Rămase singur în cameră până când soarele se deplasase destul pe cer. Umbrele își schimbaseră orientarea și deveniseră mai lungi și mai pline de substanță. Din când în când, siluetele paznicilor se vedeau prin ușile transparente, dar nimeni nu intra. Cum camera nu avea mobilă, se întinse pe podea, închise ochii și încercă să adoarmă. Ațipise când auzi un zgomot. Se ridică brusc temându-se să nu fie atacat. În prag, era însă o fată cu păr lung și drept, îmbrăcată într-o rochie de culoarea cerului. În mâini purta o tavă, iar pe ea o farfurie cu mâncare. Deja trecuse atâta timp de la ultima masă? Dormise câteva ore? Lui nu i se păruse, chiar avusese impresia că doar închisese ochii un moment sau două.
Fata îl privi într-un fel direct care îl deranjă. La fel îl studiaseră și negustorii de sclavi, încercând să stabilească dacă merita sau nu să își piardă vremea cu el. Deși li se spusese că nu mai avea control asupra nomelor, se ținuseră la început departe de el, privindu-l însă cu atenție și discutând încet între ei. La fel și fata aceea. După ce se declară mulțumită, se apropie, îngenunche lângă el, punând tava pe podea.
– Mănâncă! spuse încet, pronunțând cuvintele într-un fel cântat, dar plăcut.
Tallen își strânse picioarele sub el, uitându-se curios la ea. Nu era servitoare, asta era clar, nu numai prin veșminte, ci și prin expresia feței și mișcări. La școala din nord erau puține femei, cele care găteau și aveau grijă de camerele preparatorului Sileres și de ale profesorilor. De restul treburilor se ocupau ei, iar corvezile zilnice le consumau aproape toate după-amiezile. La început, nu le băgaseră în seamă pe femeile din școală, cu timpul însă începuseră să discute timid despre ele. Păreau o specie aparte, mai ales că niciunul nu își amintea să fi avut vreo familie, iar trupurile lor li se păreau respingătoare și atrăgătoare în același timp. Totuși, le vedeau foarte rar, pentru că regulamentul intern nu le permitea mai mult decât să le întrezărească. Se aflau tot timpul în alt loc decât ei, iar când ajungeau în sala de mese, nu găseau decât semne ale trecerii lor, mai mult amintiri decât persoane reale.
Din când în când, li se permitea să se destindă în localitatea din apropiere. Aveau grijă să fie cât mai liniștiți, pentru că Sileres voia să fie în relații bune cu localnicii, așa că mergeau la singurul han din zonă și stăteau la mese, însoțiți de supraveghetori de parcă ar fi fost de așteptat să facă lucruri rele. Ideea era să cunoască oamenii, dar, de cele mai multe ori, cei din han se ridicau și părăseau sala. Se temeau de ei, știind că puteau să le sucească mințile. Lui Tallen i se păruse ridicolă teama asta. Ce să facă ei cu mințile unor oameni care nu aveau nimic de ascuns? Oricum, se știa totul într-o lume atât de mică și atât de îndepărtată de marile orașe. Acolo văzuse pentru prima dată femei tinere, fiicele unor negustori sau meșteșugari, pe care trebuiau să le ocolească, dar le întâlnise și pe cele care locuiau la han și pentru care regulile nu se aplicau.
Fata aceasta nu semăna cu cele din Khale. Era mult mai zveltă, mai înaltă, cu părul întunecat și ochii albaștri. Părea foarte sigură pe ea. El își coborî privirea în farfurie, întrebându-se dacă să mănânce sau nu, de vreme ce nu îi era foame. În cele din urmă se hotărî, pentru că nu știa când avea să aibă parte de o altă porție. Totuși, nu se grăbi, deși mirosul plăcut îl făcu să simtă un gol în stomac.
Își îndreptă umerii și o privi la fel de insistent. Era un risc, atâta timp cât nu știa cine era, dar purtarea ei îl supărase, deși nu îi era clar de ce lua asta în serios. Nu era acolo să bage în seamă asemenea nimicuri, ci să-și îndeplinească misiunea. Îndreptă spre ea primele nome, pe care le ascunse într-un oftat, învăluind-o și încercând să afle cine era. Dacă îi afla numele și familia, atunci până la manipulare, nu mai era decât un pas. Coborî puțin fruntea, evitând să o privească direct, și apoi se concentră asupra siluetei subțiratice. Încercă să nu bage în seamă formele de sub materialul subțire, tremurând în ape lucioase la fiecare respirație. Pieptul fetei se ridica și cobora, iar pielea îi lucea stins. Erau o mulțime de culori ce o înconjurau, iar Tallen rămase fascinat de jocul lor, de felul neobișnuit în care se mișcau și se amestecau de-a lungul corpului. O clipă uită ce voia să facă, pierdut în jocul lor, apoi reuși să se smulgă și o privi din nou, cu ochii larg deschiși și uimiți. Nu mai întâlnise așa ceva. Exista o barieră de care nu reușea să treacă.
Dintr-o dată, i se păru că aude vocea lui Mikel venită de departe ca o avertizare.
– Fata asta te tulbură, ai grijă!
Se înroși brusc, ca și când ar fi greșit și ar fi fost prins asupra faptului.
Mikel din mintea lui râse, pentru că îi atrăsese atenția asupra farmecului fetei.
Dacă era fiica lui Croname, preparatorul Kenner era interesat de ea.
Tallen o privi din nou, întipărindu-și în minte fața ovală cu pielea albă, aproape transparentă, ochii frumoși, dar ciudați, părul lung, bine pieptănat, de o culoare întunecată în care se vedeau șuvițe mai deschise, împletite în codițe și prinse cu panglici. Încercă să-și amintească descrierea dată de Kenner. Fata semăna destul de bine cu cea pe care o căuta. Nu i se spusese mai nimic despre ea, ci doar insistaseră să caute acea energie deosebită ce exista în insulele Corneene.
– Cine ești?
Fata zâmbi. Nu părea să fi simțit încercarea lui de a folosi nomele.
– Sunt Sedara Croname, spuse, fiica bărbatului care te-a salvat.
Tallen tăcu, pentru că nu putea spune că Croname îl salvase, iar limbajul folosit de locuitorii din Corneen era diferit de cel cu care era obișnuit. Aveau un mod plăcut de a plimba vocalele dintr-o parte în alta a gurii de parcă ar fi încercat să le simtă aroma înainte de a le rosti. Era însă greu să scoți cuvinte din melodia asta permanentă. Ciuli urechile, întrebându-se dacă tânăra nu folosea și nome. Existau nome antice, necunoscute lor, așa că trebuia să fie atent.
– Tu cine ești? cântă ea.
– Sunt…, începu, încercând să-i imite pronunția, dar reușind doar să înghită în sec. Nu știu.
Fata îl privi cu curiozitate, iar mediatorul simți o atingere ușoară, de parcă un curent de aer i-ar fi mângâiat fața. Întoarse capul și privi spre dreapta, intrigat de sentimentul pe care îl avea. Era emoționat, așa cum fusese când Mikel îl salvase, și fericit să fie în cameră alături de ea. Sufletul pan îi tresăltă, anunțându-l că era în pericol, așa că oftă din nou, trimițând spre ea nome de apărare. Fata tresări, iar culorile de pe corpul ei deveniră palide. Se ridică brusc, privindu-l furioasă. Avea buzele strânse, iar ochii albaștri îi străluceau.
Se ridică și ieși repede pe ușă, lăsându-l pe Tallen să privească mirat în urma ei. Era tulburat, deși nu știa de ce. Ar fi trebuit să se bucure, pentru că dăduse atât de repede peste ea. Rămase nemișcat, cu fața mângâiată de aburii ce se ridicau încă din farfurie. Ce știa despre lumea asta? Doar puținul spus de Kenner și de ceilalți foști mediatori cu care se întâlnise. Cât era însă realitate era greu de spus. Trebuia să se bazeze doar pe el pentru a lua hotărâri, nu exista nimeni să îl ajute dacă greșea. Trebuia să fie atent și să încerce să se țină de rolul pe care îl avea de jucat.
Încercă să o urmărească cu gândul dincolo de ușa închisă, de podul care făcea legătura cu următorul corp al reședinței. Fata mergea aproape alergând; părea să bombăne, buzele i se mișcau, dar nu se auzea nimic. O supărase, deși nu își dădea seama cu ce.
– Fiica lui Croname, Sedara.
Rosti numele, imitându-i pronunția și cântându-l. El căuta o fiică a comandantului, iar vârsta celei pe care o văzuse părea să se potrivească descrierii lui Kenner. Începu să mănânce în timp ce mintea i se mișca leneșă. Era momentul să facă niște schimbări dacă voia să nu rateze, iar apariția Sedarei putea să îl ajute. Trebuia să o convingă să plece de pe insulă, dar încă nu avea idee cum să procedeze.
*
Când ieși pe ușă, Sedara se întâlni cu Stepen, care stătea prin preajmă de parcă nu ar fi avut ceva de făcut. O văzu și se aplecă atent asupra unui tufiș ce înflorise în noaptea aceea. Acum florile roșii cu pistil violet se legănau grele în vârful crenguțelor, adunând cât mai multă energie pentru perioada în care petalele urmau să le cadă, iar miezul moale să se acopere de coajă și să se transforme într-un fruct acoperit de țepi. Fata îl salută, dar se și încruntă la el. O spiona, asta era clar. Nu știa dacă o făcea din proprie inițiativă sau trimis de Croname, dar nu conta.
– Ce faci aici? îl întrebă.
Stepen îi plăcea, se gândea la el ca la un frate mai mare, care avea răbdare cu ea, care nu o judeca, dar care încerca să o îndrume. Foarte diferit de Antare.
– Te pândeam, îi răspunse bărbatul pe un ton de glumă, care nu ascundea adevărul. Voiam să mă asigur că nu o să te atace.
Sedara ridică din umeri și-l privi posacă. Stepen era cu zece ani mai mare decât ea, ceea ce însemna că îl cunoscuse dintotdeauna. La un moment dat, se gândise că s-ar fi obișnuit mai ușor cu condiția de soție, dacă el ar fi ales-o, doar că nu se întâmplase așa, iar speranțele pe care le nutrise rămăseseră undeva la granița dintre copilărie și adolescență. Totuși, Stepen îi era prieten și, în afară de Primul Bătrân, singura persoană care o luase vreodată în serios. Era încă supărată, dar îi zâmbi.
– Mă descurcam eu, nu crezi?
Stepen dădu din cap și îi puse mâinile pe umeri într-un fel care o făcu să se înfioare. Gestul lui nu însemna nimic în plus, ci doar marca intimitatea ce exista între doi oameni care se cunoșteau de atâta timp.
– Ai grijă. E ceva cu băiatul ăsta. Comandantul nu l-ar fi lăsat în viață dacă n-ar fi fost așa.
– Crezi?
De când Antare fusese luat de creaturile înaripate, Croname se schimbase. Era același bărbat puternic, dar undeva se simțea șovăiala. Nimeni nu se aștepta ca fiul lui Croname să fie capturat, doar se descurca atât de bine să lupte împotriva intrușilor. Reușise să omoare deja doi dintre ei și plecase cu entuziasm pe urmele celui de-al treilea. Cine să-și imagineze că va fi capturat?
Sedara ridică din umeri. Mâinile lui Stepen o apăsau, dar, de când tânărul își întemeiase o familie, nu îi plăcea să o mai atingă. Se retrase un pas și privi spre casă.
– Da, spuse încet. E ceva cu el. Și eu am simțit asta, ceva deosebit.
Se încruntă, analizându-și senzațiile și ce o făcuse să se supere și să plece brusc din cameră. De fapt, ce o mânase înăuntru? Fusese curiozitatea când aflase că tatăl ei cruțase un tânăr de pe continent, ceea ce nu-și amintea să fi făcut vreodată. Croname era un animal de pază foarte bun, foarte eficient, așa cum fusese și Antare, croit după chipul și asemănarea lui ca și când doar ei doi ar fi fost tată și fiu, iar Sedara doar o intrusă.
– Ce este? o întrebă Stepen văzând-o că se încruntă.
Sedara roși, rușinându-se de gândurile ei. Croname o iubea în felul lui, știa asta, și era prea mult să-l numească animalul de pază al insulei, dacă însuși Conducătorul Perpetuu nu l-ar fi numit deja astfel. Întoarse capul spre ușa dincolo de care tânărul începuse deja să mănânce. Fusese curioasă, atrasă de felul în care arăta, de ochii deschiși la culoare, de pielea albă specifică celor din nord, din Khale, de ideea că ar putea fi unul dintre mediatorii despre care se vorbea cu teamă. Nu găsise însă nimic deosebit în afară înfățișării lui, nimic înspăimântător, nicio forță care s-o amenințe și împotriva căreia să lupte. Știa că îl provocase, dar nu obținuse decât o reacție slabă. I-ar fi plăcut ca tânărul să încerce să o atace, iar atunci le-ar fi arătat tuturor ce putea face. Totuși, ceva o deranjase mai devreme.
– De ce crezi că l-a lăsat în viață?
Stepen ridică din umeri la fel ca ea mai devreme.
– Tatăl tău știe de ce. Probabil are planuri cu el.
– Crezi că e un spion din Khale, așa cum vorbesc oamenii?
– Tu crezi?
Sedara privi spre boschetul înflorit.
– Poate că e. Dar, dacă-i adevărat, ce vrea Croname de la el?
Tufișul fremătă când fata îl atinse cu vârful degetelor și scântei roșii se desprinseră din pistiluri. Stepen nu-i putea răspunde la întrebare, pentru că nici el nu știa prea multe, însă, orice urma Croname să hotărască, tânărul avea să-l asculte.
– Dacă vreau să aflu mai multe, trebuie să vorbesc cu tatăl meu, spuse clar, iar Stepen încuviință, o salută și plecă spre clădirea principală.
Fata clătină din cap admirându-i spatele lat și siguranța din mișcări. Dinspre cameră venea un sentiment neplăcut, ca și când ceva periculos ar fi fost ascuns acolo. Se concentră asupra prizonierului, încercând să-i prindă gândurile. Îl înconjură cu un zid de nesiguranță, de teamă pentru viața lui, atinse tufișul ca să împrumute din puterea lui, și apoi se avântă. Dincolo de zid era o zonă de întuneric nesfârșit pe care, cu toată priceperea ei, nu reuși să o înțeleagă și s-o transforme într-un peisaj familiar.
Cine ești? întrebă în zadar.
Era frig, iar bezna părea lipicioasă. Își adună puterile, concentrându-se asupra degetelor, ce mai erau încă în contact cu tufișul, și lumină locul acela cu mii de scântei. O față, mai mult formată din pete de întuneric, apăru lângă ea, speriind-o.
Cine ești? repetă, iar fața cu trăsături frumoase, dar reci, îi zâmbi.
Tu cine ești? îi întoarse el vorba, iar apoi dispăru râzând batjocoritor.
Stăpânul umbrelor – Trezirea de Ana-Maria Negrilă
Editura Crux Publishing, 2020
ISBN: 978-606-9027-06-6
Romanul este primul volum din seria dark-fantasy Stăpânul umbrelor și poate fi cumpărat de pe site-ul editurii Crux Publishing.
