Sedara se trezi din vis, știind că era încă noapte. Afară era o forfotă neobișnuită, iar prin ferestrele mari răzbătea o văpaie roșie, ca și când soarele ar fi răsărit deja. Se ridică buimacă și se dădu jos din pat, mergând desculță până la ușă. Afară, servitorii alergau, ducând lucruri în brațe, iar deasupra insulei, cerul ardea. Se repezi în curte și privi în sus. Nu era răsăritul, ci focuri ce izbucneau luminând norii, apoi se stingeau ca să se reaprindă imediat. Îl văzu pe Antare alergând spre ea și îl apucă de braț.
– Ce se întâmplă?
Fratele ei se eliberă și o împinse ușor la o parte.
– Creaturile ne atacă din nou! o anunță aspru.
Deși era mai tânăr decât ea, de câtva timp se maturizase brusc, se înălțase, iar trupul îi devenise mai puternic. Avea părul tuns scurt și țepos și o barbă destul de rară, de care era foarte mândru.
– Pot să ajut? întrebă ea plină de speranță.
Antare căzu o clipă pe gânduri, apoi îi indică o casă dincolo de zidul grădinii interioare.
– Poate acolo, avem deja răniți, spuse repede, apoi se îndepărtă, lăsând-o înconjurată de forfota servitorilor care puneau bunurile la adăpost în depozitele din adâncuri.
O cameristă în vârstă, cu părul cărunt prins într-o rețea întunecată, îi făcu o plecăciune și o îndemnă să o însoțească în siguranța din ascunzătoarea casei. Sedara știa că fusese construită pe timpul Războiului negoțului, dar nu mai fusese folosită de ceva timp. Era în pericol, o știa, dar nu voia să meargă acolo și să stea ascunsă cu servitoarele. Să fie închisă într-un spațiu strâmt și să simtă teama tuturor!? Se spunea că întunericul din tunelurile săpate în solul insulei năștea năluci, ce scăpau uneori afară și se plimbau prin păduri sub forma unor flăcărui. Poate de aceea oamenilor le era teamă să meargă prin ele, chiar dacă viața le era amenințată. O împinse pe cameristă cu un gest pripit și spuse destul de tare ca să acopere țipetele din jur:
– Nu-ți face griji pentru mine. Știu unde să merg, dar trebuie să vorbesc acum cu fratele meu.
Femeia se holbă la ea, ezitând între dorința de a insista și cea de-a fugi la adăpost. Sedara o scuti de alegere, pentru că îi întoarse spatele și dispăru după o clădire cu un etaj, ce ocupa toată latura vestică a curții. Femeia rămase o clipă nehotărâtă dacă s-o urmeze și să insiste, apoi cerul explodă deasupra ei și se trezi aruncată pe jos, cu părul și hainele pârjolite. Insula păru să se cutremure. Se ridică șchiopătând, uimită că mai era în viață și se îndreptă spre tuneluri, uitând de Sedara și de intenția ei.
Fata ajunsese deja în curtea de alături când solul se cutremură, iar flăcări uriașe izbucniră dincolo de clădirea principală. Se sprijini de un gard. Dincolo de el, copacii se agitau, încercând să-și protejeze rădăcinile aeriene. Solul se mișca, dar nu din cauza mingilor de foc din aer, ci a copacilor care își retrăgeau extremitățile vulnerabile. Simți o atingere pe cap și privi în sus. Unul dintre arbori își plecase crengile ca să o apere. Îi mulțumi și îi mângâie scoarța transparentă și caldă. Dincolo de coroana cu frunze palide, văzu câteva umbre enorme, străbătând zona de deasupra insulei și eliberând din când în când sfere arzătoare. Își miji ochii spre una dintre creaturi, întrebându-se ce era. Avea aripi aproape străvezii în lumina palidă a lunii, și un corp alungit, terminat cu o coadă flexibilă. Capul era destul de mare, dar animalul era prea departe ca să vadă detalii. Atinse din nou crengile copacului, cerându-i să o elibereze.
Pe lângă ea trecură în fugă câțiva soldați din gardă. Fratele ei nu îi însoțea și poate că era mai bine, altfel ar fi trimis-o mai mult ca sigur alături de servitoare. Cei puternici fac ceea ce pot! Ea voia să fie dintre aceștia, nu dintre cei care sufereau ceea ce trebuiau să sufere, pentru că nu aveau posibilitatea să aleagă. Și dacă ar fi ales? Dacă cineva i-ar fi spus: Vom face cum vrei tu! Atunci ce s-ar fi întâmplat? Probabil nimic, de vreme ce era mai greu să înșeli un om puternic, decât să faci pe unul slab să se lupte pentru el însuși și să se elibereze. Văzuse viața mamei sale adevărate, apoi pe a celei vitrege, și ajunsese la o concluzie: dacă dorea altceva, atunci ea trebuia să lupte pentru asta. Nu putea aștepta pe nimeni să miște un deget. Dacă simțea că merita mai mult, singură avea să acționeze.
Se desprinse de adăpostul copacului și înaintă de-a lungul gardului, ținându-și cu o mână rochia lungă, dar nu pentru că se temea că o va murdări, ci pentru că foșnetul ei pe piatra curții o deranja. Era liniște. Servitorii dispăruseră prin adăposturi, luptătorii se făcuseră și ei nevăzuți. Cerul era limpede, întunecat, așa cum ar fi trebuit la ceasul acela, iar creaturile dispărură. Câteva lumini palide pluteau deasupra grădinii, ca și când ar fi fost interesate de spectacol. Una dintre ele se apropie mai mult, așa cum făcea în fiecare seară, și o înconjură de câteva ori. Era o mică flăcăruie roșie, cu miez galben strălucitor. Un spirit, așa cum îi spusese Bătrânul. O umbră a morții, deși nu asta sugera licărirea. O urmări cum dansa în fața ei, apoi întinse un deget, încercând să o atingă. Posibil o idee proastă, dacă era cu adevărat spiritul unei persoane moarte. Flacăra nu se feri, iar degetul Sedarei o traversă. Nu simți nimic, deși se așteptase să fie arzătoare. O imagine, o imagine pâlpâitoare și nimic mai mult. O urmări cu privirea când se alătură suratelor sale și, în curând, nu reuși să o mai deosebească de alte lumini plutitoare.
Își strecură mâna în buzunarul cusut într-o parte și extrase o bucată de lemn sculptată în forma unei săbii. Doar că era o sabie miniaturală, de mărimea cuțitelor folosite de servitoare să spintece peștii de foc. Când îi atinse mânerul, sabia se încălzi, iar energia lumii începu să pulseze în fibrele încă vii. Învățase să o folosească, nu ca un bărbat, ci cu viclenie, însoțită de un zâmbet și de iluzia că nu era un pericol pentru nimeni. Se mira cât de ușor se lăsau oamenii păcăliți de vulnerabilitatea ei evidentă, și cât de simplu de doborât erau. Folosise înșelătoria asta cu Antare și cu alți luptători, și avusese succes de fiecare dată. Totuși, știa să lupte cu sabia cu adevărat și când nu mai exista elementul surpriză.
Păși prin curte, uitându-se jur-împrejur. Lemnul din mâna ei era moale, dar la gândul ei, putea să devină ca metalul adevărat. În plus, dacă dorea, fibrele sabiei se desprindeau, spintecând dușmanul pe dinăuntru, apoi se strângeau la loc pentru a-i permite să o extragă. Era un truc pe care îl învățase de la copaci, dar pe care încă nu îl încercase pe carnea vie, ci numai pe carcasele leviatanilor sau ale peștilor de foc mai mari. Ceea ce îi lipsea nu era priceperea, ci experiența. Nu să știi cum, ci să fii în stare să-ți înfigi sabia într-un om viu, care te privește în ochi, îi spusese Primul Bătrân. Era însă sigură că va izbuti să facă asta dacă va fi necesar.
Când ajunse într-un loc în care gardul cotea, se opri din nou, ascultând. Era o siluetă subțiratică în lumina slabă a lunii, și, dacă cineva ar fi văzut-o, ar fi luat-o drept spiritul Faaria, cea care bântuia nopțile pentru a suci mințile bărbaților. De fapt și semăna cu ea – cu mânecile și fusta fluturând în briza nopții, cu părul lung, prins lejer la spate. Chiar și sabia din mână semăna cu arma Faariei, pe care spiritul o folosea să secere viețile muritorilor ce îndrăzneau să o privească în ochi.
Se gândea la Faaria, când o umbră se lăsă în fața ei, în zona întunecată de copaci. Tresări și se retrase un pas. Umbra se mișcă. Semăna cu un om foarte înalt, cu umeri și brațe puternice.
– Cine ești? întrebă neliniștită.
Umbra mormăi ceva și se cutremură. Sedara văzu cum capul se înfoaie dintr-o dată, scoțând o pereche de coarne, iar fața se alungește în întuneric. Când se răsuci spre ea, își dădu seamă că nu era om și doar noaptea și nălucile de sub arbori o înșelaseră o clipă.
Creatura păși spre ea, dar Sedara simți că se temea.
– Cine ești tu?
Șoapta pluti spre ea odată cu briza.
Sedara își luă o poziție defensivă, dar își folosi gândul ca să se apropie de creatură. Înainte de a ataca, trebuia să se asigure că era necesar.
– Sunt Sedara, spuse, locuiesc aici.
– Sedara, mormăi creatura, iar cornițele de pe cap îi vibrară.
Se mișcă din nou, iar fata văzu aripile strânse pe spatele puternic. Nu era însă un călăreț al norilor, o pasăre locală. Acestea puteau ajunge la dimensiunile unui om, dar nu vorbeau și nici nu arătau așa. Dinspre creatură veneau gânduri ce semănau cu ale oamenilor. Simți un amestec de spaimă și suferință.
– Ești rănit! exclamă.
Creatură dădu din cap, iar pielea solzoasă sclipi o clipă în lumina lunii. Sedara coborî sabia, dar atunci auzi zgomote de pași, și un grup de luptători, conduși de Antare, năvăliră în curte.
– Sedara, ai grijă!
Antare avea în mână o sabie adevărată, iar părul și fața îi erau negre de fum. Toți arătau de parcă ar fi trecut prin foc. O împinseră de-o parte și înconjurară creatura. Aceasta se ridică pe picioarele din spate mârâind și își întinse spre ei labele cu gheare lungi. Capul triunghiular, peticit parcă, se răsuci spre luptători, iar nările enorme i se mișcară.
– Ne atacă! strigă cineva.
O coloană de foc izbucni dinspre creatură și îi învălui pentru o clipă. Sedara întinse sabia în față și o impregnă cu gândul ei, iar văpaia dispăru pe dată. Foc, dispari! Foc, stinge-te! Nimeni nu observă ce făcuse, iar luptătorii se repeziră și înconjurară creatura. Antare o lovi drept în mijlocul frunții, brăzdându-i apoi nările fumegânde și crestându-i unul dintre ochii mari, ca niște discuri solare. Tânărul se retrase și se ghemui, ținându-și în față sabia strălucitoare de cristal. Ceilalți se repeziră spre creatură și o împunseră cu sulițele, apoi cineva folosi un prinzător și o înconjură cu o rețea strânsă de fire lipicioase. Monstrul se zbătu mârâind, apoi începu să scoată strigăte puternice, iar din nările crăpate izbucniră flăcări. Rețeaua nu putea fi distrusă de foc, așa că rezistă, iar fibrele se contractară și mai mult.
– Fugi, Sedara!
Antare își întoarse spre ea fața frumoasă, dar strâmbă de furie. Fata nu se mișcă. Nu era în pericol și o știa, deși pentru ceilalți nu era evident. Creatura gemea, iar gândul îi arăta că suferea. Ochii mari o fixară o clipă cerându-i ajutorul. Era una dintre cele care atacaseră orașele și satele, dar acum nu mai părea periculoasă. Dinspre luptători se ridica un val de ură ce tulbura noaptea – furie pentru că îi atacase, pentru că le omorâse camarazii, dar dincolo de asta… Își aplecă mintea asupra ei, prinse clipa și o răsuci pe toate părțile, încercând să o înțeleagă. Creatura nu era violentă. Pe ea nu o atacase, cu ea dorise să comunice. Atunci? Moartea iminentă a făpturii îi năștea ceva ciudat în minte, ca o prevestire de rău augur ce plana asupra insulei. Dacă va pieri, viața ta se va schimba! îi șopti o voce, de fapt propriul ei gând ce adulmeca viitorul.
– Antare, spuse șovăind, nu o ucide. Nu e periculoasă, doar speriată. Dacă o vei face…
Fratele ei râse, se ridică cu un salt și își înfipse sabia în grumazul fiarei, care gemu, își scutură capul ca și când asta ar fi ajutat-o să scape de durere, apoi căzu pe o parte, cu membrele și coada zvâcnind. Ceilalți luptători își împlântară armele în corpul ce tresărea și, dintr-o dată, nările largi se destinseră într-o ultimă văpaie strălucitoare. Oamenii se retraseră speriați, dar țesătura rezistă. Sedara tresări cu ochii la botul acoperit de plăci osoase și solzi. Nu era bine! Nu avea să fie bine! Dintr-o dată, noaptea i se păru răcoroasă și străină.
– Nu trebuia să faci asta! îi strigă lui Antare, care își scotea sabia din gâtul inert și o ștergea cu grijă. Nu trebuia! Nu o să fie bine de noi!
Tânărul se întoarse spre ea râzând, iar ceilalți chiuiră prelung, agitând pomii din grădină. Sedara clătină din cap, dar Antare o ridică în brațe și o roti.
– Prima victorie, îți dai seama de asta? Prima creatură omorâtă și asta datorită ție! Să nu mai faci însă așa ceva. Luptele nu sunt pentru femei! Puteai să fii rănită, noroc că am venit la timp.
Fata rămase țeapănă în brațele lui, iar tânărul o lăsă jos, privind-o uimit. Ce se întâmpla cu sora lui cea ciudată?
Sedara se desprinse de el și făcu câțiva pași în direcția casei, urmărită de sentimentul că avea să se întâmple ceva rău. Ajunsese aproape de intrarea cu trepte înalte, de piatră, când auzi strigăte și se întoarse. O a doua creatură apăruse de niciunde și îl prinsese în gheare pe Antare, ridicându-l de la pământ, ca și când l-ar fi ales special pe el dintre toți tinerii adunați în curte. Până să se dezmeticească, ființa bătuse din aripile ei mari și se năpustise în înaltul cerului, dispărând în beznă. Sedara rămase nemișcată, privind absentă agitația celor din curte. Antare nu mai era, exact așa cum simțise că avea să se întâmple, iar răpirea lui avea să o schimbe mai mult decât credea. Sabia fratelui ei rămăsese căzută în mijlocul curții, iar fata se apropie și o ridică, surprinzându-și privirile albastre și reci oglindite în tăișul acesteia.
Ana-Maria Negrilă
Ana-Maria Negrilă este absolventă a Facultății de Limba şi Literatura Română a Universității București, doctor în literatură veche, scriitoare și traducătoare. S-a remarcat printr-o scriitură bogată și diversă, publicând atât texte de ficțiune (science fiction și fantasy), cât și critică literară. A publicat mai multe romane și culegeri de povestiri: Orașul ascuns (2005), Împăratul gheţurilor (2006) pentru care a obținut premiul Vladimir Colin în 2008, și Lumile se prăbușesc (2015, ebook). În 2016, i-a apărut primul volum al seriei Stelarium, Regatul sufletelor pierdute (Crux Publishing, 2016), urmat, la câteva luni de volumul al doilea, Ascensiunea stelară, publicat la aceeași editură. În 2018, a apărut ediția a doua a romanului Împăratul ghețurilor (Crux Publishing, 2018), iar în 2019 acesta a fost tradus și publicat în Ungaria. Seria se încheie cu Agenții haosului (Crux Publishing). În 2020 publică primul volum din seria dark-fantasy Stăpânul umbrelor – Trezirea (Crux Publishing).
În romanul Stăpânul umbrelor – Trezirea, autoarea ne propune o călătorie într-un univers fantastic neobișnuit, deși familiar (pentru unii cititori). Pornim alături de personaje enigmatice și fascinante într-o aventură periculoasă, căci, deși nimeni nu știe ce sau cine este Umbra care se ridică deasupra lumii, amenințarea este prezentă și palpabilă.
