Părăsisem de vreun sfert de ceas malul Grădiștei, urcând tot mai îngrijorați un șleau hârtopit, cu roatele pe marginea unei prăpăstii beznoase. Mostovoi, vizitiul, dăduse jos felinarul drept întrucât pe partea aceea trăsura aproape că se freca de piatra alburie a unui grui care nu părea să se mai termine. Am fi fost înconjurați de liniște deplină dacă nu ar fi fost pocnetul sec al copitelor pe bolovani și hârșâitul roților căznindu-se să se despotmolească din pietrișul jilav și această conștientizare îmi dădea simțământul că tulburam fără drept pacea unui loc în care pătrunsesem neîngăduit. Brădetul des din vale zăcea într-o neclintire atât de neliniștitoare încât mă așteptam ca dintr-o clipă în alta ceva să sară din întunericul nefast întins între cetini și să mă înșface atunci când deschideam portiera pentru a mă asigura că Mostovoi nu scăpa roatele în râpă, mai ales că-i știam prostul obicei de a adormi pe capră.
Găsisem în ocoliș niște țărani care vorbeau românește și care întăriseră că acela era drumul ce ducea la ruine. Ne spuseseră că un mocan sprinten, deprins cu muntele, l-ar fi parcurs în mai puțin de un ceas, flăcăii de la gater poate chiar în jumătate din acest timp, însă nu știau cât am fi făcut cu trăsura, căci nimeni nu încercase să ajungă vreodată astfel acolo. Ne întrebaseră dacă ne primenisem mai întâi la mânăstirea din deal, apoi, nemulțumiți cumva de răspunsul nostru, ne preveniseră cu înclinări de palmă că drumeagul era abrupt. Știind prea bine cât cântăreau lăzile cu instrumente pentru săpături și aparatul de fotografiat, precum și că nu voiam să ne întoarcem de acolo cu mâna goală, am găsit că nu aveam de ales, cu atât mai mult cu cât nici eu, nici Mostovoi nu eram tocmai cei mai dibaci călăreți. Eu îmi petrecusem întreaga viață între mahalaua Dudeștilor și Calea Victoriei și, până pe la vârsta de treizeci de ani nu deținusem măcar un cal, iar Mostovoi, deși grăjdar, geambaș și vizitiu de când se știa, era prea bătrân ca să se mai poată ține în șa.
Mocanii ne mai spuseseră că nici n-aveam ce vedea acolo, doar niște bucăți de zid acoperit de mușchi și niscai pietre împrăștiate prin iarbă. Mai veniseră și alții și plecaseră dezamăgiți, părându-le rău că bătuseră atât drum de pomană. Le-am mulțumit pentru grijă, liniștindu-i că aveam ceva habar la ce să ne așteptăm, deși nu era întocmai adevărat, și i-am întrebat dacă ar fi putut să ne întâmpine primejdii mai mari decât cele cărora doi bărbați înarmați cu flinte nu le-ar fi putut face față. Ne-au asigurat că tâlhari și haiduci nu mai bântuiau acei codri de mai bine de un veac, urșii erau amețiți și deja căutau să se bage în bârloguri pentru lungul lor somn și, cum încă era toamnă și nu căzuse zăpada, lupii n-ar fi fost atât de flămânzi încât să ne atace.
Deși încă de când plecasem din București știam prea bine că aveam în față un drum lung, la capătul căruia trebuia să fim pregătiți pentru câteva zile de muncă pe brânci, dezgropând pietre și cioburi, recunosc că mintea îmi alunecase către închipuirea unor aventuri demne de ale lui Ghika Comăneșteanu sau Bazil G. Assan, în urma cărora să rămân cu povești bune de povestit nu numai în jurul focului, ci și în saloanele bucureștene. Adevărul este că, dacă n-aș fi avut cu mine un teanc de cărți și un vraf de însemnări adunate în ultimii doi-trei ani, m-aș fi plictisit teribil cât timp a durat drumul, și asta în ciuda câtorva peisaje memorabile pentru care însă nu m-am sinchisit să trec prin chinul pregătirii aparatului de fotografiat.
Un moșneag pipernicit, mai vârstnic chiar decât vizitiul meu și care ne tot dăduse târcoale boscorodind, ne-a zis să ne păzim de femei, iar noi am râs, până și Mostovoi a râs până i s-a umflat o venă în mijlocul frunții. Apoi a început să tușească și să scuipe gros. Mocanii mai tineri i-au făcut vânt moșului, ocărându-l. Fiecare sat avea câte un nebun, la fel ca fiecare mahala, știam asta prea bine încă de când eram copil și, împreună cu alte pușlamale de pe ulița mea, îl necăjeam de cum îl prindeam pe Moș Sofocle, bardul smintit care vorbea numai în dodii și cânta istorii neguroase, de strica tuturor cheful de viață. Dacă aș fi știut atunci ce știu acum, nu aș fi râs. Și nu l-aș fi lăsat nici pe vizitiu să râdă. Bietul Mostovoi.
Am dat atunci pe gât un țoi de rachiu mocănesc și am pornit la drum. Trebuia să mergem drept până auzeam zgomotul gaterului, iar apoi să cotim la stânga și să urcăm pe drumeagul care tăia pădurea până dădeam într-o răritură. Ne luase zece zile să ajungem acolo de la București, mergând uneori până la jumătatea nopții, făcând popasuri rare și înnoptând doar de două ori la câte un han, mai mult pentru a ne îmbăia și a ține caii la căldură. Mostovoi era de loc dintr-un sat din taiga, de pe lângă Tomsk, așa că era deprins cu frigul. Cât despre mine, aveam o pătură îmblănită pe care o țineam peste picioare și, după fiecare popas, umpleam cu jăratic un vas de tuci, un fel de brasero cu capac, pe care îl luam cu mine în trăsură. După atâtea zile, încă două-trei ceasuri îmi păreau floare la ureche. Aveam tot ce ne trebuia la noi pentru a petrece măcar o săptămână sus, pe platou. Aveam provizii, iar Mostovoi era un bucătar formidabil, aș putea spune chiar că se înțelegea cu ceaunul mai bine decât cu caii. Aveam la mine mai multe călimări, coli cât pentru un tom de arheologie și destule plăci pentru o sută de fotografii.
După primele rapoarte ale administrației austriece privind ruinele din Munții Orăștiei, nu puțini fuseseră cei care căutaseră să se folosească de acestea pentru a-și face un nume. Fie că erau acolo biserici străvechi, temple păgâne sau arene de circ, descoperirile aveau să fie fără doar și poate însemnate. Cred că Barbu Mărăcineanu fusese cel care mă încurajase să scot mai mult din vechea mea pasiune pentru ceea ce el numea „morți și vechituri”, promițându-mi chiar, după ce-mi văzuse teancurile de însemnări și studii, că avea să mă susțină în ceea ce privea publicarea unei eventuale lucrări. Tot el îmi băgase în cap, de-a lungul multelor și răcoroaselor întâlniri la Gambrinus, că până și un flăcău sărac din mahala putea ajunge membru al Societății Regale de Geografie. Îi cunoscuse pe Tocilescu, Odobescu și Urechia și era, din câte înțelegeam, prieten cu Pârvan, N. Densușianu și cu junele Assan, prin urmare aveam toată încrederea în spusele sale. O moștenire neașteptată de la un unchi, un oculist înstărit de care abia dacă auzise până atunci, îi adusese destui bani încât o astfel de promisiune să fie și mai credibilă.
Recunosc că obârșia mea joasă mă făcuse ambițios și că simțeam nevoia de recunoaștere, să reușesc cum nimeni din neamul meu nu izbutise. Unde nu avusesem niciodată un spirit întreprinzător precum cel al neguțătorilor și al industriașilor acelor ani, mă gândeam că împlinirea academică mi-ar fi adus toate lucrurile după care tânjisem dintotdeauna. Pusesem ochii pe o casă dărăpănată, nu departe de Palatul Poștelor, un loc, din câte îmi dădeam seama privind prin ferestrele sparte, încă închizând într-însul vestigiile vechilor vremuri, un conac care mă aștepta să-l cumpăr cândva, să-l întineresc și să-mi fac într-însul un cămin, al cărui confort să-l părăsesc doar atunci când plecam să fac săpături în Egipt, în Persia sau în Peru.
Voiam să schimb trăsura cu un automobil, măcar un Herstal sau poate un Oldsmobile, așa cum erau atâtea care se întreceau pe Calea Victoriei, pusesem ochii și pe o fată, o anume Maria Mihăescu, o frumusețe de copilă care sucise mințile mai multor oameni cu stare, unii chiar prinți, și pe care îmi închipuiam că aveam să ajung într-o zi s-o cuceresc, în ciuda zvonurilor răutăcioase potrivit cărora aceasta, poreclită Mița, nu era decât o cocotă. Eram însă orbit de iubire și de gânduri mărețe a căror grandomanie o văd abia astăzi. Pe atunci eram hotărât ca numele și chipul meu să fie atât de cunoscute pretutindeni încât să fiu întâmpinat cu urale atunci când intram să dejunez, par exemple, la Capșa sau la Kubler sau la Otetelișanu.
Ieșisem din sat, însă nu ajunsesem prea departe când o vulpe ne-a tăiat calea, speriind caii. Spre marea noastră supărare, o roată a alunecat în șanțul mocirlos săpat de-a lungul drumeagului îngust. În zadar a biciuit Mostovoi bidiviii, în van m-am căznit eu, negăsind pe vreundeva paie sau vreo rogojină, să salt roata din noroi. Nu am reușit decât să mă murdăresc din cap până-n picioare. Aproape că ne prăbușisem în deznădejde când vreo patru zdrahoni, voinici precum novacii din legendele locului, au apărut urcând vadul care ducea la râu. Erau flăcăii de la gater. Toți unul și unul, înalți și bine legați, cu priviri aprige. Fără a spune o vorbă, au ridicat trăsura de osie de parcă ar fi fost vreuna dintre jucăriile din lemn de la magazinul pentru copii al lui Don Carlo. Refuzând vreo recompensă, s-au făcut nevăzuți, la fel de tăcuți.
Am pornit din nou la drum, cotind pe șleau, încrezători că aceasta fusese clipa de cumpănă obligatorie într-o astfel de aventură și că de atunci încolo totul avea să se așeze întocmai după cum ne doream. Mă gândeam că dacă ajungeam pe lumină, aș fi putut chiar să mă apuc de săpături cât timp Mostovoi pregătea cina. Drumul devenea tot mai abrupt, caii se căzneau să urce, iar roțile se mai învârteau doar cu mare caznă. Ar fi trebuit să ne întoarcem, așa cum vizitiul m-a povățuit, însă eu am insistat să mergem mai departe. Dacă nu aș fi făcut-o, altfel ar fi stat lucrurile astăzi, iar Mostovoi încă ar fi fost viu.
Un vârtej s-a stârnit deodată în trăsură, iar eu m-am trezit izbit de tavan și de uși, vasul cu tăciuni, din fericire stinși, lovindu-mă în față. Am simțit un gol în stomac. Abia mai târziu mi-am dat seama ce se întâmplase și mi-am închipuit cum trăsura se răsturnase, iar caii fuseseră ridicați, de parcă se pregăteau să se înalțe spre cer cu un car zeiesc, și trântiți în urmă. În zadar trebuie să fi dat din picioare în aer, sărăcuții, căutând pământul. Țestele și oasele lor au fost cu siguranță zdrobite de bolovăniș. Trăgeam să cred că și Mostovoi avusese aceeași soartă. După ce ne rostologisem în josul șleaului, ne prăvălisem fără doar și poate în râpă. Odată cu ultima izbitură, mi-am pierdut cunoștința.
***
Când am deschis ochii, am văzut un tavan boltit, spoit cu var alb. Eram întins pe o laviță, iar mâinile îmi erau prinse în cătușe. Noroiul se întărise și hainele îmi deveniseră niște scoațe. După lumina lăptoasă ce răzbea printr-o fereastră acoperită cu o bășică de bou, mi-am dat seama că trecuse noaptea. Sau că trecuse cel puțin o noapte. Nu îmi aminteam nimic în afară de senzația de vârtej care însoțise răsturnarea trăsurii. Deși înaltă, odaia era prea puțin întinsă, atât cât să încapă patru lavițe, o masă și o sobă de lut. Pereții strâmbi erau acoperiți cu țeste de cerb și de muflon și lăicere înfățișând scene de vânătoare. Mă găseam, fără doar și poate, într-un bordei țărănesc. Eram singur.
Unul dintre primele mele gânduri a fost la Mostovoi. Îmi fusese slujnic credincios atâția ani și mi-ar fi părut rău să-l pierd astfel. M-am gândit cu amărăciune că, orice aș fi găsit sus, pe platou, deja venise cu un preț prea mare. Nu m-am neliniștit atât de mult în privința cătușelor. Exista o șansă ca în urma șocului să fi delirat și oamenii care dăduseră peste mine să fi găsit de cuviință să mă imobilizeze. Sau poate că așa procedau peste noapte, din teamă, cu orice străin care ajungea în satul lor, aceasta până se lămureau cu ce gânduri venea. Pesemne, tocmiseră un fierar să le făurească o pereche de cătușe în acest sens sau aveau vreun polițai staționat acolo. Abia apoi am băgat de seamă că și celelalte lavițe erau prevăzute cu cătușe.
Ușa s-a dat de perete și înăuntru au pătruns două femei voinice, îmbrăcate mai degrabă bărbătește, cu un pieptar de piele întărită peste un cămeșoi de cânepă, pantaloni încinși cu chimir și vârâți în cizme înalte. Erau tinere, poate doar niște copile, însă statura, îmbrăcămintea, părul prins la spate în cleme aurii, jungherul curbat de la cingătoare le dădeau un aer războinic. Le-am mulțumit că mă salvaseră și le-am întrebat dacă știau cumva ce soartă avusese tovarășul meu, pe care l-am descris în câteva vorbe. Nu au răspuns, ci doar m-au pironit pentru câteva clipe cu priviri fioroase. M-am gândit că poate nu vorbeau românește, că erau unguroaice sau săsoaice așa că, întrucât nu le știam graiul, n-am încercat să le mai spun nimic.
Când mi-au desferecat cătușele, mi-am dat seama că, ceea ce credeam a fi mănuși, era de fapt doar pielea încondeiată cu niște tatuaje albăstrii cum mai văzusem în unele desene înfățișând războinici celți. Niște lujeri răsuciți se iveau și de sub gulerele cămășilor, cățărându-se până sub bărbie. M-au ridicat — aveau o apucătură zdravănă și erau mai înalte cu un cap decât mine, deși în unele cercuri treceam de bărbat înalt — și m-au scos afară, însă mai degrabă târându-mă, căci din clipa în care am pus piciorul în podea, o durere cumplită mi s-a ramificat în susul șirei. Eram totuși mulțumit că scăpasem doar cu atât.
M-au purtat pe ulițe noroioase, de-a curmezișul printr-un sat care părea puțin întins, mai degrabă un cătun, și așezat într-o polie, un fel de jgheab de piatră ai cărui versanți abrupți îngrădeau vederea în toate direcțiile. Nu păreau să fie mai mult de câteva zeci de colibe din lut cu acoperiș de paie, toate la fel, și din care se iveau femei și copile care se luau după noi. De pe prispe, femei în straie albe, se ridicau de lângă vârtelniță, își lăsau jos fusul sau părăseau ghergheful sau roata de olar spre a se alătura procesiunii. Nu am văzut nicăieri vreo grădină sau vreun staul, însă mai de mirare mi s-a părut că nu am văzut nici un bărbat.
Am trecut pe lângă un ceaun din care ieșeau aburi groși. O copilă a aruncat înăuntru o poală de ciuperci, apoi câteva legături de buruieni uscate. Pe o masă de lemn, am văzut ceea ce la început mi s-a părut a fi un morman de bucăți mici de smoală sau poate de obsidian, însă mi-am dat seama, cu un tremur, că erau rădăști. O altă copilă le tăia coarnele și le ciopârțea pe un tocător, le sfărâma într-o strachină cu un pisălog, apoi le lăsa să cadă în fiertură. Ne-am oprit în cele din urmă în fața singurei clădiri mai acătării, o construcție circulară, din bârne de lemn îmbinate deasupra unei temelii înalte de piatră, cu acoperiș conic, cu streașină lată, în șindrila căruia se căscau patru hornuri ca niște urechi țuguiate și în vârful căruia stătea, cioplită în lemn și roasă de timp și ploi, o statuetă înfățișând vag o femeie cu trei capete.
În fața clădirii, așezate sub un portic, așteptau mai multe femei vârstnice, în straie cernite și cojoace de urs, cu capetele acoperite cu broboade negre. În dreapta acestora, vreo zece codane înalte și zvelte, înveșmântate precum cele care mă purtau, cu pieptare tivite cu blană de lup, unele ținând sulițe, altele arcuri de-a curmezișul pieptului, ca niște Artemise, se aliniaseră ostășește. În stânga, încă pe atâtea femei, însă parcă mai rotofeie, și înfășurate în voaluri albe, cu ilice din lână de muflon pe umeri, mă sorbeau din priviri.
Am încercat să vorbesc, însă o lovitură strașnică peste față mi-a închis gura. Una dintre bătrâne s-a ridicat și, dându-și jos basmaua, și-a pus pe cap un coif de bronz, aș crede, care îi fusese oferit cu reverență de o copilă. A grăit apoi cu glas puternic, arătând spre codane și apoi spre mine. M-aș fi așteptat să o aud poate vorbind ungurește sau nemțește, însă, spre uluirea mea, am auzit un grai neștiut mie, sunându-mi deopotrivă a vreo limbă slavă sau poate albaneză, deși izoglosa era neclară. Auzisem și cuvinte precum „codru” și „prunc”, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că nu eram primul român cu care avuseseră de-a face. Abia mai târziu mi-a trecut prin cap că aș fi putut auzi vreun trăitor dialect tracic. Eram aproape sigur că auzisem și câteva cuvinte latinești, printre care „venatio” și, urmărind semnele mâinilor și privirile pline de admirație îndreptate spre codane, mi-am dat seama că era un fel de laudatio adusă lor, vânătoreselor. Nu văzusem însă niciun animal răpus. Cumva încă nu îmi era limpede că eu eram vânatul.
Uralale și chiotele stârnite de vorbele bătrânei s-au oprit la un semn și patru femei voinice au adus o cadă de lemn, în vreme ce celelalte m-au despuiat, lăsându-mă să dârdâi de frig, de frică, de rușine. M-au vârât apoi în vană și au turnat apă aproape fiartă pe mine. Eram recunoscător pentru apă, însă, desigur, aș fi preferat ca îndelung amânata mea îmbăiere să nu fie preschimbată într-un spectacol. Mi-am dat seama repede că era inutil să mă împotrivesc. Brațe puternice mă țineau cufundat în apă până la gât și vârful unei sulițe era atât de aproape de nasul meu încât îi simțeam izul de fier și, cred, de sânge vechi.
Am fost apoi purtat pe brațe înăuntru și, gol cum eram, așezat pe un fel de pat de piatră acoperit cu blănuri, deasupra căruia stătea aplecată o statuie înfățișând o femeie cu trei capete, care m-a convins că mă găseam într-un soi de templu. Curând, aveam să-mi dau seama că nu stăteam pe un pat, ci pe un altar. Mâinile mi-au fost din nou prinse în cătușe. Femeile vârstnice au intrat apoi, îngânând un cântec ciudat, un fel de tânguială care devenea la anumite intervale veselă și săltăreață. Le-au urmat restul vânătoreselor, dintre care două purtau un ceaun aburind.
M-au făcut să beau licoarea fierbinte. Însetat și flămând, m-am împotrivit prea puțin. Fiertura avea un gust iute-amărui, însă efectul său s-a făcut simțit aproape imediat. M-am găsit deodată oțelit, mușchii mi s-au încordat și o învârtoșare nefirească m-a făcut să mă rușinez. Abia atunci au intrat femeile în straie albe. Nu voi descrie ceea ce a urmat și aceasta nu din pudibonderie, ci din considerațiune pentru doamnele pe care le cunosc, în frunte cu draga mea Maria, și pentru a nu leza în vreun fel bunacuviință a domnilor care vor citi această relatare. Spun doar că femeile în alb și-au făcut mendrele cu mine, una câte una ridicându-și poalele și încălecându-mă, dându-mi prea puțin timp să-mi revin după fiecare vărsare de sămânță, forțându-mă să beau pocal după pocal din licoarea iute. Poate că nimeni nu mă va crede, iar aceia care o vor face, mă vor invidia prostește, mă vor întreba de ce mă plâng, întrebându-se ce n-ar da să fi fost ei în locul meu. Vă asigur însă că situațiunea mea nu era una de invidiat. Deși, recunosc, pentru început, sub efectele licorii și înnebunit de plăcerea neașteptată care alungase orice urmă de frică, m-am simțit ca un zeu, de parcă mie mi se aduceau ofrande. Mi-am dat însă seama repede că în ochii lor o zeitate nu putea fi nicidecum bărbat.
***
Cu câțiva ani în urmă, văzuse lumina tiparului cartea profesorului Vergil A. Popp intitulată Tanaisele, o lucrare cu o soartă tristă, care nu a fost niciodată luată în serios de niciunul dintre cei a căror opinie avea vreo însemnătate, fiind mai degrabă privită ca o fabulație în jurul amazoanelor lui Herodot, Strabon și Diodorus. Invocând câteva dovezi îndoielnice, Popp susținea existența, la începutul erei noastre, a unui trib de femei războinice, viețuind pe o mică insulă nu departe de coasta Crimeei și de gura de vărsare a unui străvechi râu pe care anticii îl numeau Tanais. Societatea, în întregime alcătuită din femei, era împărțită în trei caste: vânătoresele, alese încă de copile, războinice fără drept de reproducere; mumele, femei cu pântece roditor, a căror menire era zămislirea și creșterea de prunci, precum și îndeplinirea obligațiilor gospodărești; înțeleptele, femei trecute de vârsta împreunării, alese atât dintre vânătorese, cât și dintre mume, îndeplinind rolul de preotese și întruchipând autoritatea supremă. Tanaisele erau abile în arta războiului și a vânătorii, își tatuau trupurile de la gât, la glezne, își pileau dinții încât să fie ascuțiți ca ai fiarelor și puteau doborî în luptă orice bărbat. Se închinau unei zeități tricefale în care se regăseau cele trei ipostaze ale femeii: războinica, muma și atotcunoscătoarea.
Pentru a se înmulți, tanaisele se foloseau de marinarii beți din port, care nu puneau niciodată întrebări în fața unor coapse deschise, sau de prizonierii luați în urma incursiunilor prădalnice prin satele de pe țărm. Păstrau doar pruncii de parte femeiască, băieții aruncându-i în mare sau lăsându-i pe la ușile templelor sau mai târziu, pe treptele mânăstirilor. Bărbații cu care se împreunau erau uciși de îndată ce înțeleptele se asigurau că mumele rămăseseră grele, procedând cumva precum unele specii de insecte. Adeseori, mumele însele știau de îndată că aveau să poarte rod, așa cum și unele animale simt când sămânța le-a încolțit în pântece.
V.A. Popp nu se rezumase însă la a descrie un trib antic, ci mai spusese și că, odată cu apariția armelor de foc, oamenii de pe țărm nu mai erau o pradă atât de ușoară și, cum mica lor insulă nu le oferea altceva decât pământ sub picioare, tanaisele o părăsiseră și, pentru o vreme, trăiseră în Dobrogea. Locul însă nu era potrivit pentru felul lor de trai, câmp cât vedeai cu ochii și doar câteva dealuri joase și prăfuite, puține ascunzișuri, puțin vânat. Căutaseră astfel pădurile și munții, așezându-se în locuri retrase, unde să nu cuteze nimeni să se aventureze, însă de unde ele puteau să facă incursiuni de prădăciune. Pentru Popp ar fi fost mai bine dacă s-ar fi rezumat la trecut.
De mult mai multă popularitate se bucuraseră poveștile și însemnările lui Ghika Comăneșteanu, care el însuși găsise în Africa triburi de femei războinice, mai înalte ca orice bărbat și cu pielea de abanos. Însă Africa era departe și într-o bună parte neexplorată, orice se putea găsi acolo, oricine era dispus să creadă o năstrușnicie oricât de mare câtă vreme era vorba despre un loc aflat undeva, departe. Nici eu nu crezusem o vorbă din ce citisem în Tanaisele, așa cum nici atunci, întins pe o laviță, legat la mâini, vlăguit, cu venele umflate ca niște pui de năpârcă, înroșit, îndurerat și stors de sămânță, găseam de necrezut ceea ce pățeam. Cu efectul euforizant al poțiunii slăbind și apoi risipindu-se cu totul, pe lângă o durere surdă pe care o simțeam în vintre, de parcă cineva îmi răscolise cu vătraiul prin măruntaie, frica m-a cuprins. Până atunci, cufundat într-un delir fierbinte și pâclos, deși nu-mi puteam explica unde nimerisem, încă speram că aveam să fiu, în cele din urmă, eliberat.
Noaptea apăsa grea, iar eu m-am gândit deodată la Mostovoi. Cred că primul gând a fost că vizitiul meu încă trăia și că ar fi venit să mă salveze. M-am întrebat însă, dacă era viu când fuseseră găsiți, de ce nu-l aduseseră și pe el? Din cauză că era bătrân sau prea greu pentru a fi cărat? Abia apoi am avut o revelație care m-a străbătut cu un fior. Mostovoi era scopit. Cu siguranță, dacă l-ar fi căutat, nu s-ar mai fi ostenit cu el. Cu gândul că ele îl uciseseră, simțământul că mă găseam într-o mare primejdie m-a învăluit sufocant. Am adormit când mierlele începuseră deja să cânte, doar pentru a fi trezit, cred, un ceas-două mai târziu.
Astfel au continuat lucrurile mai multe zile, din zori și până la apus, spre deznădejdea mea crescândă. Eram forțat să beau cofe întregi din licoarea lor, refuzându-mi-se apa. De hrănit mă hrăneau în mare parte cu carne friptă, de cele mai multe ori de cerb, întotdeauna în sânge. Mereu aceleași cântece stranii, aceleași priviri curioase din partea vânătoreselor și plictisite din partea preoteselor, mereu patul-altar, rece la început, încins mai pe urmă, trupurile grele, planturoase, ale femeilor în alb, sânii lor ca niște harbuji, izul lor de fruct prea copt, același act pe care îl săvârșeam din nou și din nou, deși nu voiam și nu înțelegeam cum acesta era posibil în ciuda împotrivirii mele. Femeile care veneau pentru a se împreuna cu mine erau tot mai puține, iar eu mă întrebam dacă simțiseră cumva că rămăseseră deja borțoase. Simțeam că nu mai erau mulți grăunți de nisip în clepsidra mea.
***
Cred că era a cincea sau a șasea noapte când, târziu, după ce abia izbutisem să adorm, am auzit ușa deschizându-se și pași apropiindu-se. Când ochii mi s-au obișnuit cu întunericul, am văzut că era o femeie, o vânătoreasă după straie. Am recunoscut-o pe una dintre cele care mă duceau în fiecare zi la templu. A stat o vreme mută și nemișcată lângă mine. Îi auzeam respirația grea și bătăile puternice ale inimii.
— Cum te cheamă? am întrebat-o.
A șușuit și mi-a pus mâna la gură. Când s-a aplecat asupra mea, în bezna abia îndulcită de lumina lunii murdărită de bășica de bou din fereastră, o imagine mi-a fulgerat prin minte. Cred că acea fetișcană era cea care mă scosese dintre rămășițele contorsionate ale trăsurii și mă purtase pe umăr până în sat.
Cu o mișcare iute, mi-a tras în jos nădragii și a început să mă pipăie, temătoare și neștiutoare, cu răsuflarea întretăiată. Spre marea ei nelămurire, după vlăguiala atâtor zile, nu mai eram în stare de vreo reacție. A desprins de la cingătoare o cheie și mi-a desfăcut una dintre cătușe. Și-a lăsat apoi centura să cadă. Și-a dezbrăcat surtucul îmblănit și ia și și-a dat jos ițarii. Mi-a luat mâna și a trecut-o peste trupul ei, peste tatuajele care, în lumina slabă, se vedeau negre. Era suplă și musculoasă, întru totul altfel decât mumele planturoase, avea sânii mici și ascuțiți, burta strânsă și tare. Mi-a prins mâna între pulpe și a început s-o strângă cu mișcări de coapse tot mai repezi. Nu a contenit să-mi pipăie bărbăția și, la un moment dat, a sărit peste mine pe laviță, gâfâind. Ochii parcă îi scăpărau, la fel și dinții ascuțiți prin deschizătura buzelor. Pesemne contrariată că nu se producea minunea la care se aștepta, înciudată, întărâtată, înnebunită probabil de poftă sau de curiozitate, s-a ridicat și, trăgându-și doar cămașa peste ea, a ieșit în grabă.
N-am stat să mă gândesc atunci de ce, însă cred acum că s-a dus să caute dacă mai rămăsese ceva din licoarea fermecată de peste zi. De îndată ce a ieșit, m-am întins după cingătoare. Lavița era joasă, iar brațul meu destul de lung cât să ajung la cheie. Tremurând, aproape s-o scap, am reușit s-o apuc. În câteva clipe eram din nou liber. Am îmbrăcat surtucul fetei și am luat cu mine și cingătoarea de care era prinsă o teacă purtând o sică.
Doar printr-un noroc, datorită unui foc de veghe, am găsit o strâmtoare atât de îngustă încât abia încăpea un om printr-însa și care ducea afară din acel pântece de stâncă. Înainte să mă fac nevăzut în crăpătura neagră, ca să câștig ceva timp, am luat torța și am zvârlit-o în acoperișul celei mai apropiate colibe. Am fugit înnebunit, cât de repede îmi îngăduia spinarea îndurerată, lovindu-mă de crengi, prinzându-mă în mărăcini, împiedicându-mă de rădăcini, alunecând pe frunzele moarte, în timp ce în urma mea se auzeau strigăte sălbatice tot mai îndepărtate. Nu știam încotro s-o apuc, nu vedeam nimic la mai mult de câțiva pași în față. M-am prăvălit într-o râpă și, pentru câteva clipe, am simțit că nici nu mă mai puteam ridica. A ajuns la mine însă susurul unei ape și, mai mult mergând de-a bușilea, am ajuns la un râu al cărui curs l-am urmat.
Zorii m-au prins la capătul puterilor, aproape înghețat. Am auzit deodată un zgomot în mărăciniș. Nu știam dacă aș fi preferat să fie o fiară sau vreo tanaisă care-mi luase urma. Am rămas neclintit, ținându-mi respirația. Nu pot descrie ce bucurie am simțit când l-am văzut pe moșneagul smintit care încercase să ne prevină cu atâtea zile în urmă. Cu un sac în spate, aduna bureți și iască. I-am spus în câteva vorbe ce mi se întâmplase, iar bătrânul, uitându-se în jur speriat, m-a întrebat de tovarășul meu de drum și, văzându-mă cu scutur din cap, m-a tras iute după el.
Ajunși la bordeiul său, mi-a dat apă și niște mămăligă rece și a pus pe foc apă în care a presărat polovragă uscată. În timp ce curăța ciupercile, mi-a povestit despre ele, ielele, drăgaicele, mumele-pădurii, despre pruncii găsiți an de an la ușa mânăstirii, crescuți de călugări și apoi trimiși la gater, căci creșteau toți voinici ca novacii. De veacuri așa stăteau lucrurile, unii porniseră cu gloată să le omoare sau să le alunge, însă fie nu le găsiseră satul, fie își lăsaseră oasele prin râpe. Unora poate le convenea ca ele să nu fie dibuite, spunea bătrânul, căci uneori, câte o fetișcană semeață pătrundea noaptea în odăile flăcăilor sau ale bărbaților singuri, ca o zburătoare, pentru a-i călări nebunește și a dispărea la ivitul zorilor, furându-le sămânța, însă dându-le câteva ceasuri de ținut minte o viață și de povestit din nou și din nou la un țoi de rachiu.
Mi-a spus că putea găsi pe cineva care să mă ia până la Deva sau la Hunedoara, de unde puteam tocmi o trăsură care să mă ducă înapoi în București. Când i-am spus însă că nu mai aveam niciun leu, că toți erau ținuți într-un cufăr în trăsura sfărâmată, m-a pus să-i arăt, cu un băț în noroi, cam pe unde credeam că ne răsturnasem. Vărsând într-un coș bureții rămași, și-a pus sacul în spinare și, aruncându-mi o privire zurlie, a plecat spunând:
— Las’ pe Moș Nechifor. Îl știu ele, le-a plăcut cum le-a tăvălit el când era flăcău, de-l țin minte și acum. Ehe, ce le-a mai plăcut! Nici nu le-a mai venit să-l omoare.
După vreun sfert de ceas deja îmi părea rău că nu mersesem cu el. Mă temeam că n-aveam să mai văd un ban, fie că moșul i-ar fi dat pierduți, fie că l-ar fi prostit flăcăii din sat, fie că, până ajungea acolo, ar fi uitat și pentru ce se dusese, fie că l-ar fi găsit tanaisele și i-ar fi venit de hac. Încă încercam să mă gândesc cum aș fi putut să mă întorc în București în aceste condiții, când Moș Nechifor s-a întors. Mi-a spus că-i părea rău pentru prietenul meu, dar că ar fi fost mai bine pentru mine să plec. Avea să vorbească el cu preotul din sat și să-i roage pe băieții de la gater să sape o groapă ca să-l înmormânteze creștinește pe bietul Mostovoi. Am vrut să-i las jumătate din bani, însă n-a oprit decât atât cât a socotit c-ar fi făcut îngropăciunea.
Un flăcău din sat m-a dus cu căruța până la Deva, unde am depus o declarație în fața comitelui Varmeghiei Hunedoarei, la care nici până astăzi nu am primit un răspuns. De acolo, cu poștalionul, într-o săptămână eram înapoi la București.
***
Până și vechea casă din mahala îmi părea raiul pe pământ. Slăbisem, eram ciufulit, cu barbișonul și mustățile franțuzești, de obicei atât de îngrijite, sălbăticite, însă eram viu. Chiar dacă îmi trecuse prin cap de mai multe ori să mă însor, nu mă gândisem niciodată serios la copii. Iată-mă, dintr-o dată, posibilul tată a zeci de prunci. N-am irosit mult timp până să-i scriu profesorului Popp, spunându-i că doream să vorbim despre tanaise. În așteptarea răspunsului, am încercat să dau de Barbu Mărăcineanu. Am aflat cu stupoare că fugise din țară. Se pare că moștenirea primită nu fusese suficientă să-i acopere datoriile făcute la jocuri de noroc.
În sminteala mea, am vrut să-i ofer în dar Mariei cingătoarea, însă aceasta nici nu a vrut să mă primească. Era deja amorezată de vreunul sau altul dintre mahării cu coupéuri sau craii cu sânge albastru. Am suferit atunci, însă m-am bucurat apoi că lucrurile au decurs astfel. Măcar un om și tot mi-a crezut povestea, căci un marchitan mi-a făcut o ofertă pentru cele două obiecte pe care le adusesem cu mine, în ciuda faptului că toți cei care le examinaseră îmi spuseseră că n-aveau nicio valoare. Ce dețineam eu erau doar un chimir din piele argăsită, din câte se părea, cu vreo doi-trei ani în urmă, și o sică făurită cam tot pe atunci. Nu prezentau interes pentru nici un istoric, arheolog, custode de muzeu sau colecționar privat. Și eu care credeam că lumea avea să se îmbulzească să le vadă, ca pe puii de leu ai lui Costache Câmpeanu. Totuși, mi s-a înaintat o ofertă, neînsemnată, ce-i drept. Am refuzat-o.
Am primit cu bucurie biletul prin care profesorul Popp primea să ne întâlnim. Mi-a spus că tanaisele erau, de fapt, un rod al închipuirii, fantasme ale minții sale, și câteva ceasuri și halbe scurse la Gambrinus nu mi-au fost destul să-l conving că erau aievea, ba chiar cu cingătoarea pe masă aproape că m-a convins el că nu erau.