− Nu aș deschide acea ușă dacă aș fi în locul tău.
Ana s-a oprit cu mâna pe clanță.
− De ce?
Cum nu a primit un răspuns, a dat drumul la clanță și s-a întors. Femeia o privea pe Ana de pe o canapea maro pe care ea stătea întinsă, cu un braț și un picior legănându-se pe margine.
Păreau identice, același păr blond, aceiași ochi verzi, cu excepția că cealaltă avea o gaură de glonț în frunte din care picura un sânge întunecat, iar pielea ei era albă, ca de cadavru.
Ana a holbat ochii și a făcut un pas în spate.
− De ce să nu deschid ușa? a repetat trăgând cu ochii la apariția grotescă.
O scânteiere și canapeaua și-a schimbat culoarea, de la maro la roz strălucitor ca un ou de Paște. Cealaltă Ana s-a ridicat în șezut și și-a șters sângele curs din nas cu mâneca.
− Știi unde suntem?
− O cameră.
Semăna cu un container de transport maritim, doar că era un cub perfect și mobilat ca în vitrina unui magazin de mobilă: canapele, mese laterale, lămpi, un covor… Nu existau ferestre și doar o ușă.
Totul se simțea neclar, ca într-un vis. Ana avea doar o vagă amintire a modului în care a ajuns aici. S-a oferit voluntar pentru un experiment. Avea nevoie de bani.
− Aceasta este mai mult decât o cameră, a răspuns Ana, de pe canapea. Aici, orice este posibil.
− Ce vrei să spui cu asta? Și, oricum, ce m-ar opri să deschid ușa?
Cealaltă Ana a zâmbit. Încă o pâlpâire. Lucrurile parcă s-au clătinat, iar acum stătea pe un pat cu baldachin drapat cu o pătură verde, iar gaura glonțului dispăruse. În schimb, avea un cuțit înfipt în piept.
− Știi răspunsul, i-a zis această nouă Ana. Știi pentru că eu știu. Doar că nu vrei să recunoști. Suntem la fel.
− Nu! Tu ești moartă.
− Și tu ești în viață. Ți-am spus, aici orice e posibil. Cel puțin, atâta timp cât nimeni din afara cutiei nu observă ce e înăuntru. În cazul în care se întâmplă…
O amintire i-a venit în minte lui Ana din ceea ce i s-a spus atunci când s-a oferit voluntar. Părea cu o viață în urmă.
− Posibilități de colaps, șopti ea, cuprinsă de frică și tremurând ca varga.
− Exact.
Pâlpâire. De niciunde a apărut un tonomat. Ana s-a apropiat de el, era plin cu discuri. A ales unul. În cameră începe să răsune melodia Blackbird a Beatles și iar se produse acea strălucire urmată de un val de incertitudine.
Pereții erau acum acoperiți de perdele albe ce unduiau în bătaia unui vânt inexistent, în spatele cărora părea că se zăresc ferestre. Cealaltă Ana o privea de pe canapea doar cu un ochi, partea nevăzută a feței era zdrobită oribil încât i se vedeau oasele însângerate ieșind prin carne și piele. Cuțitul dispăruse.
Ana simți că nu o mai țin picioarele și se așeză pe canapea, lângă sosia ei rănită de moarte. Perdelele adiau mătăsos și ea putea simți un miros de șuncă prăjită venind de undeva din apropiere.
− De ce ți-ar pasa dacă dispari?
Cealaltă Ana ridică din umeri.
− Moartea este doar un alt statut al existenței. Nu e același lucru cu a fi ștearsă din întreaga istorie a universului.
− Înțeleg, și mie mi-e frică, spuse Ana, tremurând literalmente. Sudoarea îi îmbrobodi fruntea, rece și lipicioasă. Nu pot rămâne aici, totuși. Am o viață în afara acelei uși. Familie, prieteni, un iubit, o slujbă.
O nouă pâlpâire și totul se transformă. Era înconjurată de oglinzi. Jumătate din oglinzi o arătau vie și în aceste reflexii ea-și văzu tatuajul de pe umăr cu o pisică neagră care-și lingea laba dreaptă. Cealaltă jumătate îi arăta moartea.
− Dacă deschizi această ușă… fiecare din noi va avea o șansă egală de a înceta să mai existe.
– Știu!
− Ești în stare să o faci?
− Da!
Începu să rătăcească printre oglinzi. Alte Ane se reflectau, înainte și înapoi, de la oglindă la oglindă, zeci de ea, în descreștere, mai mici și mai mici, tinzând spre minus infinit.
Alți câțiva pași prin labirint, iar Ana stătea, acum, în fața ușii. Apucă mânerul.
− Nu, strigă cealaltă Ana. Chiar dacă sunt moartă, aici pot să fiu vie…
− Îmi pare rău, șopti Ana, dar eu nu pot sta în această incertitudine. Trebuie să aflu dacă sunt într-adevăr vie, sau moartă de demult.
Întoarse mânerul și deschise ușa.
