Un fragment din universul Fantasy al seriei Lemnuci, volumul 3: Lemnuci – Marea Călătorie, în care realitatea și metafizicul se împletesc.
Povestea ne poartă în călătoria inițiatică a lui Ule, un tânăr discipol, care descoperă natura minții, conștiinței și puterea gândului sub îndrumarea Protectorului — vrăjitor, Userius
La toate tipurile de casă se gândise Ule și toate felurile de locuințe și le imaginase, dar niciodată mintea lui nu ar fi putut concepe ca sălașul vrăjitorului Userius să arate așa.
Trecuseră trei, poate patru zile de când zburau cu sania deasupra ghețurilor când, într-o după-amiază, cerul începu să se îmbrace în verde pal și violet. De cum observă schimbarea, Ule le atrase atenția celorlalți, iar când îl întrebă pe Userius ce se petrecea cu cerul, acesta îi răspunse: „Ai să vezi”.
Cu cât se apropiau mai mult, cele două culori deveneau mai intense, arătând ca niște voaluri uriașe, fără formă stabilă, care se unduiau din înaltul cerului până la pământ. În mișcarea lor, culorile prindeau forma unui con imens, irizat, ce primea consistență pe măsură ce se apropiau, până când, ajunși lângă el, acesta deveni palpabil. Avea o singură deschizătură prin care, spre surprinderea copilului, pătrunseră ca într-un palat. Dacă cineva l-ar fi privit din afară, nu ar fi putut vedea nimic. Cu alte cuvinte, devenea invizibil oricăror ochi care ar fi putut iscodi pe acolo, deși era puțin probabil ca acest lucru să se întâmple.
Odată intrați în interior, deschizătura prin care pătrunseseră se închise în urma lor, ca o cortină trasă de o mână invizibilă, iar o căldură plăcută îi învălui.
Nu-și lepădară imediat pledurile, ci așteptară puțin să se dezmorțească. Trecură din camera de primire, ai cărei pereți aduceau cu interiorul sidefiu al unei cochilii conice, într-o altă încăpere, asemănătoare, dar mai spațioasă. Pe podea, erau pături calde. Pe o masă joasă, în diferite recipiente, aburea hrana.
Ule nu-și putea explica cine ar fi putut pregăti mâncarea, căci în încăpere nu se afla nimeni altcineva în afară de ei.
„Probabil că, într-una dintre celelalte camere, se mai află cineva.”
Mai târziu, descoperi că nimeni altcineva nu era în casă, însă Userius îi mărturisi că, uneori, primește vizite din partea protejaților săi din Lumea Interioară Agar.
Casa avea multe alte încăperi, la fel de conice și cu aceiași pereți sidefii, comunicând între ele prin aceleași deschideri arcuite.
‒ Câte camere are locuința ta, Protectore Userius?
‒ Atâtea câte am nevoie.
‒ Vrei să spui că locuința ta își schimbă numărul de camere în funcție de cel al musafirilor? Adică este într-o continuă transformare? Este precum Lumea Viselor, care are un număr nesfârșit de camere, în funcție de cel al visătorilor?
Se uită spre Shamanicus, așteptând și de la mentorul său un răspuns.
‒ Dacă ar fi nevoie, cred că și casa Protectorului Userius ar putea avea multe camere… dar nu cred că este cazul. Nu?
‒ Nu este nevoie de chiar atât de multe, ca în Lumea Viselor.
Mâncase pe îndelete hrană caldă și băuse un ceai fierbinte, ambele moleșindu-i trupul și îngreunându-i pleoapele. Finalul fu un somn adânc, de care nu mai avusese parte dinainte de plecarea din Clopos.
Și cât de bine se odihnise! Nu se trezise nici măcar o dată, în noapte.
Dimineață, feliza Aiko nu se afla cu el în cameră. Se ridică dintre păturile confortabile și se îndreptă spre una dintre cele două deschizături vizibile. Nimeri bine, căci găsi încăperea în care mâncase cu o seară înainte și unde, așezați pe perne în jurul unei mese, se aflau Shamanicus, Userius, Inoxis și chiar Aiko.
‒ O zi înțeleaptă să ai, Ule, îl întâmpină Shamanicus, care știa deja că discipolul său se bucura să folosească forma de salut a vrăjitorilor.
La fel îl întâmpinară și Userius cu Inoxis. Chiar și feliza scoase un miorlăit scurt, gutural, pe care Ule nu-l mai auzise la ea.
‒ O zi înțeleaptă să aveți. Am dormit atât de bine. Îți mulțumesc, Protectore, că ne-ai primit în casa ta.
‒ Nu mulți locuitori ai Lumilor Văzute îmi trec pragul, iar dintre cei care nu sunt vrăjitori, tu ești primul. Dar atâta timp cât ești protejatul lui Shamanicus, ești bine primit.
‒ Protectore, de unde știi dacă cineva pătrunde în ținut și se îndreaptă spre locuința ta? Cum ai aflat că noi venim?
‒ Gândurile celor care vin aici ajung înaintea lor. Când intenționează s-o pornească spre mine, trimit înainte gândurile. Ele sunt o formă de energie cu o viteză instantanee. Prin urmare, cu mult înainte ca cineva să ajungă la mine, este precedat de gândurile sale.
‒Ah! Din nou gândurile. Am discutat și cu Shamanicus baba despre ele și am ajuns la concluzia că mintea este un dar nepotrivit pe care-l primește spiritul când se naște într-un corp.
‒De ce crezi că este un dar nepotrivit?
‒Din cauza gândurilor care iau naștere în ea. Uite, chiar cele care te trădează.
‒ Mintea nu o primim imediat după ce ne naștem. La naștere, vine mai întâi spiritul, fără de care trupul nu poate supraviețui. Mintea, împreună cu conștiința, vin mai târziu.
‒ Protectore, dacă mintea nu o primești imediat după ce te naști și nici conștiința, atunci ce se întâmplă cu nou născutul cât timp este lipsit de conștiință și de minte?
‒ Acea mică ființă nu știe că există, și de aceea nu cunoaște frica de moarte. Dacă nu știi că exiști, nu poți ști că ai putea să nu mai exiști — adică să mori. Pentru că nu are frică de moarte, nou-născutul nu are nici instinct de conservare, adică îi lipsește reflexul de a se proteja de pericole. În această perioadă, el trebuie protejat de ființele care au deja conștiință.
‒ Și ce se întâmplă când vin și conștiința cu mintea în corp?
‒ Abia când cele două ajung în corp — pentru că ele vin întotdeauna împreună — ființa în care au intrat ridică privirea spre cer și vede, pentru prima dată în mod conștient, stelele. Atunci se întreabă ce este dincolo de ele. Este primul semn că ființa își dă seama că există! Dar… tot atunci apare și frica de moarte. Fiindcă ea își spune: „Eu sunt. Eu exist, dar s-ar putea să nu mai fiu”.
‒ Câte gânduri încap într-o minte, Protectore Userius?
‒ Ai putea spune că un număr nesfârșit. Totuși, dacă observi cu atenție, ai să realizezi că nu te poți gândi la două lucruri deodată. Gândul ia naștere, își face treaba și apoi pleacă, lăsând loc altuia. Mintea e doar un popas de-o clipă pentru el. Și nu toate gândurile iau naștere în mintea ta. Unele apar în mințile altora și ajung la tine — fie trimise intenționat, fie din întâmplare.
‒ Chiar așa?! Asta mai lipsea, Protectore. De parcă nu erau suficiente gândurile noastre… mai aveam nevoie și de ale altora!
‒Dacă îți ții poarta minții deschisă, gândurile altora pot pătrunde prin ea. Dar, fie că iau naștere în mintea ta sau vin de aiurea, toate îți consumă energia cu care ai venit din Tărâmul Intermediar și de care ai nevoie pentru lucruri mai importante.
‒Aproape că nu-mi doresc să am una, Protectore. Să port această povară a minții… Dacă ea n-ar fi, n-ar mai exista teama și niciun alt sentiment care umple și murdărește vasul trupului. Mi-ar plăcea să am o conștiință… dar să nu am minte!
‒Te înțeleg, dar mintea poate fi educată. E adevărat că este un proces lung. Și mai ales trebuie ținută în frâu după ce o educi. Nu te poți baza pe ea. O, nu! Cum i-ai dat drumul, imediat revine la vechile metehne, chiar dacă ani sau chiar zeci de ani s-a purtat așa cum ai vrut tu. În minte se află toate patimile lumii și toate și-ar dori să se manifeste!
‒ Vrei să spui că, de fapt, toată viața trebuie să ne ținem mintea în frâu? Ah! Nu înțeleg, Protectore, de ce trebuie să ni se dea o asemenea pacoste pe cap?
‒ Nu dispera, Ule. Mintea o poți transforma din inamic în aliat. Un instrument care să-ți folosească. Nu o considera o povară, ci o unealtă! Folosește-te de ea ca să realizezi lucruri extraordinare, pentru că puterea minții este colosală!
Odată încheiată această discuție, își luară micul dejun – sau, mai degrabă, am putea spune un prânz mai grăbit, pentru că somnul se prelungise mult, până spre amiază.
Shamanicus era mulțumit. Userius îi dăduse lui Ule lecția pentru care veniseră. O făcuse devreme și succint. Tot drumul pe care-l făcuseră până aici merita din plin.
Rămaseră în ținutul lui Userius câteva zile, timp pe care-l petrecură povestind despre Lumea interioară Agar sau zburând cu sania deasupra ghețurilor din Nord, pe care Ule le scrutase îndelung, în speranța de a întrezări intrarea spre acea misterioasă lume despre care povestiseră.
La plecare, Userius îi conduse mult în afara Ținutului său. Din sanie, Ule simțea cum vremea se înmoaie, până când zăpada dispăru cu totul de sub ochii lor, făcând loc vegetației brune, pârjolite de îngheț. Acolo îi lăsă Userius, luându-și rămas bun de la ei.
Cu franchețea care-l caracteriza, Ule îl întrebă, la despărțire:
‒Protectore, am putea să mergem vreodată în lumea de dincolo de ghețuri? În lumea din interiorul pământului?
Userius nu spuse nici da, nici nu, dar privind la copil, luă decizia de a-i urmări evoluția.
‒ Să mergem, Ule, întrerupse Shamanicus liniștea care se așternuse. Marea Călătorie ne așteaptă!
