Era în patru labe, pe podea, frecând dușumeaua cu o cârpă și o soluție de curățat și lustruit parchetul. Îi plăcea mirosul ei și adulmeca la răstimpuri efluviile ridicate deasupra scândurilor geluite și paluxate ale dușumelei. Șanțul minuscul dintre ele îl curăța cu mare atenție cu o periuță de dinți, imitând fără să știe ceea ce făcuseră evreii din Viena, când naziștii i-au pus să curețe astfel piatra de pe pavaj a unui bulevard din centrul orașului. Numai că Milucu nu făcea asta forțat de cineva. Nu exista nimic care să-l fi obligat să facă asta. Curăța lună întreaga casă pentru că așa voia el.
I se năzărise brusc să facă asta într-o seară, după ce se pomenise picotind într-un fotoliu ponosit, înaintea unui televizor vechi, alb-negru. Îl trezise din moțăială gălăgia forțat veselă a unei reclame pentru detergent. Deschisese brusc ochii și, dintr-un motiv pe care nu se mai obosise să-l descâlcească, îl copleșise aspectul de vechi și mizerabil al spațiului în care se afla. Totul în jur era lustruit de atâta folosință, ponosit, degradat prin simpla existență dincolo de limitele garanției acelor obiecte. Mobila era desperecheată, zăcând în încăperile din casă acolo unde fusese instalată cu zeci de ani în urmă, de ai lui, când „se luaseră” de tineri. Privirea-i rămăsese atunci în ecranul vechiului televizor alb-negru, tot moștenire de familie. Reclama stupidă, însoțită de o voce stridentă, i se derula pe dinaintea ochilor îndemnându-l să cumpere detergentul „care curăță totul de o calitate nemaipomenită”.
Și mașina lui de spălat era veche, un model rudimentar care nici măcar nu avea centrifugă să-ți stoarcă rufele. Le agăța îngreunate de apă pe sfoara din curte. Se ridicase în picioare, se dusese la televizor și-l oprise, scoțându-l din priză. Nu avea telecomandă. L-a scos afară din casă, punându-l pe trotuar, lângă poarta de intrare. Asta era seara. A doua zi nu l-a mai găsit. Nu-i mai trebuia. Privind peretele, văzuse că televizorul lăsase niște pete de praf și „bășinile” întunecate ale tubului catodic. Nimeni nu mai avea asemenea televizoare cu lămpi și tub catodic. În acel moment i-a trecut prin minte să schimbe totul în casă, absolut tot. În primul rând, a adunat toate tablourile cu țigănci și natură moartă de prin casă, pozele înrămate, inclusiv ai lui, fotografiați în fericita zi a nunții, într-un studio din oraș. Le-a dat jos pe toate, sprijinindu-le de pereți. S-a culcat devreme, după ce ascultase muzică de operă la un radio micuț, pus pe noptieră. Avea și ceas deșteptător.
S-a trezit la șapte dimineața. Era sâmbătă. Și-a încropit un mic dejun cu ce mai avea prin frigider și s-a apucat de lucru. A dus într-o magazie tablourile și fotografiile înrămate, precum și cărțile din biblioteca mohorâtă din sufragerie. A scos așternuturile din lada patului, aruncându-le pe jos. La fel a făcut și cu hainele din dulap. A golit sertarele răsturnându-le în saci menajeri. Apoi a sunat la o firmă de debarasări să-i ducă toată mobila și sacii menajeri și ce altceva mai avea prin casă unde știau ei. Și-a păstrat doar butelia de la aragaz, dusă în magazie, însă aragazul fu încărcat în camionul firmei. L-a costat aproape o mie cinci sute de lei să scape de tot. Se întoarse în casa goală, văzând pereții goi și murdari, cu urme lăsate de ramele tablourilor și fotografiilor. Dădu din cap, acceptând că trebuia curățat totul și că de acolo trebuia început, cu zugrăvitul, înlocuirea lemnăriei vechi de la geamuri cu termopane, schimbarea ușilor vechi cu altele.
Se răsuci puțin și-și dădu seama că nu mai avea nici pe ce să stea, nu mai exista niciun scaun. Pașii lui răsunau găunos între pereții goi, pe podeaua fără covor. Se ducea în oraș să-și cumpere ce-i trebuia să poată lucra. În drum spre ieșire, îl apucă o tuse prelungă, zgomotoasă, care-l făcu se oprească înaintea ușii, cu palma lipită de perete.
* * *
Spălă pereții și tavanul în toată casa și se apucă de zugrăvit cu Tifel. Apucase vremurile când pentru a fixa zugrăveala pe pereți trebuia să dai cu humă, altfel totul devenea ca un praf de cretă. Ți se lipea de palme dacă atingeai pereții. Și numai maistorii zugravi se pricepeau să pregătească culorile și să dea cu rolele cu diverse modele pe pereți, lăsând benzi cu desenul modelului ales. Ura asta. Încă mai avea vechea zugrăveală când s-a apucat de spălat pereții, ștergând totul cu ură față de trecutul pe care-l vedea îmbâcsit de clișeele unei existențe mediocre, împreună cu ai lui și cu frate-său, plecat de mult în America. Nu-și scriau. Milucu nu păstrase legătura cu el, după certurile urâte dintre ei. Nici nu-și amintea prea bine cum arată, dar nici nu-i păsa. Albumul cu fotografiile de familie ajunsese tot în magazie.
Cumpărase și o scară din aluminiu și făcea acum echilibristică lucrând cu rola și găleata cu Tifel și paleta pe care storcea vopseaua din rolă. Lucra destul de repede, însă îl zgudui un nou acces violent de tuse. În dulăpiorul de medicamente din baie, avusese o sticlă cu sirop de tuse, dar totul ajunsese într-o pungă pusă într-unul din sacii menajeri. N-avea niciun chef să se apuce acum să caute. Dulăpiorul ajunsese în camionul firmei de debarasări. Apoi tusea îl atacă din nou, zguduindu-l periculos în vârful scării. Coborî, tușind violent în continuare. Se duse în bucătărie și bău apă de la chiuvetă, din palmă, pentru că nu mai avea niciun pahar. Făcu o notă mentală să-și cumpere un set de pahare de apă de la supermarket. Pe hol, privirea-i coborî asupra telefonului fix, pus pe podea. Nu suna decât rareori, vreun coleg de serviciu, sau când era o greșeală. Milucu își dăduse demisia în două rânduri scrise pe o foaie de hârtie, pusă apoi pe biroul șefului său. Plecase fără să spună nimic nimănui, fără să-i mai pese de preavizul de 15 zile lucrătoare. Închisese încă o ușă în existența sa. Se gândi acum că le cam închisese pe toate. Așa din direcția aceea nu va mai primi niciun telefon.
Îl apucă tusea din nou, mult mai violent. Se duse până la scară și continuă să tușească cu mâna pe una din trepte. Nu mai tușise așa de câțiva ani, când, într-o iarnă îl lovise gripa. Nici nu mai putuse dormi din cauza acceselor violente de tuse. Dar acum i se părea neverosimil să tușească așa. Nu-i curgea nasul, nici vorbă de răceală. Se uită în sus, spre capătul scării estimând cam cât mai avea de zugrăvit în cameră, pe tavanul înnegrit parcă de funingine. Era imaginea anilor, a deceniilor trecute prin casa asta, de când nu mai zugrăvise nimeni, nu schimbase nimeni nici măcar un cui.
Mai spre după masă, pe când dădea pentru ultima oară cu rola pe tavan, pentru al doilea strat de zugrăveală, îl săgetă un junghi simțit de parcă ar fi fost străpuns de o lamă lungă, înroșită în foc. Îi scăpă un urlet prelung. Coborî imediat de pe scară și-și duse mâna în locul acela. Aproape că se aștepta să vadă o pată de sânge lățindu-se pe bluză, însă nu apăru nimic. Durerea se pierdea în străfundurile lui. Își zise că, probabil, i se întinsese prea tare un mușchi, din cauza efortului. Vru să se urce din nou pe scară, însă o altă împunsătură de durere îi spuse că nu mai putea lucra. Deocamdată. Se întinse pe salteaua pneumatică din dormitor, singura piesă de mobilier din casă, cumpărată după ce scăpase de toate. Rămași încă neatinși, pereții dormitorului își arătau cenușiul lăsat de anii trecuți, marcat de conturul dulapurilor și celorlalte piese de mobilier aflate în încăpere până de curând. Pe Milucu, vederea mizeriei pereților îl indispuse și mai mult. Nu că mai avea de lucru, ci pentru că se întrebase cum de putuse să accepte să trăiască între ei, să se complacă în imobilismul lucrurilor lăsate de ai lui, ca un fel de moștenire cu care putea face ce poftea. Clătină din cap, uitându-se în jur. Nu, nu voia așa ceva. Îl zgudui un nou acces violent de tuse și se ridică în capul oaselor. Își puse singura jachetă pe care o mai păstrase, după ce o lăsase agățată într-un cui înfipt în peretele holului întunecos. Se încălță și ieși din casă, încuind de două ori. Se duse la farmacie și-și cumpără un sirop de tuse, iar când se întoarse dădu pe gât o dușcă zdravănă, găsindu-l vâscos și dulce, cu urme de gust de muguri de brad. Se uită pe etichetă, să vadă compoziția. Da, și muguri de brad. Alte plante. Mai trase o înghițitură și puse sticla lângă salteaua pneumatică, acoperită cu o pătură cumpărată odată cu ea și o pernă mică.
Se apucă din nou de lucru în sufragerie, după ce amestecase bine de tot vopseaua diluată cu apă din găleata cu Tifel. Împingea rola înainte și înapoi, când îl lovi un nou junghi care-l făcu să deschidă gura într-un icnet sec, din cauza durerii. De data asta, în alt loc, dar tot în zona abdominală, de care acum se ținea cu mâna. Scăpă o înjurătură, gândindu-se la ce ar putea fi asta. Punea junghiurile în legătură cu efortul lui de a se întinde să manevreze rola pe tavan. Nu mai era tânăr. Se încăpățână să lucreze în continuare, cu toate că simțea o durere surdă, remanentă, în zona unde-l împunsese junghiul, ca un cuțit înfipt parșiv, în timp ce el lucra. Casa avea camere cu tavanul înalt și scara de aluminiu era destul de lungă. Dacă ar cădea din vârful ei, nu i-ar fi prea bine, își zise privind spre dușumeaua murdară. Nu mai exista nici măcar covorul, care să-i amortizeze căderea.
Se întinse din nou cu rola, înșurubată la capătul unei cozi de mop și dădu de câteva ori pe tavan înainte de a-l străpunge un alt junghi, care-i luă respirația. Coborî cu grijă, lăsând găleata cu Tifel acolo, la capătul scării de aluminiu. Se ținea cu mâna de-o parte a abdomenului, bombănind nervos. Te pomenești că trebuia să meargă și la doctor. Mai simțea și o ciudată amorțeală a corpului, pe toată partea dreaptă, ca și cum ar fi dormit într-o poziție proastă. Făcu vreo câțiva pași prin camera goală, dar amorțeala nu dispăru.
– Asta ce pula mea mai este? se încrâncenă Milucu.
Un gând răzleț îi șopti în treacăt: „Poate fi începutul unui atac cerebral.”
Citise undeva despre asta. Își aminti că văzuse ceva pe tema asta cu ani în urmă, în cartea „Medicul casei: cum să vă tratați singuri”. Volum apărut în Editura Poporului, din defuncta Republică Populară România. Milucu își aminti că dusese cartea în debara, împreună cu celelalte rămase de la ai lui. Cum nu avea Internet, nici măcar un telefon mobil, nu se putea informa pe larg asupra amorțelii lui, care persista, căutând pe Google. Așa că nu-i rămânea decât cartea „Medicul casei: cum să vă tratați singuri”. Se duse după ea. O descoperi la baza celui de-al doilea teanc de cărți prăfuite. Era groasă și plină de ilustrații foarte grăitoare, despre cum să-ți imobilizezi mâna ruptă cu atele, până ajungeai la spital, printre altele văzu că era tradusă după o ediție rusească, apărută la Moscova în 1952.
Nu scria mai nimic acolo despre amorțeala lui. O simțea acum până-n vârful degetelor mâinii drepte. În carte, autorii sovietici pomeneau de „sindromul radicular”, cauzat de o disfuncție a sistemului circulator, dar că mai putea fi și o consecință a unui atac cerebral ușor. Sau că ți se putea trage și de la dormitul incomod, pe-o parte. Se recomanda „tratament cu raze X sau ultrasunete”, precum și analize făcute de medicul specialist. Nu dormise.
– Să vă fută Stalin pe toți, răbufni Milucu, amintindu-și instantaneu că Tătucul popoarelor își dăduse obștescul sfârșit în februarie 1953.
Asta-i mai lipsea, „sindromul radicular” sau să fie lovit de dambla. Nu-i nimic, cu toate astea, o să facă el casa lună. Îi va înlocui și lemnăria cu uși și ferestre termopan. O s-o transforme într-un loc de vis, hotărî el. Azvârli cât colo cartea „Medicul casei: cum să vă tratați singuri”, Moskva, 1952. Se gândi că sovieticii publicaseră cartea ca să arate că nu aveai nevoie de medici să te pui pe picioare, mai ales că Stalin făcuse niște epurări masive printre doctori. Pe cei de la Kremlin îi trimisese în Gulag, pentru că în paranoia lui îi suspecta că pregăteau un complot, să-l asasineze. Stalin murise din cauza unui atac cerebral. Dacă ar fi avut un medic în apropiere, poate că acesta și-ar fi dat seama că Tătucul dădea semne că avea un AVC și-ar fi luat măsuri. Cu o seară înainte de moarte, Stalin vorbise cam împleticit, dar nimeni din jurul său nu îndrăznise să facă vreo observație, însă toți își închipuiseră că i se trăgea de la coniacul georgian servit la masă. Iar primul care fusese chemat lângă Tătuc, după ce fusese găsit căzut pe covor, pișat pe el și scăldându-se în vomă, încă în viață, nu fusese vreun medic, ci chiar Lavrenti Beria, care mai degrabă l-ar fi înăbușit cu o pernă, însă se temuse să nu-l împuște șeful gărzii. Beria îl chemă și el pe Nikita Hrușciov, care nici el nu era medic.
Milucu se ridică în picioare, ca să vadă cum stătea cu amorțeala lui. Îi trecuse. Aprinse lumina peste tot și urcă pe scară, amestecând apoi Tifelul din găleată și se apucă din nou de zugrăvit. Într-o oră, termină tavanul, fără a mai fi lovit de alt junghi. Coborî de pe scară ducând și găleata și rola. Mai avea și o bidinea, pentru zonele unde nu putea lucra cu rola. Ridică privirea spre tavan. Nu ieșise rău. Trebuia doar să se usuce. Duse scara în camera alăturată, de care se va ocupa mâine. Și atunci, chiar lângă scară, îl apucă o durere de cap fulgerătoare și cumplită. Milucu avu impresia că fusese lovit de o sumedenie de cuie înroșite, trase toate deodată în același timp. Se ținea cu mâinile de cap, având coatele pe una din treptele scării. Când ridică fruntea, privirea i se împăienjeni o clipă și se clătină pe loc. Nu era deloc a bună: accese de tuse, junghiuri, amorțeală și acum o durere cumplită de cap. Care nu dădea semn că-i trece. Era deja prea târziu să se ducă la farmacie și să-și cumpere Nurofen sau altceva. Sună la urgență, după ce-și aminti de numărul 112, însă un dispecer plictisit îi zise să ia un antinevralgic, după ce-i explicase de ce sunase la urgență. N-o să trimită salvarea după el. Puse telefonul la locul lui și se zgâi la pereții zugrăviți de pe hol.
Își dădu jos halatul îmbrăcat, ca să nu se păteze pe singurele lui haine, se încălță cu singura pereche de ghete rămasă și aruncă pereților:
– Mă întorc și continuăm, promise el scrâșnit.
Și ieși. Nici măcar nu se obosi să-și încuie ușa. Hoții n-ar fi avut ce fura.
* * *
La Urgență l-au ținut câteva ore, făcându-i mai multe tomografii și o serie de analize, dar în final l-au anunțat că nu avea nimic deosebit, în afară de tensiunea puțin ridicată, însă în limitele tolerabile. Medicul de la Urgențe i-a dat scrisoarea medicală pentru medicul său de familie și l-au trimis acasă cu o cutiuță cu 10 pastile de Ketonal, un analgezic foarte puternic, pentru că se tot văicărea că-l doare capul îngrozitor.
Până acasă, durerea i-a trecut imediat ce a luat o pastilă. Intră în apartament, rămas așa cum îl lăsase el, cu luminile aprinse. Pe drum, se gândise la ce influențe malefice din casă s-ar fi putut împotrivii acțiunii de renovare. Era ca și cum cineva sau ceva ținea ca lucrurile să rămână jegoase și ponosite acolo. Ai lui, duși de pe astă lume, nu i-ar fi făcut una ca asta, își spuse uitându-se de jur împrejur. Văzuse la viața lui câteva filme de groază, dar orori precum cele întâmplate într-o casă blestemată nu i se păreau posibile.
Cine să fi afurisit casa atât de tare încât să se întoarcă acum împotriva lui? Frate-său? Era în America și nu țineau legătura. Se certaseră urât de tot, însă nu din pricina casei moștenite. Remus îi transmisese printr-un avocat că putea să se spele pe cap cu toate. Nu-l interesa nimic. Nici de el, nici de casă. Înviorat de concluzia cu care venise de la Urgență, că nu avea nimic, puse lângă telefon, jos, pe dușumea, scrisoarea medicală.
– M-am întors la lucru, anunță el pereții, iar glasul i se reverberă prin camerele goale.
Se afla în dormitor, încă neatins de avântul renovării, și se lăsă pe salteaua pneumatică, descălțându-se. Nu-l mai durea capul, însă simțea ca o greutate în brațe și picioare. Scutură din mâini și deduse că senzația era din cauza efortului făcut pe scară, ore în șir. Se culcă îmbrăcat, pentru că nu mai avea nicio pijama, și adormi buștean.
Se trezi dimineața, oarecum relaxat. Cum nu mai avea aragaz, nici frigider, nimic de mâncare, își făcu toaleta, se spălă pe dinți și se duse până la magazinul Profi de la capătul străzii și cumpără o cafea și crenvurști în corn, mâncând acolo și bând cafeaua. Acasă nu avea nici masă. Își zise că trebuia să termine cu zugrăvitul într-o zi, două, apoi să-și mobileze, foarte auster, casa. Strictul necesar. Un fotoliu gen bean-bag. Un televizor nou. Nu mai erau decât din alea cu ecran plat. Foarte bine, erau și mai ușor de cărat. Găsirea altui job nu era o urgență. Mai avea bani strânși într-un cont. Iar slujbe găseai peste tot acum. Dădu restul de cafea peste cap și ieși din Profi, îndreptându-se agale spre casă.
Trase salteaua din dormitor până în sufrageria proaspăt zugrăvită și duse scara în dormitor. Urcă cu găleata de Tifel, în care mai pusese apă și începu să omogenizeze amestecul folosindu-se de bidinea. Apoi trecu cu rola peste sită, înlăturând excesul de Tifel și începu să zugrăvească. Primul strat. În hol suna telefonul. Îl lăsă să sune și cum soneria aparatului continua să schelălăie îndelung, coborî și se duse iritat pe hol.
– Da! făcu el răstit.
– Ascultă, Milucule! i-o întoarse celălalt, la fel de răstit.
Era fostul lui șef.
– Dacă nu vii astăzi la serviciu, te dau eu afară. Cu litera „i”, de n-o să mai găsești de lucru decât ca vidanjor sau măturător de stradă. Ai înțeles? Mișcă-ți curul aici și apucă-te de lucru.
Milucu inspiră adânc. Era furios de-a binelea.
– Bă, pulă! Nu mai suna aici! Lasă-mă naibii în pace!
Și închise. Dar tremura de nervi.
Mai spre după masă, termină primul strat în dormitor. Nu-l mai atacaseră nici junghiurile, nici tusea, ori durerea de cap. Și nici nu-i mai amorțise partea dreaptă. Odată, visase că înota în mare, nu departe de țărm, făcând snorkelling și ceva căzuse acolo peste el, împiedicându-l să se ridice la suprafață. Se sforțase din răsputeri să înoate, dar nu mai putea. Se resemnase cu gândul că va muri înecat. Salvarea îi venise de la faptul că deschisese ochii, trezindu-se în patul lui. Dar, pentru că dormise într-o poziție incomodă, amorțise pe partea aceea, de unde și imposibilitatea de a se mișca.
Aproape mulțumit de faptul că nu-l mai afecta nimic și că făcuse treabă bună toată ziua, coborî de pe scară. Își puse halatul murdar în cuiul din hol, se încălță și plecă la Profi să-și cumpere un sandviș cu șuncă și o bere la cutie. Considera că merita asta. Nu încuie ușa, lăsând luminile aprinse. Cine naiba să vină la el în casă? N-ar fi găsit nimic.
* * *
În față la Profi, când să se îndrepte spre intrarea cu uși automate, îl apucă din nou tusea, un acces puternic, care-l zgâlțâi din toți rărunchii, de parcă tusea lui ar fi dorit să recupereze timpul pierdut. Milucu ridică ochii spre firma luminoasă și răcni printre accesele de tuse:
– Te bag în pula mea!
Doi tineri trecură rânjind prin fața lui și unul se făcu că trage din țigară.
– Canceru’ te-ngroapă, băi, fraiere!
– Ia mai du-te și tu în pula mea! se zborși Milucu.
Celălalt îi trase fulgerător un pumn în ochi și văzu stele verzi, dându-se îndărăt cu câțiva pași. Prietenul boxerului îl trase pe acesta de haină, spre intrarea de la Profi. Milucu, cu mâna la ochi, apucă să-l audă aruncându-i încă o sudalmă și făcându-i semnul cu degetul din mijloc. Evident, în noile condiții create în seara, care se vădise atât de liniștită inițial, nu mai putea fi vorba de niciun sandviș și nici de bere. Se întoarse acasă bodogănind pe drum, cu palma la ochi. Își simțea țesuturile lovite tot mai fierbinți și mai dureroase. Ochiul aproape că nici nu se mai putea deschide. Era „monoclit”. Văzu asta în oglinda de pe hol, rezemată de perete. O sparse cu o lovitură de picior.
– Te bag în pizda mă-tii! răcni el de pe hol, către casă.
Auzi doar ecoul vag al proprii sale voci. Casa nu-i răspundea. Milucu nici nu mai vedea cu ochiul lovit, umflat deja, învinețit. Se duse în baie și-și muie batista în apa de la robinet. Apă rece. I-ar fi prins bine niște cuburi de gheață. Își aminti că aveau așa ceva la Kaufland, însă supermarketul Kaufland cel mai apropiat era cam departe. Și n-avea chef să mai iasă. Se duse în dormitor și se culcă pe saltea. Naiba-l pusese să-și dea și frigiderul. Vechi, dar bun. Îi venea să se ia la palme. De fapt, de ce făcea el toate astea?
– Acum de ce nu mai tușesc? se răsti el.
Se gândi că și-o luase deja din cauza tusei. Că dacă n-ar fi tușit și înjurat, derbedeul acela nu i-ar fi tras un pumn, nici nu l-ar fi luat în seamă pentru că s-ar fi aflat deja în interiorul magazinului. N-ar fi spus „te bag în pula mea” înaintea sticlelor de bere. Pe față i se lăți un rânjet strâmb, și mai hâd acum, că i se umflase ochiul.
– O să te vând! anunță el triumfător. Te renovez și te vând, pizdă! Eu nu mai stau aici niciun minut după ce facem actele de vânzare-cumpărare. O să-mi iau o garsonieră modernă, cu balcon mare și bucătărie și budă și tot.
Își aminti de garsoniera în care locuia un prieten de-al lui de pe vremuri, o cameră într-un fost cămin de nefamiliști. Fără bucătărie, doar o chicinetă, și cu buda la comun, pe un coridor mizerabil. Nu-și dorea așa ceva nici în ruptul capului. Dar voia să plece de-aici.
Se ridică-n capul oaselor de cât era de încântat de idee. Aproape că s-ar fi apucat imediat de lucru, însă nu se simțea prea bine. Își făcu o nouă compresă cu apă rece și rămase așa, ridicat pe saltea, gândindu-se la noile perspective de a lăsa și el totul în urmă, ca frate-său, dar fără să plece atât de departe. Își ținea compresa, făcută din batistă, pe ochiul învinețit, umflat parcă și mai tare, ascultând zgomotele nopții. Vântul făcea să foșnească frunzele copacilor din grădină și cele ale răsadurilor de roșii și ardei. Spera că în starea în care se găsea, n-avea să mai aibă și junghiuri, accese de tuse și dureri de cap. Însă era convins că asta nu depindea de el. Depindea de casă. Întoarse încet capul și se uită cu ură la pereții proaspăt zugrăviți. Nici nu se mai ostenise să vopsească lemnăria de la geamuri, nici ușile. Va înlocui totul cu termopane. Și o să aștepte până când va găsi un client care să-i dea prețul cerut. Mai avea încă destui bani în cont cât să trăiască decent. Și-atunci auzi ușa de la intrare trântită la perete. O uitase descuiată. Auzi pași pe hol, erau mai mulți, iar în cadrul ușii sufrageriei își făcu apariția bătăușul de la Profi, împreună cu alți trei, între care și cel care-l trăsese de haină, oprindu-l să mai dea în Milucu. Caftangiul avea o bâtă de baseball în mână și rânji la vederea lui.
– Seara bună, bulangiu monoclit! îl salută el. Te-am urmărit până aici, să vedem unde te duci, așa că am venit și cu doi prieteni, care vor să te cunoască.
– N-am bani, nu mai am nimic aici, vezi și tu, îi zise arătând cu un gest nesigur în jur. Ce vrei de la mine?
Caftangiul rânji din nou, lovindu-și palma cu bâta de baseball.
– Să-ți tragem o mamă de bătaie, dar cred că mai avem unele lucruri interesante de făcut pe aici, adăugă el, uitându-se în jur. Îmi plac pereții proaspăt zugrăviți, adăugă el făcând cu ochiul.
Se întoarse spre cei trei cu care venise.
– Pămpălăule, mai ai tuburi de culoare prin traistă?
Individul, un graffer prizărit, cu gluga hanoracului pe cap, de te mirai ce putea să caute într-o ciomăgeală organizată altfel decât în rolul de mascotă a grupului, scoase din geanta de umăr trei tuburi de spray: negru, auriu și maro.
– Să vedeți ce-a scris cretinoidul ăsta pe oglinda de la budă, anunță unul dintre băieți. MĂ VINDE! dezvălui el în hohotul general.
Milucu tresări. Nu-și aminti să fi scris așa ceva. Și cu ce? N-avea nimic de scris prin casă.
– Ai postat un anunț pe oglindă? îl întrebă ciomăgarul șef. Încearcă mai bine pe Facebook, cretinule.
– N-am Internet, răspunse Milucu cu glas stins.
Un altul veni din spate, zicând:
– Faceți loc!
Adusese găleata mare, cu Tifel, lăsată pe scara din dormitor. Ceilalți trei se dădură spre perete ca să-l lase să treacă, iar băiatul înaintă și se opinti ridicând găleata. I-o turnă în cap. Vopseaua se scurse încet acoperindu-l din creștet și până la picioare. Milucu nu zise nimic. Gașca izbucni în râs, privindu-l cum zăcea pe salteaua pneumatică acoperit ca de o frișcă vâscoasă, dintr-un film cu Stan și Bran, când Oliver Hardy o încasează, ca de obicei, mormăind resemnat: „Another nice mess you’ve got us into.”
Milucu rămase neclintit, fără să mai spună nimic. Șeful găștii îl înșfăcă de guler pe cel care răsturnase Tifelul.
– Idiotule! Cum pula mea o să-l mai batem pe ăsta, că-i plin de Tifel acum și ne murdărim toți? Dai tu cu bâta-n el? Îi cari pumni?
„Zugravul” dădu din umeri cu un aer spăsit.
– Borâtule, îi aruncă șeful găștii.
Milucu era cu totul de acord cu acest apelativ. Începu să se șteargă pe față de Tifel, folosindu-și mâneca bluzei. O să iasă la spălat, în apă caldă. Șeful se proțăpi în fața lui, aplecându-se ușor.
– O să te ajutăm noi să-ți vinzi casa mai repede, promise el rânjind. Să vezi ce frumos o decorăm. Numai bine pentru a primi primii clienți, după ce o să postăm noi niște anunțuri pe FB, promise el.
Apoi făcu un gest care s-ar fi terminat cu un pumn dat lui Milucu în celălalt ochi, dar se opri în ultima clipă.
– Nu, dacă te pocnesc din nou peste ochi, nu mai vezi nimic. Și vreau să vezi, adăugă rânjind.
* * *
Au lucrat peste o oră, râzând, înjurând copios și certându-se pe culorile aflate în sprayurile din geanta grafferului, scoase la iveală. Lui Milucu i-au pus pe cap o pungă din hârtie, pentru cumpărături, să nu vadă nimic până termină ei de „decorat” pereții. Când au sfârșit tot, șeful găștii i-a tras punga de pe cap. Tifelul i se uscase pe față și pe haine, acoperindu-l cu un fel de carapace subțire și moale. Milucu arăta la rândul său ca un obiect decorativ peste care se turnase rigips sub formă lichidă. Rămăsese tot în sufragerie, pe salteaua gonflabilă, și se uită la pereți: erau plini de înjurături și desene scabroase, iar lipsa de imaginație a autorilor noului tapet, aplicat peste pereții proaspăt zugrăviți, făcea că expresia „MUIE!” să predomine. Ah, dar mai era ceva: desenaseră din spray și un raft de cărți, iar pe cotorul lor se scrisese cu markerul permanent „Fenimor Cu Păr”, ca și cum singura carte citită vreodată de „autorul” bibliotecii era Ultimul Mohican. Milucu habar n-avea cine era „Fenimor cu Păr”, nici cum ar fi fost „Fenimor fără Păr”, dar pereții erau plini de scârboșenii și mâzgălituri, tipare monotone de graffiti-uri pe care le vedeai pe stradă, mizerii făcute cu sprayul roz fosforescent și galben citron sau verde intens doar ca să ocupe pereții. L-au condus peste tot, râzând la răstimpuri de isprăvile lor. În baie i-au arătat oglinda: era plină de semnăturile lor, făcut cu markerul permanent. Și apoi au plecat.
Milucu rămase în baie, cu ochii ațintiți spre oglindă, văzându-și fața acoperită de Tifel. Arăta ca o mumie nereușită, abandonată în camera mortuară.
– Casă, mârâi el. Vreau să-i omori pe toți. Să nu scape niciunul. Omoară-i, și-ți promit că fac curat. Și nu mai vând nimic. Rămân aici cât trăiesc. Dar omoară-i!
Sub ochii lui, semnăturile făcute cu markerul se șterseră într-o clipită. În locul lor apăru un alt mesaj: „Când mai vin aici, că asta vor, nu mai ies vii. Îi poți îngropa în grădină.”
Milucu dădu din cap, se aplecă peste chiuvetă și începu să se spele.