Asediul se porni, tunurile începură să ragă, săgețile să fluiere și muschetele să pocnească. Ienicerii se înstăpâniră peste mahalalele ruinate, unde se puteau ascunde în spatele a ce mai rămăsese din ziduri. Apărați de o avangardă de auxiliari și de o ploaie de săgeți, înaintară metodic odată cu ivirea zorilor. Pe un afet de pe zidul amenințat cu dărâmarea, sprijinindu-se în spadă și răsucindu-și gânditor mustața, von Kalmbach privea cum un pușcaș transilvănean era cărat jos, cu creierii scurgându-i-se printr-o gaură căscată în cap. O muschetă otomană se descărcase chiar lângă zid. Artileria de câmp a Sultanului scotea lătraturi groase, ca de dulău, smulgând cioburi din parapet. Ienicerii înaintau, se lăsau pe vine, trăgeau, reîncărcau. Plumbii ricoșau din creneluri, cu un soi de vaiet înveninat. Unul se turti de platoșa neamțului, făcându-l pe acesta să scoată un mârâit mânios. Întorcându-se spre afetul părăsit, văzu o siluetă stranie și colorată aplecându-se peste uriașa spărtură din zid.
Era o femeie, în straie cum von Kalmbach nu văzuse nici măcar la filfizonii franțuzi. Era înaltă și suplă, splendid construită. De sub capelina de oțel scăpau rebele cosițe aprinse, precum aurul roșu, de soarele ce strălucea deasupra umerilor ei puternici. Cizmele înalte din cordovan îi ajungeau până la jumătatea pulpelor învelite de pânza unor plundări largi în care avea vârâtă o cămașă turcească de zale fine. Talia ei subțire îi era încinsă cu o eșarfă din mătase verde, în care erau îndesate o pereche de pistoale și un pumnal, și de care atârna o sabie ungurească lungă. Peste întreaga ținută fusese aruncată neglijent o pelerină stacojie.
Surprinzătoarea apariție stătea aplecată peste tun, ațintindu-l – într-un fel care trăda faptul că arma nu-i era nicidecum străină – spre un pâlc de turci care se apropiau cu o piesă de artilerie pe afet mobil.
– Hei, Sonya Roșie, strigă un camarad, vânturându-și lancea, trimite-i în fundul iadului, fetițo!
– Crede-mă că așa voi face, fratele meu de suferință, răspunse ea, apropiind chibritul arzând de gaura de aprindere, însă mi-aș fi dorit ca, în locul prăpădiților ăstora, s-o am în cătare pe Roxelana…
O detunătură cumplită îi acoperi cuvintele și un vârtej de fum îi orbi pe toți cei aflați pe afet. Reculul tunului supraîncărcat o dărâmă pe spate pe cea care trăsese. Ca un arc care se destinde, aceasta sări înapoi pe picioare și fugi spre breșă, mijindu-și nerăbdătoare ochii prin fumul a cărui risipire îi îngădui să vadă rămășițele tunarilor. Uriașa ghiulea, mai mare decât capul unui om, izbise din plin grupul adunat în jurul tunului, lăsându-i pe turci întinși pe pământul brăzdat, cu țestele spulberate sau cu trupurile sfârtecate de așchiile de fier împrăștiate din țeava lor sfărâmată. Urale de bucurie izbucniră dintre turnuri, în vreme ce femeia numită Sonya cea Roșie scoase un chiot de bucurie sinceră și începu să facă pașii unui danț căzăcesc.
Gottfried se apropie, cu ochii plini de admirație la splendida rotunjime a sânilor de sub zale, la curbura șoldurilor late și la brațele ei puternice. Stătea precum un bărbat, cu picioarele depărtate și cu degetele mari vârâte sub cingătoare, însă era limpede că era femeie. Și ce mai femeie! Râdea când se întoarse spre el, iar cavalerul băgă de seamă, fascinat, luminițele zglobii care-i jucau în ochii a căror culoare nu contenea să se schimbe. Cu o mână murdară de praf de pușcă, aceasta își dădu pe spate șuvițele rebele, în timp ce neamțul privea uluit albețea îmbujorată a cărnii ei tari, acolo unde pielea nu-i era jigărită.
– De ce ți-ai fi dorit ca ținta ta să fie Sultana Roxelana, copilă? întrebă acesta.
– Pentru că târfa aia-i soră-mea! răspunse Sonya.
În acea clipă, un strigăt răsună ca un tunet deasupra zidurilor, iar fata, tresărind ca o sălbăticiune, își trase spada, o lungă scăpărare de argint în soare.
– Urletul acela! strigă ea. Ienicerii!
Gottfried se afla deja aproape de breșă. El însuși mai auzise și alte dăți teribilul strigăt de luptă al ienicerilor, un urlet care zguduia sufletele. Soliman nu avea de gând să piardă prea mult timp cu cucerirea orașului care-i bloca drumul spre neajutorata Europă. Își pusese în gând să zdrobească zidurile sale firave printr-un singur atac furtunos. Bașbuzucii, voluntarii fără soldă, cădeau ca muștele, căci scopul lor era doar de a fi pavăză pentru înaintarea grosului oștirii. Peste mormanele de leșuri, ienicerii se avântau ca trăsnetul asupra Vienei. Printre focurile de muschetă și de canonadă, înaintau, aruncându-și scările peste șanțurile de apărare. Deși pâlcuri întregi cădeau sub răgetul înfierat al tunurilor austriece, invadatorii izbutiră să ajungă sub ziduri, în vreme ce ghiulelele grele vâjâiau pe deasupra capetelor lor, spre a face prăpăd în ariergardă.
Muschetarii spanioli, trăgând drept în jos, uciseră atacatori cu duiumul, însă acum scările se prinseseră deja de ziduri și vrăjmașii cuprinși de sminteală intonau cântece de luptă în timp ce le urcau, încurajați și de săgețile șuierânde care îi doborau pe apărători. În spate, artileria de câmp otomană bubuia fără contenire și fără păsare dacă, nimerindu-și dușmanii, își dobora și proprii ostași. Gottfried, stând în deschizătură, fu doborât brusc de o izbitură îngrozitoare. O ghiulea zdrobise merlonul și sfărâmase țestele unei jumătăți de duzină de apărători.
Neamțul se ridică amețit dintre leșurile ghemuite printre dărâmături. Privi în jos la chipurile pline de mânie care veneau spre el cu ochii scăpărând precum ai câinilor turbați și cu tăișurile săbiilor strălucind precum razele soarelui pe o întindere de apă. Depărtându-și picioarele, își trase măreața spadă și începu să lovească. Falca i se încleștase, mustața i se zburlise. Tăișul de doi coți și jumătate crăpă capeline și țeste, trecând prin scuturile ridicate și prin umerarele de fier. Atacatorii cădeau de pe scări, degetele lor amorțite nemaiputând să apuce treptele însângerate. Mulți cum erau, izbutiră să năvălească pe lângă cavaler. Un strigăt jalnic anunță că turcii ajunseseră pe metereze. Nici un om însă nu îndrăzni să-și părăsească postul pentru a se duce într-acolo. Apărătorilor năuciți li se părea că Viena era încercuită de o mare strălucitoare care mugea tumultuoasă, înălțându-se tot mai mult spre a înghiți zidurile.
Făcând un pas înapoi pentru a nu fi doborât, Gottfried lovi, mârâind, în stânga și-n dreapta. Ochii nu-i mai erau cețoși, ci scăpărau precum un rug albastru. Trei ieniceri îi zăceau la picioare, iar spada-i era prinsă într-o pădure de iatagane. Un tăiș se fărâmă de coiful său, aducându-i în fața ochilor un întuneric prin care se aprindeau scântei. Împleticindu-se, lovi la rândul său și simți cum sabia își nimeri din plin ținta. Sânge fierbinte țâșni peste mâinile sale în valuri, pe când își smulgea spada din carnea vrăjmașului. Apoi, cu un avânt însoțit de un țipăt, cineva i se alătură, iar neamțul putu auzi zăngănitul zalelor pe sub loviturile iuți, nebunești, ale unei săbii radiind precum un fulger de argint în bezna ce începea să se risipească.
Era Sonya cea Roșie, care îi sărise în ajutor și care, prin felul în care ataca, nu era mai puțin feroce ca o panteră. Loviturile pe care le dădea erau prea iuți ca ochiul să le poată urmări, tăișul ei era precum o dâră de foc alb, iar oamenii cădeau în fața ei precum grâul copt sub seceră. Cu un răget puternic, Gottfried veni lângă ea, împroșcat cu sânge, cumplit la înfățișare, vânturându-și uriașa spadă. Forțați îndărăt, musulmanii șovăiră pe marginea zidului, apoi o luară în josul scărilor sau căzură, răcnind, în gol.
Râsete sălbatice și înjurături ieșeau puhoi dintre buzele roșii ale Sonyei, în timp ce sabia sa se înfigea în carnea vrăjmașilor, mânjindu-se de sânge cât era de lungă. Ultimul turc de pe parapet urla ca din gură de șarpe în timp ce para loviturile ei iuți. Scăpându-și iataganul, cuprins de disperare, acesta se apucă strâns cu mâinile de tăișul năclăit. Un geamăt și sângele începu să-i sară din cioturile degetelor retezate.
– În iad cu tine, suflet de câine, râse ea sălbatic. Să-ți amestece dracu-n borș!
Cu o răsucire și o smucitură, trase sabia, făcând să zboare degetele nefericitului care, urlând, se întoarse și căzu cu capul înainte.
În toate părțile, ienicerii păreau să se retragă. Artileria de câmp, amuțită cât se dăduseră lupte pe metereze, începu din nou să bubuie, iar spaniolii, îngenuncheați în deschizături, întorceau focul cu muschetele lor lungi.
Gottfried se apropie de Sonya cea Roșie, care își curăța sabia, înjurând printre dinți.
– Dumnezeule, copilă, spuse el, întinzându-i mâna mare, dacă n-ai fi venit în ajutorul meu, cred că aș fi cinat în iad în seara asta. Îți mulțumesc…
– Să-i mulțumești diavolului când îl vezi, nu mie, se zborși Sonya, dându-i mâna la o parte cu o plesnitură. Turcii erau pe zid. Să nu crezi, camarade, că mi-am riscat pielea ca s-o salvez pe a ta.
Apoi, săltându-și disprețuitoare poalele pelerinei, coborî țanțoșă de pe parapet, răspunzând cum se cuvine privirilor neobrăzate ale celorlalți soldați. Gottfried se uită urât după ea. Văzându-l, un lanschenet îl bătu vesel pe umăr.
– Ehe, ce diavoliță e muierea aia! Bea de-l bagă pe cel mai zdravăn dintre noi sub masă și înjură mai vârtos ca un spaniol. Nu e drăguța nimănui. Țac-pac, taie, împunge, „moarte ție, câine”, asta-i calea pe care merge ea.
– Dar cine dracu’ e? mârâi von Kelmbach.
– Sonya cea Roșie din Rogatino, asta-i tot ce știm. Mărșăluiește și luptă ca un bărbat, Dumnezeu știe de ce. Se jură că-i soră cu Roxelana, favorita Sultanului. Dacă tătarii care au răpit-o pe Roxelana ar fi prins-o pe Sonya în acea noapte, atunci, pe Sfântul Petru, Soliman și-ar fi găsit nănașul. Dă-i pace, frate, e-o mâță sălbatică și cu asta basta. Haide acum să bem un țap de bere!
Ienicerii, adunați în fața Marelui Vizir pentru a da socoteală de ce eșuase atacul, jurară că avuseseră de înfruntat un demon în chip de muiere cu plete roșii și un uriaș în armură ruginită. Ibrahim nici nu luă în seamă vorbele despre femeie, însă descrierea bărbatului îi trezi o amintire pe jumătate uitată. După ce dădu liber soldaților, îl chemă pe tătar, pe Yaruk Han, și-l trimise înainte să-l întrebe pe Mihaloglu de ce acesta nu trimisese încă o anumită căpățână retezată la cortul regal.
Sonya cea Roșie – În umbra vulturului, de Robert E. Howard
Editura Crux Publishing
Traducător: George Cornilă
În umbra vulturului este o nuvelă scrisă de scriitorul american Robert E. Howard, publicată pentru prima dată în revista Magic Carpet, ianuarie 1934. Povestea introduce personajul Red Sonya (Red Sonya of Rogatino), care a devenit ulterior inspirația pentru personajul popular Sonya cea Roșie, arhetipul războinicului feminin îmbrăcat în bikini din zale (chainmail–bikini ).
Spre deosebire de opera de fantezie mai cunoscută a lui Howard (Conan Barbarul), În umbra vulturului este o ficțiune istorică. Acțiunea se petrece în secolul al XVI-lea. Howard se folosește de viața sultanului otoman Suleiman Magnificul (cunoscut și sub numele de Sultanul Suleiman I) și de bătăliile de la Mohács (1526) și Asediul de la Viena din 1529, ca fundal pentru personaje și evenimente.
