Doar de Carnaval poți fi oricine îți dorești să fii.
— Ducesa de Kreuzenstein
Era prima seară de Carnaval și întreg orășelul-stațiune se afla în delir. Toate stradelele, piațetele și parcurile erau pline de tarabe și gherete la care se vindeau mărunțișuri de bâlci, cârnați, bere, turtă dulce, floricele și castane coapte, și de corturi cu felurite atracții bizare, vizitate an de an mai degrabă dintr-un spirit al tradiției decât din curiozitate. Orășenii, în costume pompoase, mantii, burnuzuri, armuri, turbane cu olmazuri false și ișlice cu pene de struț la surguci, cu chipurile ascunse de măștile de carnaval, se îmbulzeau, se îmbrânceau, în fumul gros al grătarelor și în acordurile muzicii medievale, lăsau să iasă la suprafață toate urile și poftele, măcar atât li se îngăduia vreme de trei nopți pe an. Își întrețineau cumva iluzia că erau astfel feriți, însă toți știau cine era fiecare, doar purtau aceleași măști ediție de ediție.
Odraslele protipendadei, plictisite, pierdeau vremea în fața vechiului cazinou, unde se spunea că însuși împăratul Franz Josef își pierduse o parte din avere, pasând de la unul la altul o sticlă de vin ducal, cu stema Klostermannilor pe ea, crucea-pumnal, care se găsea pe uși, pe haine, pe mașini, pe trăsura Rieber care se odihnea de un veac în fața Grand Hotel Klostermann, peste tot prin stațiune. Grupul era adunat în jurul lui Lukas, un puști în pragul majoratului, întocmai cum orașul întreg era strâns în jurul Klostermannilor, de cel puțin trei secole. Nu se întâmpla nimic acolo fără știrea și acordul lor, iar printre proprietățile pe care le dețineau se numărau o mulțime de clădiri închiriate Primăriei, izvoare tămăduitoare și terenuri ce se întindeau până la obcinile dinspre nord. Revendicaseră până și Cazinoul și o parte din parcul balnear, însă încă nu li se dăduse câștig de cauză. Toți știau însă că era doar o chestiune de timp, căci Klostermannii primeau întotdeauna ce doreau.
Puștii din fața Cazinoului nu mai purtau măști, de când Lukas Klostermann decretase că acestea erau „penibile”, așa cum erau toate tradițiile de Carnaval, concursurile, dansurile, turnirurile, precum și discursurile despre étiquette și noblesse oblige și altele asemenea, de care era sătul până în gât. Părinții lui însă așteptau Carnavalul cu un soi de nerăbdare copilărească, nu doar pentru că în cele trei zile vindeau mai mult vin ducal decât în tot restul anului sau pentru că aveau ocazia să iasă în fața orășenilor, ca niște capete încoronate, să-și primească aplauze și urale, ci și pentru că tradiția era ceva important pentru familia lor, tradiția, spunea Julius Klostermann, tatăl, le dădea puterea, mai mult decât banii. Oameni cu stare mai erau prin acele părți, însă nimeni nu descindea dintr-o familie atât de ilustră, o familie în fața căreia toți erau obișnuiți să se închine, iar această obișnuință era mai puternică decât orice altceva.
Răsfățat și rebel, deși profita din plin de toate avantajele stării sale privilegiate, Lukas vedea, în adâncul său, refuzarea măștii ca pe o formă de sfidare, la fel ca hainele pe care le purta, un tricou negru și niște blugi, ca toți puștii, în locul cămășii și a vestei pe care tatăl lui îi spunea că trebuia să le îmbrace chiar și atunci când era cald de se topea asfaltul. La urma urmei, de mic fusese învățat să-i sfideze pe toți cei care i se înfățișau. Așa se construia un bărbat puternic, un conducător care să ducă mai departe glorioasa moștenire.
Niciunul dintre cei adunați acolo nu îndrăznea să-l combată, chiar dacă toți aveau măștile la ei, căci pe durata festivalului unele atracții nu permiteau accesul decât cu mască. Și le ascunseseră la piept sau și le îndesaseră în buzunare. Încercau să-i intre în grații, ca toți ceilalți. Priveau acum spre un splendid Austin-Healey turcoaz parcat în fața Cazinoului, ascultându-l pe Lukas lăudându-se că avea să le ceară părinților lui să-i cumpere unul identic de majorat. Lângă el, cu masca mototolită în mâinile ținute în fața pântecelui, stătea Edelle Ambrózy, fata de aur, domnița râvnită de toți la balul medieval, cea de care erau atrași toți, ca moliile de becul aprins, ea însăși dintr-o familie ilustră, aproape la fel de importantă ca a Klostermannilor, cu care erau vechi aliați și parteneri de afaceri.
Stătea tăcută, zâmbind și încuviințând, intrând de timpuriu în rolul de nevastă-trofeu, pe care îl jucase atât de bine și mama ei. Diferența era însă aceea că tatăl ei fusese un bărbat mătăhălos și slut, pe când Lukas, înalt și bine legat, cu părul său bălai, ochii albaștri și zâmbetul care-i făcea gropițe în obraji, era socotit drept cel mai chipeș flăcău din oraș. Oricine i-ar fi privit și ar fi aflat că nu sunt frați, ar fi zis că erau cum nu se putea mai potriviți unul pentru celălalt.
Sticla ajunse până în colțul piațetei, unde stăteau, tăcuți și umili, doi paria, Rudolf și Bertina, copii ai unor familii lipsite de însemnătate, pe care Lukas îi acceptase în grupul său tot ca o formă de sfidare, întrucât părinții săi îl învățaseră de mic să nu fraternizeze cu mujicii și plebeii. De altfel, familia lui Rudolf, Bauerii, îi slujise pe Klostermanni de generații, el însuși lucrând vara la hotelul lor, ciclopicul castel neogotic construit cu mai bine de un veac în urmă pe obcină, la ale cărui caturi superioare Klostermannii își aveau reședința. Aceștia consideraseră că un post de recepționer era cu mult peste nivelul unuia ca Rudolf, așa că-i îngăduiseră, pentru un salariu infim, să fie hamal, lacheu și trepăduș, uneori ajutor în bucătărie. Acum însă reîncepuse școala și, spre bucuria lui, nu mai era nevoit să calce pe acolo.
Era zăpușeală și vinul se încălzise, însă Rudolf bău fără crâcnire. Bun sau prost, nimeni nu refuza vinul ducal. Rudolf era un băiat înalt și ciolănos, cu o claie de păr castaniu și ochi mari, în spatele unor ochelari cu ramă de baga, cu o purtare stingheră, un fel de umilință transmisă, la fel ca trufia Klostermannilor, din generație în generație. Bertina, singura persoană din întregul oraș față de care Rudolf simțea vreo apropiere și pe care o privea ca pe o soră, scundă și rotofeie, cu părul corbiu și ochii spoiți cu negru, căuta să treacă drept rebelă, se arăta mândră și directă, însă el știa prea bine că aceasta era doar o fațadă, ca înăuntrul ei, Bertina era plăpândă și că, asemenea lui, căuta să-și găsească un loc, să fie acceptată.
Era pentru prima oară când îndrăzneau să pășească pe promenada din fața Cazinoului — ca toți puștanii din familiile de jos, se adunau de obicei în fața gării vechi, Gara Băilor, unde puteau privi trenurile care părăseau orașul și visa că erau în ele, că plecau de acolo pentru totdeauna —, așa că stăteau retrași, într-un colț, spăsiți și cu privirile în jos. De pe partea cealaltă a râului, Ceasul din Turnul Primăriei bătu de opt ori, Lukas își dădu ochii peste cap și le făcu semn celor din jurul său spre podul de peste Glücklich.
În Piața Primăriei, pe un postament, stăteau Julius și Josiana Klostermann. Chipurile le erau ascunse de măști, un coif cu coarne și apărătoare de față precum al lui Henric al VIII-lea, respectiv o colombina. Ținură un discurs, apoi făcură cu mâna mulțimii, cu atitudinea lor de stăpâni îngăduitori, în spiritul căreia fuseseră educați. Păreau mereu senini, cu zâmbete largi, perfecte, se mișcau ca pe șine, ca statuetele din turnul ceasului sau ca niște păpuși de la Teatrul Collodi, țineau palma dreapta în sus și o roteau încet, ca niște monarhi, însă erau unii precum Rudolf care ghiceau că era ceva în spatele acestor zâmbete care îl nelinișteau, îl înfiorau, deși nu puteau fi siguri decât de faptul că perfecțiunea nu exista și prin urmare ceva trebuia să fie putred în palatul numit Grand Hotel Klostermann, sub primele straturi sau chiar în miez. Acest lucru părea să fie dovedit și de sutele de ciori care se așezau pe creneluri, nimeni nu știa de ce, și de care încercaseră în zadar să scape, angajând până și un vânător, de se plângeau oaspeții mereu că fuseseră deranjați de bubuitul puștilor dimineața.
După încheierea momentului solemn, pe când soții Klostermann își croiau drum prin mulțime, îngăduindu-le oamenilor de rând să-i atingă, să le sărute mâinile și poalele, Lukas arătă spre focurile de tabără aprinse pe Dunkel, cel mai înalt deal din împrejurimi. Propuse să urce până acolo cu telescaunul, care, cu ocazia Carnavalului, funcționa fără contenire, din zori până în zori. Deja amețiți de căldură și de vin, o luară prin îmbulzeală, printre gherete care abia se vedeau de fum, călușei, carusele, tiribombe și statui vii, ciocnindu-se de oameni cu măști, străbătură parcul balnear, în umbra ascuțită a fleșelor ciclopicului Pavilion de Băi, trecură prin fața Izvorului Bifrons, peste șinele trenulețului pentru turiști și tot urcară, până în luminișul unde se găsea stația. Acolo, Lukas îi numără și plăti pentru toți, apoi o pofti pe Edelle să se așeze. Rudolf oftă, chinuit de frica sa de înălțime și ros de o gelozie neputincioasă. Bertina, căreia nu-i scăpase momentul, oftă la rândul ei.
Ajunseră sus, într-un târziu, însă acolo, în afara priveliștii întregului oraș luminat multicolor, nimic nu se schimbă. Toți se așezară în jurul lui Lukas, care se umfla în pene, aprins de vin și de flăcările focului de tabără, trăgând-o din când în când lângă el pe Edelle și sărutând-o cu patimă.
Bertina se apropie de Rudolf, erau la o palmă unul de celălalt, însă flăcăul privea undeva peste capul ei.
— Rudi, ce e? îl întrebă.
— Mă întreb cum ar fi să fii în pielea lui, măcar pentru câteva zile.
— Nu știu ce vedeți toți la ea, se îmbufnă Bertina.
— Nu-i doar de ea, e de tot. Cum ar fi să ai tot?
— Du-te, atunci, la izvor, la Bifrons. Știi ce se spune, că de Carnaval poți fi cine vrei tu, însă doar pentru trei zile. Trebuie doar să bei apa aceea. Ah, și să ai la tine un obiect al persoanei în cauză.
— Astea-s prostii, o știi doar.
— Poate, însă, dacă asta vrei cu adevărat, ce altă șansă crezi că ai? Furi ceva ce al lui, cobori acolo, îți pui dorința și vezi ce se întâmplă. Doar să fii pregătit să plătești apoi prețul. Hai, dacă asta vrei, mai dă pe gât niște vin, poate așa îți faci curaj.
Rudolf râse stingher, trecându-și mâna prin păr.
— Eu o să plec acum, nu am ce să mai aștept de la seara asta. Dă-mi de veste mâine dacă ai obținut ce ai vrut.
Băiatul ar fi vrut s-o roage să rămână, însă nu făcu altceva decât să încline din cap, urmărindu-i pe Lukas și pe Edelle urcând pe culme. Nu trecu mult și o ceartă păru că se iscase între ei. Gesticulau amândoi nervoși și, deși nu se auzea ce spuneau, era limpede că țipau unul la celălalt. Edelle coborî apoi îmbufnată, Lukas o urmă, o trase de mână, ea îl îmbrânci. O lăsă în cele din urmă să plece. Răcni apoi și își trânti masca de pământ, pe când ceilalți se strângeau în jurul său să-l consoleze. Le făcu un semn să se împrăștie, apoi urcă din nou pe culme, unde se așeză și rămase o vreme, privind spre oraș. Rudolf stătu un timp pe gânduri, privind masca de lup care zăcea în iarba țepoasă și albăstrie, apoi se uită într-o parte și în alta, o culese și se îndreptă spre telescaun.
Ajuns la poalele dealului, tăie parcul balnear și se opri în fața izvorului. Acesta era adăpostit de o clădire veche și părăginită, un turn baroc îmbrăcat în faianță albastră care stătea să cadă și pe care puștanii o acoperiseră cu graffiti, închis temporar până se lămureau lucrurile cu revendicarea Klostermannilor. Spre bucuria lui, găsi poarta zăbrelită neîncuiată și astfel coborî șirul de trepte în spirală care duceau în măruntaiele colinei, de unde izbucnea izvorul. Își puse masca pe față și înaintă pe coridorul întunecat, până la fântâna în care apa clipocea. Își privi reflexia hidoasă, capul de lup cu bot prelung și urechi ascuțite, dădu la o parte mătasea broaștei de pe oglinda apei, își săltă masca atât cât să-și scoată la iveală gura, se aplecă și sorbi, în vreme ce își repeta dorința în gând.
***
„Nu vreau să fiu rea, dar așa le trebuie. Cine se cred? Au până și o stradă care le poartă numele, dar nu le mai ajunge, își pun sigla peste tot, de nu m-ar mira ca într-o bună zi să ne-o ștanțeze în frunte. Cât despre relația dintre Lukas și înfumurata aia, Edelle, mica prințesă de buzunar, ceva mai scârbos nici n-am văzut. Cum adică la ce mă refer? Păi știe toată lumea că Julius Klostermann nu reușește să și-o țină în pantaloni. Nu doar o dată am auzit că într-o noapte de Carnaval ar fi înghesuit-o în spatele unei gherete pe Henrietta Ambrózy, că i-ar fi săltat acolo fusta și și-ar fi făcut felul cu ea. Pot să jur că Edelle e fiica lui și că cei doi amorezi sunt frați vitregi, nu vedeți că seamănă unul cu altul ca două picături de apă? Stați, aveți de gând să tipăriți ce am spus? Nu va apărea numele meu pe vreundeva, nu? ” — Ilse, elevă.
„Eu am zis că nu e lucru curat, Carnavalul ăsta. E ceva păgân, ar trebui interzis.” — Ludovica, pernsionară.
„Lukas era cel mai bun prieten al meu. Toți îl iubeam. Singura consolare e că acum poate avem și noi restul o șansă. Dar da, un băiat de nota zece. Credeți că încă e viu sau…?” — Konrad, elev.
„Toți întrebați despre Lukas Klostermann, numai despre el se vorbește, dar pe Rudolf Bauer l-a văzut cineva?” — Bertina, elevă.
„Pe Rudolf? Nu-l știu, adică doar din vedere. A lucrat și aici o vreme. Un ciudat. Umblă mereu cu fata aia care seamănă cu Wednesday Addams. Pe Lukas însă îl știu bine, ca toată lumea. Ca și pe Miss Carnaval, copila perfectă, ah, mi se face greață numai când mă gândesc la ei. Știți că se spune că ea și Lukas ar fi frați?” — Irene, recepționeră.
„Băieții ăia doi, da, doi, nu doar beizadeaua, ci și celălalt de care nu-i pasă nimănui, ei bine, băieții ăia doi sunt și nu sunt. Adică, unul e mort, nu încape îndoială, dar al doilea, ei bine, nu-i nici mort, nici viu.” — Esmelda, florăreasă, clarvăzătoare.
„Lucruri ciudate se întâmplă noaptea la Izvor. Odată, am auzit gemete venind de acolo, cred că erau duhuri rele.” — Petre, paznic.
„Dacă a ieșit ceva bun din toate acestea, acela e că lumea face coadă să cumpere Omul fără chip, romanul gotic al lui Roland Klingel. Vi-l recomand. Ah, și Omul fără însușiri, de Musil. Acesta din urmă nu are nici în clin nici în mânecă cu ce s-a întâmplat aici, dar nu mă lasă inima să le-o spun. E o carte bună, merită citită. Și e scumpă.” — Lothar, librar.
„La următorul Carnaval, vom avea cu siguranță și măști fără chip.” — Benone, antreprenor, chioșcar.
„E cel mai tare lucru care mi s-a întâmplat vreodată! Știți, eram de doar două zile aici, veniți pentru Carnaval. Credeți c-ar putea să apară și poza mea în ziar?” — Felix, contabil, turist, fotograf amator.
„Eu am o singură întrebare: cine va plăti îngropăciunea? ” — Günther, antreprenor de pompe funebre.
***
Cadavrul fu găsit în zori de unul dintre brutarii de la Krapfen. La o primă privire, cei doi ofițeri care ajunseseră primii crezură că era un manechin din vitrina vreunuia dintre magazinele de haine de pe pietonală, ajuns acolo cine știe cum, și asta nu atât din cauză că nu văzură sânge, ci pentru că defunctul nu avea chip. Nu îi fusese înlăturată pielea feței și nici nu îi fusese zdrobit capul, doar că nu avea trăsături, fața îi era cu totul netedă. Nu părea arsă sau cicatrizată, nici nu era vreun semn că vreo imitație de piele ar fi fost cusută pe deasupra. Îl cercetară apoi mai cu băgare de seamă, gândindu-se că purta o mască, una dintre acele măști de cauciuc cum se găseau la toate chioșcurile în timpul Carnavalului. Le deveni însă clar că era un om în carne și oase.
Dar cum putea să trăiască așa? Pe unde respira? Asta era pentru medici să afle, poate avea vreun fel de fante pe undeva, nu era treaba lor, ei trebuiau doar să-și dea seama dacă fusese un accident sau o crimă. Avea zgârieturi pe brațe și sânge întărit pe ceafă, pesemne se rostogolise de pe Dunkel. Nu se vădea însă niciun indiciu că ar fi fost ucis, asta dacă nu-l împinsese cineva. Dar cine era necunoscutul? Un om al străzii, un malformat de la ospiciu?
Nu trecu un ceas până când Julius Klostermann veni la secție pentru a anunța că fiul său nu se întorsese acasă. Întreg orașul intră deodată în alertă, toți aflară și brigăzi de civili fură formate pentru a scotoci împrejurimile. Comisarul îl asigură că aveau să se dea peste cap să-l găsească. Investigația fusese deja demarată, procuratura informată, echipajele aveau să meargă din ușă în ușă și să nu lase nicio piatră neîntoarsă. În plus, aveau să fie date dispoziții ca, pentru siguranța tuturor, Carnavalul să fie oprit.
Când Rudolf se trezi a doua zi, primul gând care-i trecu prin cap fu că făcuse o prostie că băuse apa aceea spurcată, că avea să se aleagă cu holeră sau leptospiroză sau cine mai știe ce, fugi în baie cu gândul la apa de gură pe care nu o folosise niciodată și atunci se văzu în oglindă. Îi luă ceva timp să se convingă că nu era un vis sau o halucinație, că era cât se poate de treaz, doar că nu mai era el, nu întru totul. Gândea ca el, trupul părea să-i aparțină, însă chipul îi era al altuia. Temându-se de reacția părinților lui dacă l-ar fi găsit așa, scrise repede un bilet prin care îi înștiința că el și câțiva colegi aveau să petreacă următoarele două nopți la Grand Hotel Klostermann, la invitația lui Lukas. Acest lucru, faptul că fiul lor își croia drum de timpuriu prin lumea bună, i-ar fi bucurat atât de mult, încât n-avea să le mai trebuiască nimic.
Își îmbrăcă blugii și tricoul negru, se furișă din casă și o luă în sus, spre hotel, căutând să se adune, spunându-și că asta era ce-și dorise, că timpul era scurt și că nu era cale de întoarcere până ce vraja avea să se risipească. Deodată, își dădu seama că ieșise cu ochelarii la ochi, și-i scoase și și-i vârî în buzunar. Nu vedea mare lucru fără ei, dar se descurca. Urcă aleea pietruită care ducea pe obcină, mărginită de rigole pentru scurgerea apei, bonsai migălos tăiați și busturi ale Klostermannilor de odinioară, și intră în vasta curte a hotelului, pentru întâia dată în altă postură decât aceea de servant. Se opri o clipă, privind spre turnurile crenelate, coșurile de fum decorative și fleșele aparent infinite, galeriile boltite și arcadele ogivale, frontoanele în arc ascuțit, colonetele cu capiteluri răsucite, bovindourile și solbancurile bogat ornamentate, vitraliile din sticlă de Murano, garguiele cu gură de leu, rozetele și mascaroanele suflate cu aur, altoreliefurile cu blazonul Klostermannilor și inscripțiile latinești de pe bandouri, trase aer în piept și păși în umbra rece a copertinei intrării principale, împurpurată de micsandre și buganvilea.
Se aștepta să-l găsească înăuntru pe Lukas purtându-i chipul, se aștepta să trebuiască să-l înfrunte, să-l facă mincinos și să le ceară paznicilor să-l arunce în stradă, însă nimic din toate acestea nu se întâmplă. Klostermannii îl îmbrățișară strâns, cu lacrimi în ochi, apoi îl pălmuiră zdravăn pentru spaima prin care-i trecuse. Ce se întâmplase cu el, de ce se uita așa chiorâș, de ce nu spunea nimic, slăbise, parcă și părul îi era mai întunecat, băuse, fumase prostii? Să meargă să se spele, să doarmă, dacă avea nevoie, apoi să coboare la masă. Rudolf încuviință și urcă scările din marmură de Dalmația, pe sub frescele cu scene din Geneză și lungul șir de portrete ale Klostermannilor din veacul al XVII-lea încoace, spre camera lui Lukas. Știa prea bine unde era, căci nu de puține ori fusese chemat s-o curețe.
Se dădu cu apă rece pe față și rămase o vreme în baia de cobalt, privindu-se în uriașa oglindă venețiană. Intră apoi în cameră, în ciclopica lui cameră, își puse ochelarii și își făcu ochii roată, ferestre înalte și treflate care dădeau în grădina cu fântâni arteziene, salcâmi japonezi și păuni, perdele de catifea, mobilă încrustată cu aur și sidef, parchetul de mahon, covoarele persane și tapetul cu fleur-de-lis. Apoi scormoni prin dulapuri și sertare, curios să atingă măcar toate câte aveau să mai fie ale lui pentru încă două zile. Abia după aceea se întrebă ce se întâmplase cu Lukas.
Până seara, când ieși în piațeta din fața Cazinoului, tot orașul vuia de zvonuri. Numai despre asta se vorbea pe posturile locale de televiziune și de radio, toată lumea își dădea cu părerea, iar în ziarul de seară nu se găseau decât cuvinte precum anchetă, interogatoriu, audiere, declarații, depoziții, suspect și victimă. Din câte se părea, amprentele defunctului nu se potriveau cu cele din baza de date a poliției, prin urmare acesta nu era un infractor, cel puțin nu unul cunoscut. Alte analize aveau să fie întocmite, la Sotschen, căci laboratorul de acolo nu era dotat pentru asemenea investigații, comisarul spunea că avea să lămurească misterul cumva, iar un jurnalist mai insistent reușise chiar să scoată de la el mărturisirea că, întrucât așa ceva nu se mai întâmplase niciodată acolo, nu se știa prea bine ce trebuia făcut. La rândul lor, medicii spuneau că nu mai văzuseră așa ceva.
Se împrăștiase și informația că un străin fusese văzut la Cazinou, un englez, mulți turiști veniseră în stațiune pentru Carnaval, însă acesta atrăsese atenția prin accentul său și prin faptul că părea plin de bani, poate și pentru că venise într-un Austin-Healey decapotabil. De altfel, mașina stătea neclintită în parcare din noaptea trecută și de dimineață plouase în ea. Se verificau acum plăcuțele de înmatriculare și camerele de supraveghere. Ce înălțime avea, cum era îmbrăcat? Nu putea spune nimeni sigur, căci ochii stătuseră pe bolid, era destul de înalt, purta parcă ceva negru, oricum el trebuia să fie victima, pesemne atrăsese atenția vreunui tâlhar. Mai erau și unii sceptici, care spuneau că totul fusese doar o farsă menită să atragă și mai mulți turiști.
Carnavalul nu se oprise totuși, căci după ce își aflaseră fiul teafăr și nevătămat, poate doar ceva mai slab dintr-odată, soții Klostermann îi făcuseră o vizită comisarului, îi spuseseră că nu exista un motiv real să bage frica în oameni, în întregul oraș pentru un fapt, la urma urmei, anodin, nimeni nu raportase vreo persoană dispărută, prin urmare era vorba despre vreun vagabond căzut de pe deal, pentru asta să le strice distracția tuturor, când întreg anul toți așteptaseră Carnavalul, și chiar dacă ar fi fost ceva serios, dacă le luau băutura și muzica tocmai într-un astfel de moment era cel mai rău lucru cu putință, unde mai pui că ei investiseră deja atât de mult în festivități și toate butoaiele fuseseră deja scoase din cramă. Amenințară apoi voalat că dacă se oprea Carnavalul acesta, de altul orășenii n-aveau să mai aibă parte, apoi, ca să n-o încheie așa, făcură o mică donație către secția de poliție. Doar telescaunul fusese oprit, căci, trebuiau să înțeleagă, dealul ar fi putut fi locul unei crime.
Anturajul îl întâmpină pe falsul Lukas cu urale, însă el rămase tăcut și stingher, nici măcar n-o sărută pe Edelle, nu îndrăzni, îi era teamă să nu se dea cumva de gol și simțea că ar fi vrut să-și reia locul din colț, lângă Bertina. Era tristă și când, spre surprinderea tuturor, se duse la ea s-o întrebe, îngroșându-și glasul, dacă se întâmplase ceva, ea îl întrebase la rândul ei dacă nu-l văzuse cumva pe Rudolf. Luat prin surprindere, îi spuse că-l zărise mai devreme, era cu părinții lui. Ea îl privi în ochi, parcă neîncrezătoare, iar el și-i plecă, apoi se întoarse și își reluă locul în centrul grupului, ascultând cu prefăcut interes nou-născutele legende urbane despre oameni fără chip sau basmele mai vechi despre pacte necurate și duhuri care furau înfățișarea celor care le răspundeau la strigare. Nu se gândea însă decât la Lukas, la faptul că trupul lui s-ar fi putut găsi chiar în clipa aceea într-un frigider al morgii, fără chip, căci chipul i-l purta el.
Într-un târziu, Edelle îl cuprinse cu mâinile după gât și-l întrebă ce avea chef să facă, iar inima începu să-i bată atât de tare, încât simți nevoia să se așeze pe ghizdul unei fântâni arteziene. Nu se simțea în stare de nimic, fusese o greșeală, nu voia decât ca totul să revină la normal. Se ridică, bâigui ceva și se pierdu în mulțime. Cineva îl strigă pe Lukas, Rudolf nu răspunse, strigătul se repetă, se întoarse și își văzu părinții. Ar fi vrut să fugă, era sigur că ei aveau să-l recunoască, să-și dea seama că era el, acolo, înăuntru, îi era rușine. Se opri totuși, iar mama lui îi mulțumi că-l invitase pe Rudolf la el, iar acesta zâmbi și, îngroșându-și din nou vocea, spuse că aveau un băiat bun, de care să poată fi mândri, mama lui se îmbujoră și lacrimi începură să-i sticlească în ochi. Apoi băiatul plecă, grăbind pasul, spre hotel, spunându-și că în scurt timp avea să revină acasă, în mica lor casă care ar fi putut încăpea în vestibulul Grand Hotel Klostermannilor, că Lukas avea să reapară și el cumva, viu și arogant, și totul avea să fie așa cum fusese.
Când ajunse, o găsi pe Josiana Klostermann pe terasă, cu un pahar de lichior de portocale într-o mână și portțigaretul în cealaltă, vorbind singură și suflând fum spre cerul negru. Nu-i spuse nimic, o luă spre camera sa, însă la etajul al doilea auzi chicoteli înfundate și-l văzu pe Julius Klostermann hârjonindu-se cu una dintre cameriste. Lăsă privirea în jos și o luă la fugă, ignorând strigătele bărbatului care mai întâi îi spuseră că nu era ceea ce credea, apoi că un bărbat adevărat era dator să păzească până la moarte secretul unui alt bărbat.
Adormi într-un târziu, în patul înalt și moale, în cearșafurile din bumbac egiptean, se trezi de câteva ori, întrebându-se unde era, apoi își aminti, își spuse că odată trecută acea noapte, doar una mai avea de așteptat. Adormi la loc, însă visă că era din nou Rudolf, din nou un paria care n-ar fi putut spera decât să plece odată din orășelul acela și simți că, în loc să fie ușurat, îi părea rău. Multe se întâmplară înăuntrul său în ceasurile dinaintea zorilor și când se dădu jos din pat, era hotărât să trăiască din plin ultima zi, ca un viitor stăpân, să nu fi fost totul în zadar.
Se îmbuibă cu toate bunătățile pe care i le ceru bucătarului-șef, le porunci servitorilor să joace tenis cu el și să piardă, îmbrăcă toate ținutele de gală și se împroșcă din plin cu toate parfumurile, dădu iama în barul din biroul tatălui său și degustă toate scotch-urile și coniacurile și astfel plin de curaj, ieși în piațeta din fața Cazinoului. Se dădu în stambă pentru prima oară în viața lui, făcu glume proaste și râse, o cuprinse pe Edelle și o sărută cu foc, în chiotele tuturor, iar pe la jumătatea nopții, o întrebă dacă nu voia să urce pe Dunkel.
— Și cum ajungem acolo? voi să știe fata. Telescaunul e închis.
— Pentru mine nimic nu e închis, se îmbățoșă el.
Trebui totuși ceva muncă de convingere cu mecanicul trolist, căruia îi strecură un teanc de bani, repetând numele de Klostermann de câteva ori, până când acesta se învoi, implorându-i însă să nu spună nimănui.
Ajunși pe culme, Edelle începu să-l sărute și să-l dezbrace, iar el se pierdu cu firea. Fata îl întrebă de ce se fâstâcea, doar nu era prima dată când o făceau, apoi își dădu bluza jos și o lăsă să-i cuprindă sânii, îl trase cu gura spre ei și-i șopti în ureche că-l voia, iar Rudolf își închipui că lui îi spunea asta. Își aruncă hainele pe iarbă și o culcă peste ele, se mișcă deasupra ei, nesigur și neștiutor, însă cu mintea golită de toate, uitase tot ce fusese, nimic nu mai conta. Isprăvi repede, însă ea-l sărută pe tâmplă, îngăduitoare, și veni cu capul pe pieptul lui. Și somnul, greu, îl cuprinse.
Se trezi deodată, speriat. Simțea că se sufocă, gura îi era parcă lipită și era beznă, însă o altfel de beznă, una cum nu mai trăise. Nu știa dacă avea ochii deschiși, căci atunci când încerca să-i caște, creierul lui părea să se blocheze. Își pipăi fața și o simți netedă ca în palmă. Nici măcar nu putu auzi țipătul fetei, care răzbi până în vale, pe stradelele pietruite ale orașului încă adormit, pline de resturile Carnavalului, printre gheretele încondeiate, acum închise, urmând să fie demontate, până la Grand Hotel Klostermann.
Vatra Dornei, iulie 2021
