Veni o zi, cândva în anii de după 2020, când Condor Stoica, autorul fără succes, avu ceea ce pe vremuri s-ar fi numit o epifanie. Precum personajul lui Matei Călinescu, din ”Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”, își dădu seama că deține adevărul, ”este ars de flacăra revelației” și dorește să-și informeze semenii despre asta. Holograma era de vină, nici vorbă.
O secvență măruntă veni să catalizeze transformarea lui interioară. Un amic îi trimise un mic film documentar despre viața cotidiană din Tibet. Era înfățișați niște locuitori ai unui ținut muntos. Casele acestora erau așezate pe niște pante abrupte, iar la ele se ajungea pe niște scări aproape verticale, asemănătoare spalierele pentru gimnastică, lungi de cel puțin o sută de metri. Oamenii se cățărau fără fasoane, deloc incomodați de poverile purtate în spate. Unii duceau câte un copil. Odraslele aveau priviri senine, nu arătau prin nimic că s-ar teme. Într-o secvență separată, erau arătați doi copii, probabil frați. Cel mai mare, în vârstă de cel mult cinci ani, gătea pentru cel mai mic. Acesta din urmă, având cel mult trei ani, privea liniștit cum celălalt pune într-o tigaie aflată pe un foc de lemne diferite ingrediente și apoi le amestecă.
Acești oameni trăiesc la antipodul comodității, în condiții de neînțeles pentru occidentalii de azi. Stoicismul tibetanilor este natural, nu deprins din cărți. Ei se simt bine luptând clipă de clipă pentru supraviețuire. Minunat filmuleț! Acești oameni le sunt cumva inferiori occidentalilor, fiindcă nu au parte de înlesnirile aduse de tehnologie? se întrebă Stoica, cu glas tare. Ana, prezentă la scenă:
”Nu le sunt inferiori. Sunt două moduri de viață diferite, nimic mai mult.”
Stoica încuviință. Din principiu, n-o contrazicea niciodată pe partenera lui. Avea însă o cu totul altă părere.
În săptămânile următoare, vocația de profet (cu sau fără semnele citării) îl acapară tot mai mult pe bunul Condor. Își dădu drumul, ca să spunem așa, în materie de autopromovare. Avea destule mijloace, slavă Domnului! Începu să-și publice panseurile pe Facebook, dar și pe Twitter, platforma de social media preferată de oamenii cu ștaif. Își amenajă, cu bani de împrumut, un mic studio, asemănător celui al doctorului Neuman, psihiatrul transformat în creator de conținut, devenit vecin al său. Față de acesta, Stoica socotea că deține un avantaj. În spatele său, privitorii vedeau imaginea hologramei, vag vibratilă, cumva amenințătoare, pe când în cel al psihiatrului era doar un ecran verde.
Ariana era de părere că malefica (sau benefica) sferă avea darul influențării psihice. Lansase această teorie cu vorbele ei de copil, dar se făcuse înțeleasă. Hipnoză de masă? Ideea ca holograma să apară alături de Stoica îi aparținuse. Ar trebui ca holograma să se vadă tot timpul, să fie alături de tine, spusese ea, cu glăscior de înger. De ce? Așa mi-a spus mie o păsărică. Era lucru dovedit, fetița avea intuiții bune. Stoica se conformă.
Totul mergea strună. Timiditățile ”tradiționale” ale lui Condor dispărură ca prin farmec. Își descoperi o elocvență reală, dacă este să ne luăm după Like-urile primite încă de la primele apariții pe ”sticlă”. Cu puțină vreme înainte, s-ar fi crucit la spectacolul oamenilor dispuși să devină fanii cuiva. Ce se întâmplă? Zace în fiecare om un supus, fie și simbolic? Iar unora, puțini la număr, le este dat să devină stăpâni, după cum spune Nietzsche? Stoica își punea asemenea întrebări oarecum naive, mai mult din obișnuința profesională de a reflecta asupra psihologiei umane și nu fiindcă noile sale preocupări l-ar fi stânjenit în vreun fel.
După primele sale producții online, fanii lui observară că Stoica înlocuiește patriotismul românesc tradițional (numit mai nou suveranism) cu un soi de ecologism planetar, oarecum înrudit cu acela practicat de cunoscuta Greta Thunberg. Spre deosebire de cunoscuta ecologistă, Stoica privea soarta întregii planete dintr-o altă perspectivă. Arăgându-și ironiile unora, dar și încuviințările altora, el îndrăznea să meargă fățiș împotriva curentului și declara că tehnologia nu va salva în mod necesar umanitatea de la diferite dezastre posibile. ”În mod aparent paradoxal, stagnarea poate fi bună, iar progresul tehnologic poate să devină nociv, de la un anumit punct.”
Ăsta își dă foc la valiză, comentă pe Facebook, cu umor gros, unul dintre membrii grupului respectiv. Cum să te ridici împotriva tehnologiei? Ești cumva adeptul ideologiei amish?
Stoica îi mulțumi respectivului pe aceeași rețea socială, pentru că îi adusese aminte de un aspect interesant al lumii de azi. Apoi încropi un comentariu axat pe ideile respectivei secte. Nu aduse vorba despre neoprotestantism, în general, nici despre anabaptism. Bunul Condor se arătă foarte interesat de ideea opririi în timp. Un grup de oameni fără mașini și cu acces foarte limitat la electricitate! Fascinant! Cumva era vorba despre niște persoane deficiente mintal? Nu, adepții și practicanții doctrinei amish aleseseră să se oprească, în linii mari, la nivelul tehnologic din secolul al XVIII-lea. Nu mă interesează câtă dreptate au neoprotestanții în raport cu dreapta credință creștină. Rețin doar faptul că niște oameni au conchis că tehnologia poate să devină nocivă, de la un moment dat, peroră Stoica, spre surprinderea urmăritorilor lui. Acești oameni au probleme (de exemplu, cosangvinitatea, apărută datorită izolării), dar sunt interesanți pentru că îndrăznesc să conteste dezvoltarea tehnologică fără margini și să ducă niște existențe austere, străine de comoditate.
Unde erau planurile lui Condor de a scrie un sefeu inteligent și plin de găselnițe luate, cu decență, din cărți anterioare ale genului? Nu dispăruseră, dar se transformaseră în niște fantasme agreabile, ca și cum ar fi fost vorba despre iubiri din tinerețe. Stoica rămânea în continuare un autor de sefeuri, dar respectivul gen cultural i se părea amatoristic, chiar pueril. Da, dacă ar fi fost în stare să scrie un roman având drept personaj central întreaga umanitate, ar fi fost mulțumit. Așa ceva nu se putea, dacă nu voia să încalce codul său personal, bazat pe seriozitate. Avea nevoie de prea multe date. Înțelese că un roman despre viitorul apropiat al planetei sale ar putea fi realizat doar de o echipă formată din genii, capabilă să integreze un ocean de informații. Asta dacă nu se dorea o însăilare de extrapolări despre lipsa de apă potabilă și/sau de alimente din viitor, o catastrofă climatică sau niște extraterestri având forma unor insecte foarte mari. Sau, și mai bine, vreo lume postapocaliptică, rezultată în urma unui război purtat cu arme nucleare și/sau chimice.
Veni și ziua când producțiile lui Condor Stoica deveniră lucrative. (Cu un sentiment de jenă combătut de sofismul scopului nobil, proaspătul influencer admise, în sinea lui, că promovarea unor produse nu este ceva prea reprobabil.) Sefistul constată că oamenii sunt interesați de viziuni ale viitorului și, se pare, de vocile croncănitoare ale unor pesimiști. Se strădui să transpună în cuvinte cât mai bine găsite ceea ce pretindea că i se transmite de către hologramă. Banii erau buni, desigur, mai ales că mica lui industrie de texte rescrise intrase într-o recesiune tot mai accentuată. Nu reușea să se dedubleze. Să rămână un ghost writer conștiincios, dar să producă și micile sale predicții prăpăstioase, însoțite de filozofări absurde pentru specialiști, dar atrăgătoare pentru marele public. După cum observă uchiul său, noutatea adusă de Condor era faptul că nu-i critica pe oamenii politici și nici pe presupușii omnipotenți aflați în spatele acestora. De fapt, Condor nu critica pe nimeni cu tot dinadinsul. În schimb, își arăta amărăciunea față de anumite defecte ale naturii umane. ”Este un demers pueril, la prima vedere. După cum știm, poporul nu este niciodată vinovat. De vină sunt conducătorii sau fatalitatea. Cu toate acestea, discursul tău are succes, se pare. Nimeni nu se consideră un atom dintr-un conglomerat de atomi. Se simte un unicat, iar ideea de popor sună abstract.” Aceste cuvinte ale lui nea Mișu i se păreau lui Condor nespus de rezonabile, dar ce folos?! Ce să fac, dacă îmi este dat să merg împotriva curentului? îi spuse Anei. Aceasta, cu geniul ei de a fi tăcută în anumite ocazii, se mulțumi să învuviințeze, prin mișcări lente ale capului.
*
Doamnelor și domnilor, azi mă expun ironiilor dumnevoastră. Voi oferi o explicație neștiințifică. De ce a apărut holograma, vizibilă și în aceste momente în spatele meu? Este vorba cumva despre ceva mai mult decât o imagine tridimensională a virusului? Se pare că da. Fetița mea, Ariana, a afirmat de la început că holograma are ceva de spus, metaforic vorbind. Este emisarul unei entități conștiente de sine însăși. Nu se știe de ce, m-a ales pe mine și m-a făcut emisarul ei. În aparițiile mele anterioare, m-am ferit să indic sursa ideilor mele despre lumea de azi. N-am făcut-o, fiindcă am crezut că am devenit brusc mai deștept și am început să înțeleg mai bine ce se petrece pe planetă. Acum, cu oarecare umilință, spun că holograma și entitatea aflată în spatele ei au o viziune globală și una a viitorurilor posibile. Poate că a fost creată de niște extratereștri, de niște ființe binevoitoare, transformate în supraveghetori ai oamenilor.
Cred că nimeni nu se mai îndoiește, nu este vorba despre o pandemie oarecare și nici de un virus capabil să apară și să dispară periodic, după ce a făcut un număr ”rezonabil” de victime. S-au scurs ani de când a început totul și nu sunt semne că vom renunța curând la măștile noastre de cosmonauți. Guvernele au decis să nu prea mai aducă vorba despre virus. Nici mass media nu mai face caz de el. Într-un mod curios, a apărut un consens universal. Să lăsăm virusul în pace, scapă cine poate. Ce rost mai are să-i neliniștim pe oameni? Nu mai există nici o evidență transparentă a deceselor. Curios, nu? Șacalii de presă vorbită nu mai par interesați de cine moare prin spitale sau acasă la el (respectiva casă poate fi și o cutie de carton).
Aici este cazul să amintesc, în treacăt, despre război. Departe de a se fi încheiat, acesta nu mai stârnește atenția mass media. Se pare că și în privința lui funcționează un mecanism asemănător. Pur și simplu, este pus între paranteze.
Holograma, forța aflată și la figurat în spatele meu, îmi ”spune” să le cer oamenilor să se schimbe. Să nu mai fie atât de risipitori și de hedoniști. Dacă ei reușesc această performanță, pandemia și războiul se vor termina. Nici mai mult, nici mai puțin. Cine le va opri? Nu știu, dar le va opri, iar lucrurile se vor normaliza.
*
Despre profit și dezvoltare, doamnelor și domnilor. S-a spus că lumea este intrată pentru totdeauna pe calea capitalismului, a liberalismului și a priorității acordate drepturilor individului. Această cale presupune o ură fundamentală față de stagnare și față de recesiune economică. De ce? Fiindcă oamenii trebuie să producă și să consume din ce în ce mai mult. Această deviză a societății și culturii occidentale, devine treptat a întregii lumi. Cum știm însă, în această evoluție globală, ca în oricaree alta din trecute perioade istorice, există învingători și învinși. România, de exemplu devine o țară fără români, dar perfect democrată din toate punctele de vedere. Din fericire și spre stupoarea unor naivi, capitalismul este un chirurg genial. El extirpă și înlocuiește fără ca pacientul să simtă vreo durere. Conștiința tribală, sursa printre altele a patriotismului, dispare. Omul globalist este preocupat de problemele planetei și nu de locul său de baștină.
Într-o asemenea lume, unde devoltarea este considerată vitală, pare cu totul deplasat să vorbești despre stagnarea terapeutică, dacă-mi permiteți această expresie.
*
Doamnelor și domnilor, m-am angajat față de mine însumi să nu fac speculații de geopolitică, să le las în seama viitorologilor și a autorilor de sefeuri. Iată însă că am ajuns într-un punct unde mă văd silit să schimb macazul. De ce folosesc această expresie nepotrivită într-un context serios? Fiindcă o să vă propun un scenariu aproape comic prin lipsa lui de legătură cu ideile globaliștilor. Precizez încă o dată că joc rolul de emisar al entității reprezentate de hologramă și nu mă voi sfii să o recunosc.
Entitatea respectivă îmi sugerează ideea că există un viitor posibil unde alianțele politice actuale se schimbă. Pare exclus, pare ridicol, dacă privim lucrurile din perspectiva simplificatoare a unui jurnalist.
Esența schimbării va fi ieșirea Europei de sub umbrela americană. Limba engleză va fi în continuare o lingua franca, dar îndeplinirea visului american nu va mai fi idealul europenilor. Ce se va întâmpla cu România, după ce Uniunea Europeană se va dizolva, urmând astfel destinul tuturor imperiilor? Nu știu amănuntele, dar românitatea va deveni ceva de domeniul istoriei. Nimeni nu va avea de suferit, proprietatea privată va fi sacrosantă, iar deposedările vor fi la fel de legale precum cele de azi. Unii, mulți, se vor trezi în condiția de stăpâni ai forței lor de muncă, dar nu mai mult. Lumea întreagă le va sta la dispoziție, dacă au calificări potrivite. Limba română va fi vorbită o vreme, tot mai alterată de împrumuturi din engleză, iar apoi va intra în categoria limbajelor naturale moarte, precum dalmațiana.
Printre alte schimbări, va dispărea și inestimabilul parteneriat strategic al României cu Statele Unite. Foștilor jandarmi ai omenirii nu le va mai păsa de Europa, vor avea propriile lor probleme (infracționalitatea, sărăcia unor întinse grupuri sociale, războiul economic, cataclismele de diferite feluri). Fantomatica Românie îi va interesa cu atât mai puțin.
Doamnelor și domnilor, acest viitor este unul dintre cele posibile. În el, libertatea individului va atinge un punct de unde nu se mai poate urca, iar procesul își va schimba sensul. Vor apărea dictaturi atât de sofisticate încât nu vor semăna cu nimic cunoscut până atunci. Niște filozofi vor descoperi că omul nu are, la drept vorbind, vocația libertății, iar sclavajul sofisticat este cel mai prielnic mediu pentru el. Nu vă spun noutăți, lumea sugerată de mine nu vă este neconoscută, știți ce înseamnă să fii sclav și spectator al vieților celor bogați și puternici.
Marxism? Nu. Vechile ideologii nu mai reușesc să explice natura acestui viitor. Muncitorii și patronii nu mai sunt niște dușmani, dimpotrivă. Sunt cei mai buni prieteni, cel puțin în aparență. Sintagma ”exploatarea omului de către om” este un nonsens. Angajatorul nu-l folosește pe angajat, ci îl salvează de la sărăcie lucie. Egalitatea șanselor? Da, asta are sens. Fiecare angajat ar fi putut să fie un angajator, dacă ar fi fost în stare.
Condimentul surprinzător al acestui scenariu este pronosticarea unei alianțe între Germania și Rusia! Una economică a existat deja. Prin urmare, nu pare cu totul fantezist să apară și una militară! Cine este dușmanul comun? Cine se află în spatele simpaticilor americani? De ce aceștia au susținut cu atâta frenezie Ucraina în războiul cu Rusia? Asta nu o mai știu. Nu mi s-a sugerat nimic și tac.
*
În domeniul fragilei și efemerei lumi digitale, o anumită notorietate se dobândește și se pierde la fel de repede. Ideea este ca scurta sau mai lunga ”glorie” să se lase cu niște câștiguri bănești semnificative.
Există însă și cazuri când o personalitate afirmată altfel decât prin politică sau prin televiziune devine realmente celebră, adică este cunoscută în niște arii culturale largi. Condor Stoica trăi așa ceva. Din motive aparent misterioase, micile lui discursuri deveniră niște evenimente sau, cel puțin, destul de mulți le considerară așa ceva. Primi numeroase telefoane de la necunoscuți, unii dintre aceștia părând realmente emoționați de șansa unei convorbiri cu o vedetă. Vorbi și cu niște oameni relativ importanți. I se propuse un ciclu de conferințe. În ciuda aparent eternizatei pandemii și a epidemiilor de gripă, oamenii erau dispuși să se înghesuie în niște săli de spectacol și să-l asculte pe un vorbitor.
Când îi ceru Anei sfatul în această privință, Condor avu o mică surpriză. Femeia se mulțumi să ridice din umeri și să spună că nu se pricepe la respectivul domeniu. Fostul ghost writer observă ceva nou în atitudinea ei. O interesantă nepăsare, de parcă ei doi ar fi fost niște actori dintr-un film cu un cuplu aflat într-un impas deocamdată latent.
Acceptă. Ajunse în niște localități mai mult sau mai puțin importante și susținu câteva conferințe. Răspunse la întrebări venite din public și se descurcă binișor. Ieși însă destul de repede la iveală o anumită lipsă de carismă. Curios lucru, dar aplombul dovedit de Condor în aparițiile sale de pe ecrane dispăruse. Ce-o fi? Organizatorul crezu că este o indispoziție trecătoare sau mai degrabă demodatul trac. Este ceva trecător, conchise el. Cine se mai teme în ziua de azi să vorbească în public? Timiditatea se mai află doar în filmele cu personaje din secolul trecut. Toți doresc să devină niște vedete. Stoica înțelese însă, după vreo câteva prestații palide: de vină era holograma. Doar în prezența ei devin elocvent și credibil, îi spuse organizatorului. Acesta avu un surâs de inițiat, lățit cu decență pe fața lui de om bine hrănit. Nu cred că se poate așa ceva, nu te supăra. Condor nu-l contrazise, conștient fiind de faptul că teoria lui cu rolul psihotrop al hologramei este absurdă. Nu veni cu știrea puerilă că holograma are și darul de a-i mări performanța intelectuală, cu condiția să se afle prin apropierea sa.
Organizatorul era un ins practic. El realiză repede că aparițiile fizice ale lui Condor Stoica nu sunt profitabile. Oamenii nu voiau să scoată bani din buzunare, mai simplu spus. Drept urmare, îi spuse angajatului său (așa ceva era Condor, la urma urmelor) că fac o pauză. Să așteptăm ca aparițiile tale pe sticlă să devină și mai populare. În sinea lui, Condor se bucură. Conferințele i se păruseră de la bun început niște prostii. Ideile nude trebuie să circule, dom’le, atât. Dacă ar fi putut să ia cu el holograma (altă naivitate!), s-ar fi schimbat socoteala. Poate că ar fi fost mai ”percutant”.
Reveni la lumea digitală. Aici totul părea să meargă strună, pentru el.
Dobândi o dezinvoltură de jurnalist cu inteligența tocită de repetarea unor știri false sau îndoielnice. Nu mai avu dubii cu privire la propriile opinii sau, cel puțin, lăsă această impresie. Marii oratori nu sunt niște ezitanți, dispuși să analizeze și opiniile contrare. Ei lasă impresia că dețin niște certitudini.
Faptul că opiniile lui păreau copilărești sau, cu indulgență, adolescentine ar fi trebuit să-l plaseze în categoria largă a caraghioșilor neavizați. Nu se întâmplă așa. Numeroși oameni, unii dintre ei cu studii superioare, îl găsiră interesant. Din motive obscure, discursul lui deveni treptat tot mai dramatic. Apelă și la prezentarea unor intervenții formate din fragmente. Oamenii se pot lipsi de sosul frazelor gata făcute, îi spuse Anei. Fanii săi declarară că procedeul nu le displace.
Profetul naiv, de Voicu Bugariu
Titlu: Profetul naiv
Autor: Voicu Bugariu
Editura Pavcon
Coperta: George Ionescu (asistat de AI)
Nr. pag.: 316
ISBN 978-606-9625-69-9
Descrierea editurii
Profetul naiv este un roman à tiroirs. Povestirea cadru, preponderent eseistică, este confesiunea unui autor român de literatură SF, preocupat de genul preferat, dar și de situația geopolitică a lumii și a țării sale.
Evenimentele evocate în roman se petrec în al treilea deceniu al secolului nostru. Naratorul trăiește un contact insolit cu o entitate nonumană și capătă o anumită clarviziune (discutabilă) în legătură cu lumea vremii sale.
Ca și în alte sefeuri ale sale, Voicu Bugariu reușește să argumenteze în mod convingător ideea că literaturii SF îi sunt accesibile nu numai aventurile fizice, dar și dezbaterile asupra condiției umane.
