, rotundă, pe umărul stâng, un simplu gregalis(2) carevasăzică, din Cuibul Zarandului.
Seuthes aruncă o bancnotă de cincizeci de dacorei pe masă. Hârtia cu chipul buhăit al lui Bestas cel Drept fâlfâi o dată, apoi rămase în unghi pe suprafaţa rugoasă, acoperită de arsuri şi de pete închise la culoare.
- Da capo, bătrâne! Cu amănunte! Cum îmi place mie!
(2) – Simplu soldat (în limba latină, în original).
[…]
Baba-oarba pe acoperișul lumii (fragment)
[…]
Doar o doză m-a costat informaţia, o fiolă de-o jumate de brumă-jap. Aşa-i spun motocentaurii, brumă-jap. Brumă, pentru că, de cum şi-o trag în venă, rezervorul, amortizoarele, apărătorile şi tot ce mai e cromat în structura lor se-acoperă de-un strat subţire de promoroacă, iar jap, pentru că, dacă ai proasta inspiraţie să pui mâna pe elementele alea, îţi rămâne pielea lipită de ele, ca de-o clanţă de oţel în toiul iernii. Bruma-jap are culoarea garumului de Francidunum şi te duce direct la Zalmoxis. Instantaneu, fără viză, fără licenţă, fără taxă de transport. Brumă-jap vinde doar Ostrea, ultimul cu numele ăsta dintr-un lung şir, care avea să se termine odată cu moartea lui.
Zăcea pe-o rână în curtea interioară a unui cvartal de pe Via Carpurnius Galba prăpăditul, şi râgâia şi scârţâia şi n-avea nicio şansă să-l ajute careva. Am făcut-o eu, Nefârtatul ştie de ce. De ce-ai ajuta un motocentaur scuipat până şi de cei din ghilda lui? Din milă? Din teamă? Din interes? Din solidaritate? Poate că există, totuşi, ceva acolo sus, foarte sus, dincolo de Inel. Cineva?
A-nţepenit ca lovit de tetanos după ce i-am injectat fiola în mufa spinală. Cât p-aci să cred c-am exagerat doza, dar ţi-ai găsit! Fusese mare, foarte mare, e-adevărat, dar nu îndeajuns pentru a-l curăţa. O vreme n-a scos niciun sunet. Apoi servoşarpele cuplat la vasele nazale a prins viaţă, s-a smuls din perii rari de deasupra buzei superioare, s-a descolăcit şi a-nceput să se zbată, muşcând spasmodic lobul urechii stângi.
„Ăsta-i gata!”, mi-am zis, ridicându-mă-n picioare. Încercasem, ratasem. Şi? Regrete n-aveam, de ce să mint?
Tocmai îmi ştergeam genunchii strâmţarilor, când a-nceput să-i zumzăie ceva în torace. Ca zgomotul de fond al unui emiţător ieftin, folosit de kinderi în fostele clădiri de birouri în care-şi făceau veacul. M-am întors şi-o clipă ne-am privit în ochi. Mă rog, el m-a privit în ochi, eu, în biocaptoarele implantate în orbite. Nu-s convins că m-a văzut. Mai ales că aproape instantaneu a-nceput să turuie. O peroraţie sinalefică pe care cu greu am înţeles-o, în romayană cum era. Şi, culmea, nu mi-a dat de gândit asta. Ce să-i faci, deseori avem mai temeinică încredere în manifestările instinctuale sau subconştiente. Le bănuim mai adevărate. Cuvintele se-ncălecau, se ciocneau între ele, se amestecau într-o singură tânguire, ca un bocet de naştere. L-am ascultat încremenit, incapabil de vreo reacţie.
„E plină luna. Pândeşte de deasupra turnului Kukumatz. Ca un nasture de fildeş. Ne adunăm toţi cei din Dâra Stacojie. Toţi membrii cuibului. Cei care mai trăim. Cei care n-am migrat spre colonii. Eu, Coiotul, Vizantea, Sârmă şi încă vreo câţiva. O duzină. Şi Loază. Ca nebunii gonim prin gangurile din dreapta bulevardului Genucla. Ne simţim bine. Beţia vitezei ni s-a urcat la cap. Urletul motoarelor se strecoară prin uşile clădirilor părăsite şi iese prin spărturile din acoperişuri, înălţându-se la cer. Ca o incantanţie pentru cei ajunşi în coloniile de-acolo. Pentru cei pe care i-am cunoscut. Faţă, Corban, Limax… Câteva zeci. Dintr-odată, de pretutindeni, Cuşme Verzi. De pe acoperişuri, din clădiri, din gurile de canal… Mulţi şi sălbatici. Nucleul dur al Tinerilor Dawos. Capul Coiotului zboară ca un abajur chimoghez, retezat de cablul întins de-a latul gangului. Se izbeşte de-un panou publicitar din care rânjeşte cu toţi dinţii Scoretos, ultimul purtător al mâinii lui Genostes. Vizantea îşi scuipă plămânii lângă un mur, cu anvelopele sfâşiate până la os de tripodurile lamelare ascunse în duroplastul străzii. Din toracele sfărâmat îi atârnă câteva organotuburi, care mai zvâcnesc de câteva ori sub presiunea lichidelor magnetice. Atârnă spânzurat de-o grindă Loază. Trei Cuşme îl terciuiesc sistematic cu bare din fulgoţel. Eu zac în mijlocul gangului, într-o baltă de ulei. Nu sunt în stare să ripostez. N-aş fi nici dacă nu m-aş fi încurcat în năvodul arahne aruncat de undeva, de sus. Doi puştani mă lovesc cu lanţurile. Apoi cu picioarele. În fiecare noapte le visez opincile. Cu vârfurile întoarse mânjite de sânge şi de umori. Şi aud ritmul. Brutal, obsedant, rapid. Ritmul căluşarilor. Apoi întunericul. Ca un val de ulei ars, întunericul. Şi dimineaţa. Prima dintr-o altă viaţă. Nimic nu mai e ca înainte. După câteva zile îmi revin. Oarecum. Ajutat de Lepşa, măcelarul ăla de pe Marsala. Ştie el câte ceva, are mână, că doar a fost ucenicul lui Arhelau, dar foloseşte materiale proaste. Erzaţuri songhayeze ieftine, culese din grămezile de rebuturi rămase prin halele abandonate. Am stat o vreme la el, în subsolul fostului magazin Horowitz. Când m-am pus pe roţi, m-a dat afară. Dar nimic nu e ca înainte. Am momente de pierdere a controlului. Se conectează ceva aiurea, acolo, înăuntru. E ceva defect. Mă-sa ştie ce nu merge cum trebuie. Acum vreo două săptămîni m-am trezit cu nişte mesaje în cap. Rare la început. Imagini, formule, uneori cuvinte… Într-o limbă pe care n-o cunosc. N-o cunoaşte niciun pământean. De ieri emisia e aproape permanentă. Sursa e dincolo de Inel. Ştiu asta. Iar ăştia care emit se-ndreaptă spre Pământ. Vin încoace. Vor să ne-ajute. Aşa că vreau să trăiesc. Măcar până atunci.”
[…]
Moartea cea de toate zilele (fragment)
[…]
În miezul verii, de Circovi, fost-am scurtat de cap la Mehadia, de gâdele comitelui Tihomir, un ulic ghebos, hirsut şi cu un picior mai scurt, dar iscusit ca nimeni altul în mânuirea securii herule. Din păcate, fost-am lăsat în urma celor şase atamani ai mei cărora li s-a hărăzit aceeaşi soartă, iar Vlastimir, gâdele, pesemne că ostenise ori poate că tăişul securii se ştirbise în armătura biogenică a vertebrelor cervicale ale lui Zal Duces, aşa că n-a izbutit să-mi reteze grumazul din prima lovitură. Am aflat-o mai târziu, din însemnările lui Zaharia Şonţul, trimis de Boris să se încredinţeze că despre mine era vorba, şi nu despre vreun impostor.
La Tibiscum, pe Tăpşanul Curbanului, fost-am sfârtecat de patru armăsari de Genucla. Roibi şi pintenogi, armăsarii, potenţaţi, întocmai unul cu altul până la cel din urmă fir de păr, cu piepturile largi şi picioarele vânjoase, pogani ca bourii din bucovinele Bârnovei. Nu pierdea niciun prilej pentru a se făli cu ei, dvornicul Ostromir, ba chiar şuşoteau temnicerii că aceasta fusese pricina pentru care mi se hărăzise o astfel de osândă. Fără caznă m-au spârcuit armăsarii, dar şi fără nicio grabă, cu mişcări dincolo de fire de egale, parcă anume potrivite. Prin urmare, am avut vreme destulă să simt cu de-amănuntul cum mi se crâmpoţeşte carnea în fâşii, cum se desprind muşchii de oase şi se răzleţesc mădularele cu mult înainte ca viaţa să-mi părăsească trupul. De aceeaşi soartă avea să aibă parte şi dvornicul, căci nu-mi place defel să rămân îndatorat, nici prietenilor, nici vrăjmaşilor.
În Anul Budurului Sâmcelat(1) am dat pace Ţaratului şi mi-am mutat zăvatul la miazăzi de Dunaris, în Confederaţie. Epicrates luase calea pribegiei dincolo de Pad, căutând adăpost sub poalele lui Sakura, mansa al Imperiului Mali, după ce Sfatul Exarhilor plecase urechea la clevetelile Diadohului Epirului, Dukas Teoforul, şi-l înscăunase Mare Arhonte pe Nikephoros Cercel. Poftind el a viețui numai eleni de sânge între hotarele ţării, Nikephoros trecuse de îndată la prigonirea tracilor şi sârbilor, cei mai mulţi dintre ei neozalmoxianişti, urgisindu-i ca nimeni altul, aşa că drujina mea a sporit, aproape peste noapte, la 600 de suflete. Din primăvară până-n iarnă, am hărţuit cu stăruinţă unităţile de lustraţie ale spătarilor, care băteau neîncetat drumurile Traciei, Dardaniei şi Illyriei, am izbit temutele tagmate adăpostite în dosul întăriturilor şi am hăcuit la grămadă stratioţi, dynatoi şi logoteţi, ba chiar şi pe unul dintre cei patru strategi ai lui Nikephoros, Archaelaos Lazovis, un agrian de pe Valea Strumei care se vânduse vrăjmaşilor.
De Ziua Blajinilor, perfidia şi trădarea m-au dat pe mâna eparhului Singidunumului, care n-a pregetat să mă tragă pe roată şi-apoi să mă spânzure, în faţa a câtorva mii de mărturisitori ai sfintei Ana din Asamo, strânşi cu de-a sila în Târgoviştea Lotrilor. Zaharia Şonţul a ţinut să mă vadă îndeaproape înainte de supliciu şi să schimbe câteva vorbe cu mine, iar odată coborât din ştreang, să se convingă cu propriii ochi că mă săvârşisem din viaţă. Mai mult chiar, a stăruit ca stârvul să-mi fie ars pe de-a-ntregul, aşa cum primise poruncă de la Boris, pe care Nikephoros nu-şi îngăduia neam să-l refuze. Dar nu mică i-a fost uimirea când a primit veste că, în vreme ce mi se împrăștia cenuşa în cele patru vânturi, eu pârjoleam staniştea de la Daosdava, în fruntea unei cente de Cuşme Verzi, alese pe sprânceană. În acea zi a început a prinde viaţă legenda mea, a despotului Muşana cel fără de moarte, ubicuul, menit să înturne tracilor vatra strămoşilor.
În anii care au urmat fost-am jupuit de viu la Helis, strivit de un ughkunt siberian la Serdica, din nou spânzurat, de această dată la Burdipta, sfâşiat de viezurşi la Odessos, lapidat la Porsulae, tăiat cu fierăstrăul la Ivenna, tras în ţeapă la Sicia și Pella şi fiert în ulei la Orestia. Aşadar, de treisprezece ori fost-am ucis şi tot de-atâtea ori apărut-am din nou.
(1) – 1520 d.î.S. (după întemeierea Sarmizegetusei)
[…]
Palimpsestul de la Colina cu apendice de Dănuţ Ivănescu
Titlul: Palimpsestul de la Colina cu apendice
Autorul: Dănuţ Ivănescu
Editura Vasiliana 98
ISBN 978-973-116-683-4
Ediție paperback
Format 13×20 cm
Număr de pagini 344
Anul apariției 2021
Aştept cartea lui Dănuţ Ivănescu de aproape 30 de ani. Dar cine ştie? Poate că de-abia acum e momentul ei. Să ne pregătim aşadar să însoţim Puştii Asasini, Tinerii Dawos, Cuşmele Verzi, motocentaurii, romayanii, tracinzii, erotomeşterele, pe Devadatta, Omul-Câine-Cu-Mâinile-Lungi şi pe mulţi alţii, în vieţile lor purtate prin Al Doilea Imperiu al Tracilor sau la apus, prin ţinuturile unde romanii i-au cotropit pe mayaşi dând naştere romayanilor, sau la răsărit până la Germisara-Tibet, apoi în spaţiu, pe Inelul Axayac, locul în care se va refugia omenirea sau ce a mai rămas din ea. Sau ce a devenit, într-o linie temporală care se întinde pe câteva zeci de mii de ani, în cea mai amplă ucronie românească de până acum. (Michael Haulică)
