Era sâmbătă, dar Cătălin își pusese ceasul să sune la 7:00. Nu se ducea la serviciu sau ceva asemănător; avea, în schimb, planuri mai importante decât în oricare zi de lucru. La 7:30 Laurențiu îl aștepta deja în fața blocului, sprijinit de Range Roverul lui gri.
Blond, tuns scurt, cu niște ochi de un albastru spălăcit, era îmbrăcat într-un tricou mov simplu și niște blugi negri la fel de simpli. Un tip înalt, nefiresc de înalt și de slab, un Păsări-Lăți-Lungilă expulzat din basm în realitatea lipsită de fantezie a orașului. Pe deasupra, mai purta agățate de gât, asemenea unor bling-bling-uri, o pereche de căști rotunde, mari și scumpe, ceea ce îi dădea o alură de adolescent întârziat la cei aproape treizeci de ani ai săi.
Dar Laurențiu era prietenul lui și niciun alt prieten, în afară de el, nu dorise să-i fie alături în ziua aceea, să-i susțină gărgăunii din cap cu entuziasm și încredere.
– Nu ți-e rece așa, doar în mânecă scurtă? îl întrebă Cătălin, în timp ce-și dădură amândoi mâna.
– Să-mi fie rece, zici? Păi nu ne trebuie sânge rece pentru ce avem de gând să facem? răspunse Laurențiu și izbucni într-un hăhăit pueril care se rostogoli în parcarea ticsită de mașini.
Cătălin rămase impasibil la gluma prietenului său înalt ca bradul și continuă discuția pe același subiect.
– Treaba ta, vezi că e cam mohorât azi, au anunțat că s-ar putea să plouă. Eu pot să urc repede să-ți aduc un hanorac cu glugă. Să nu pleci câine surd la vânătoare, zic.
– Surd nu sunt, că aud bine cu ambele urechi. Cât despre celălalt aspect, pot adulmeca vânatul de la distanță, să știi.
Hăhăi iar, atât de strident încât și pescărușul care își purta vaietele singuratice deasupra parcării se sperie și zbură în altă parte.
– Tu nu te mai faci bine, dar probabil că știai asta deja, dădu Cătălin dezaprobator din cap, după care urcară amândoi în mașină.
Laurențiu își fixă telefonul în suportul de bord al Range Roverului, porni aplicația Waze și setă destinația. Ieși din parcare în strada principală, spunând entuziasmat:
– Vezi că ieri a scos Kanye West album nou. My Beautiful Dark Twisted Fantasy se numește. Cred că e bombă! Hai să-l ascultăm!
– Nu acum, n-am chef. Prea devreme pentru bumți-bumți.
– Bumți-bumți? Băi, dar afon mai mare ca tine n-am întâlnit, să mor eu! Kanye West e cel mai mare producător de muzică rap în viață, de câte ori să-ți spun?
– Da, mă, știu, te luam și eu la mișto. Ia vezi acolo, ce zice Waze-ul?
– Hm, Waze-ul zice că, pe Calea București, la trei sute de metri în față, drumul e blocat. Iar schimbă ăștia conductele de apă, cred. Trebuie să ocolim, ce să faci, n-ai ce să faci…
Laurențiu așteptă momentul prielnic să vireze la dreapta și intră într-un mănunchi de străduțe flancate de blocuri ceaușiste. Surpriză! La capătul străzii care îi scotea aproape de bulevardul paralel cu Calea București, o mașină de gunoi le bloca accesul.
– Hăhăhă, văd ca azi Universul face tot ce e posibil să ne pună bețe în roate! râse Laurențiu în stilul caracteristic.
– Nici pe departe. Dacă vedem că Universul e obraznic, îi dăm o palmă la cur și îl facem s-o ia din loc! spuse Cătălin.
El nu prea se simțea în largul lui. Senzația de disconfort nu era dată atât de autovehiculul din față care împrăștia miresme neprimăvăratice, cât de faptul că, printr-o stranie coincidență, Cătălin se afla chiar pe strada Mădălinei, fosta sa prietenă. Dacă ridica privirea – ceea ce și făcu, în timp ce aștepta ca gunoierii să termine de golit containerele – putea să-i vadă rufele la uscat pe balcon.
Nu văd chiloți bărbătești la ea pe sârmă, gândi. E bine, înseamnă că nu s-a mutat niciun hăndrălău cu ea. Oricum, Mădă n-ar fi spălat nici moartă rufele unui bărbat. Poate doar să spele rufele în public, aia da, la treaba asta se pricepe de minune.
Mașina de gunoi eliberă, într-un final, drumul și cei doi își reluară mica, dar des întrerupta excursie.
̶. Hai să oprim la MOL-ul ăla din colț, să ne facem plinul, îi spuse Cătălin lui Laurențiu, după o perioadă de tăcere.
– Păi am băgat benzină aseară. Ţi-am zis.
– Nu mașina, mă, noi doi. Nu ți-e foame deloc? Chiar dacă nu-ți e, tot trebuie să mâncăm ceva, nu se știe cât stăm la Pelendava.
– Ai și tu dreptate. Mă uit acum să văd unde o parchez.
Loc de parcare era berechet. Tinerii se dădură jos din Range Rover și intrară în benzinărie să-și cumpere niște sandvișuri și ceva de băut – micul dejun ideal atunci când ești la drum. După câteva minute ieșiră afară și se așezară la o masă din apropierea mașinii, Cătălin cu un espresso scurt, Laurențiu (care nu obișnuia să bea cafea) cu un smoothie din fructe de pădure, amândoi cu același sandviș cu bacon, cașcaval și rucola.
– Bun, să te țin la curent, că poate ai uitat, zise Cătălin zâmbind, după ce bău o gură de cafea și deschise niște capturi de imagine salvate pe telefon. Așa, mormântul lui Peristes. Fii atent!
Pe dealurile Bucovățului, cum treci podul peste Jiu, printre ruinele legendarei cetăți dacice Pelendava, se vorbește despre existența unui și mai legendar loc. Un loc care a căpătat, în timp, o aură de legendă urbană. Adică mormântul blestemat al regelui dac Peristes. De ce blestemat? Asta e o întrebare bună de pus căutătorilor de comori. Dacă mai găsiți vreun supraviețuitor dornic să împărtășească cu voi secretele întunecate descoperite acolo. Sigur, am exagerat acum, însă nu puține sunt zvonurile că, în tunelurile cetății Pelendava, se petrec lucruri necurate. Mărturii despre fenomene paranormale, posesiuni demonice și chiar prezența unei vâlve a băii, o creatură care poate lua felurite înfățișări și forme, despre care se știe că păzea minele de aur din Apuseni de cei dornici de înavuțire rapidă. Atunci când vâlva băii își dezlănțuie furia, slabe șanse să mai scape vreun hoț de comori viu din ghearele ei. Iar cei care scapă – puțini la număr – nu mai sunt în deplinătatea facultăților mintale. Asta spun poveștile, cel puțin…
Laurențiu mesteca încet, cu grijă, bucățile de sandviș, ca un bătrân cu cioturi de dinți.
– Ce, mă, ți-a pierit veselia? râse Cătălin. Povești de adormit copiii, ce naiba! Pe mine mă interează cât la sută din partea cu aurul e adevărat. De-asta ai și zis că vrei să vii cu mine, nu-i așa?
Laurențiu îl aprobă cu o clătinare a capului (încă avea gura plină), termină de mestecat și înghițit ultima bucată de sandviș, se șterse pe mâini cu un șervețel și spuse:
– Cred că partea cu aurul i-a interesat pe toți arheologii și istoricii de la Muzeul Olteniei care au fost înaintea noastră să exploreze tunelurile Pelendavei și n-au găsit nimic. Dar na, am zis să-ți țin companie că mă plictiseam weekend-ul ăsta și n-aveam nimic mai bun de făcut.
– Bă, mă lași! Ce serios și matur deveniși tu dintr-odată! Eu zic s-o pornim din loc, cu cât ajungem mai repede, cu atât mai bine.
Laurențiu fu de acord. Tinerii se întoarseră în Range Rover și profitară de ora încă matinală.
Traversară podul de peste Jiu și, la mică distanță, o turlă de biserică se profila pe cerul de culoarea nichelului.
– Ah, Mănăstirea Coșuna! exclamă Cătălin. Hai să facem o ultimă oprire aici înainte de Pelendava, te rog. Cobor să iau o sticlă de agheasmă și mă întorc repede.
– Agheasmă? Păi la ce-ți trebuie ție agheasmă? Nu ziceai că sunt povești de adormit copiii?
– Așa e, dar nu poți să știi niciodată. De-asta e bine să fii pregătit. Mă aștepți în mașină, da? Mă întorc în câteva minute.
– Bine, fugi.
Laurențiu îl urmări cu privirea pe Cătălin cum intră în curtea mănăstirii. Inima începu să-și intensifice bătăile, de parcă proprietarul ei se pregătea să dea un examen greu. Laurențiu trase aer în piept, după care își puse căștile pe urechi și dădu play, aleatoriu, la una dintre melodiile de pe noul album al lui Kanye West.
All of the lights (all of the lights)
(Lights, lights) all of the lights
Turn up the lights in here baby
Extra bright, I want y’all to see this
Turn up the lights in here, ba…
Melodia fu întreruptă de bufnitura portierei închise.
– Gata, am luat, hai să mergem! spuse Cătălin.
Laurențiu porni motorul. Waze-ul indica un drum șerpuitor de teren undeva în stânga șoselei principale care se oprea într-un punct singuratic de la poalele unui deal.
– Ne apropiem de intrarea în tunel, nu? întrebă șoferul.
– Așa ar trebui, răspunse Cătălin. Dacă mi-am notat bine coordonatele. Sigur mi le-am notat bine, n-aveam de ce să greșesc, uite, deja recunosc drumul, în două sute de metri ar trebui să fim acolo.
Laurențiu opri Range Roverul la vreo zece metri în fața tunelului. Intrarea era o gaură protejată de un grilaj ruginit de fier într-un perete din cărămizi antice, printre crăpăturile cărora crescuseră mușchi și licheni, un perete atât de vechi încât părea a fi o excrescență a dealului, nicidecum ceva construit de mâna omului acum două milenii și ceva.
– Şi? La capătul tunelului ăstuia ar trebui să vedem lumina aurului din mormântul lui Peristes, nu? întrebă Laurențiu pe un ton jovial.
Cătălin zâmbi și spuse:
– În sfârșit, ți-ai revenit! Că ai stat posomorât tot drumul de la benzinărie până aici. Da, nu știu ce lumină vom găsi, dar eu zic că merită încercat, nu? Hai să vedem.
Cei doi se dădură jos din mașină și deschiseră portbagajul unde, printre tot felul de lucruri neînsemnate, se găsea și un rucsac. Cătălin deschise rucsacul, scoase din el două perechi de mănuși de protecție, două caschete cu lanternă fixă, asemenea celor purtate de speologi în explorarea peșterilor, o caschetă și o pereche de mănuși i le dădu lui Laurențiu, celelate le păstră pentru el, puse sticla de apă sfințită în buzunarul lateral al rucsacului și îl agăță în spate.
– Gata, suntem pregătiți, adăugă el, făcând un semn cu mâna spre intrarea în tunel.
Surprinzător, poarta de fier nu părea înțepenită în pământ, ci se deschise relativ ușor. Cătălin păși primul înăuntru, își aprinse lanterna de pe cască, Laurențiu la fel și înaintară amândoi în întunericul tunelului.
De-abia făcură zece pași, când bătăile inimii lui Laurențiu, care îl indispuseră în ultima porțiune a drumului, acum amenințau să scoată din țâțâni grilajul de carne și oase al pieptului. Privirea i se încețoșă, de asemenea, și răsuflarea i se îngreună. Fu nevoit să se oprească și să spună cu jumătate de gură:
– Boss, îmi cer mii de scuze, dar cred că ar fi mai bine să te las să explorezi singur. O să te aștept afară.
– Gata, deja te-ai pișat pe tine de frică?
– Nu e frică. Sunt claustrofob. Simt că mă sufoc și deja m-a luat amețeala.
– Claustrofob?! După ce am planificat din timp expediția, după ce am pus totul la punct, acum îmi zici că ești claustrofob? Pe bune? Ești chiar atât de nesimțit încât te-aștepți să te cred?
– Iartă-mă, n-am vrut să te dezamăgesc. Mi-am dorit, sincer mi-am dorit să vin cu tine. Însă nu credeam că va fi atât de strâmt și întunecat și…
Laurențiu nu mai continuă cu vorbele sau cu scuzele, căci întregul lui corp fu scuturat de un fior, de parcă era cuprins de un atac de panică.
Cătălin îi oferi umărul lui de sprijin și îl conduse în tăcere spre ieșire, încercând din greu să-și țină în frâu amestecul de furie, indignare și dezamăgire.
Laurențiu răsuflă ușurat când dădu de griul reconfortant al cerului, în locul negrului sufocant al tunelului. Se așeză pe un pietroi, cu casca de speolog pe cap și căștile de ascultat muzică în jurul gâtului, la fel ca în momentul în care plecase de acasă, și încercă să-și adune gândurile pentru a-i oferi lui Cătălin, care stătea în fața lui, cu mâinile în șold, ca o precupeață ofuscată, o soluție plauzibilă pentru situația în care se găseau cei doi.
– Că mă crezi nesimțit sau nu, e problema ta. Eu îți promit că nu mă mișc de pe pietroiul ăsta. Dacă văd că nu te întorci într-o oră, te sun.
– Mă suni într-o oră? Vai, ce drăguț din partea ta! Dacă tu crezi că voi avea semnal la telefon în adâncurile tunelului, atunci eu sunt Alexandru cel Mare.
– Atunci, o să sun după ajutoare, văd eu cum fac. Dar să sperăm că nu se va ajunge acolo. Eu cred că totul va fi bine.
– Tu crezi că totul va fi bine, îl îngână Cătălin. Băi, ce ușor e să fii optimist când stai de partea corectă a grilajului!
Laurențiu ridică din umeri, își scoase casca de speolog și își puse căștile lui.
Cătălin clătină din cap, nevenindu-i să creadă. Mă duc și solo în tunel, acum ce să fac? Dacă tot am venit până aici, nu e păcat? Dar să-mi fie învățătură de minte, altădată să nu mă mai bazez pe copiii de bani gata. Aștia, cum dau de câte un hop în viață, devin toți claustrofobi!
Cu aceste gânduri în minte, Cătălin își luă inima în piept și porni de unul singur în căutarea aurului din mormântul lui Peristes.
Pe măsură ce sonda adâncurile tunelului, graffitiurile de pe pereți, dezvăluite de lumina lanternei, se estompau și lăsau loc picturilor rupestre. Era și o întoarcere în timp expediția asta, gândi Cătălin, o redescoperire a straturilor unei civilizații vechi, îngropate sub straturile lumii moderne.
La un moment dat, lumina lanternei întâlni alte lumini, niște fascicule galbene, plăpânde, proiectate pe tavanul tunelului. Coridorul pe care Cătălin mergea de ceva vreme (să fie cinșpe, douăzeci de minute? se întrebă el) dădea într-o încăpere rectangulară. Tânărul intră și înlemni. Părea că tocmai văzuse o stafie.
– Mădă, ce dracu cauți aici?
– Bună, Cătă, răspunse fosta lui prietenă, aproape indiferentă.
Stătea în picioare lângă un sarcofag de piatră, de jur împrejurul căruia erau mai multe vase de ceramică și candele aprinse. Pe sarcofag, un tip sfrijit cu părul împletit în dreaduri și ochii apoși, inexpresivi, fuma o țigară de marijuana (mirosul îl dădu de gol, mai repede decât lumina lanternei proiectată în ochii lui).
– Nu știam că te excită locurile întunecate și reci, spuse Cătălin sarcastic.
– Nu știai multe tu. De-aia nici n-a mers între noi.
– Tot răul spre bine, zic.
Mădălina veni lângă tipul cu dreaduri, îi luă țigara din mână și trase un fum, după care îi suflă fumul în gură și începură amândoi să se lingă provocator în fața lui Cătălin.
Ăsta e felul ei de a mă irita, își zise tânărul, dar n-o să cad în capcana geloziei. N-am de ce. Tot ce a fost între mine și ea e de mult uitat și îngropat. Totuși, parcă ceva nu-mi miroase a bine, continuă el în gând. Prezența ei aici cu boschetarul ăla, toată coincidența asta stranie, nu știu. Trebuie cercetat.
– Hai, nu fi așa serios, vino să fumezi și tu niște iarbă cu noi, zise Mădălina după ce se plictisi de mozolit și îi întinse, de la distanță, țigara de marijuana lui Cătălin.
– Mersi de invitație, dar nu am venit aici să fumez iarbă. Aurul lui Peristes îți spune ceva? Adică regele care, teoretic, ar trebui să fie îngropat sub fundurile voastre încinse de amorezi.
̶ Gol, spuse Mădălina scurt și categoric.
– Cum adică gol? se miră Cătălin.
̶ Gol totul. Mormântul, vasele de ceramică, încăperea în care vorbim acum. Nicio moleculă de aur. Poți să verifici cu ochii tăi, dacă nu mă crezi.
Cătălin își plimbă privirea de la candelele aprinse la vasele de ceramică, de la sarcofagul regelui dac la cei doi Romeo și Julieta fumați și debusolați. Ceva nu se potrivește aici, își întări el instinctul de mai devreme.
– Mda, în cazul ăsta, expediția mea s-a terminat. Mulțumesc pentru informații, Mădă! Nu pot spune că mi-a fost drag să te revăd, dar mă bucur că ești bine, zise tânărul și dădu să se întoarcă.
– Hei, stai, nu pleca!
Mădălina țâșni de lângă sarcofag și îi puse o mână pe piept. Degetele ei, ca niște picioare de păianjen lungi, subțiri și silențioase, îi urcară pe pulover până la anchior, apoi pe pielea gâtului, unde întâlniră zalele unui lănțișor de argint. În acel moment, Mădălina își retrase mâna brusc, cu o expresie de scârbă.
Ia! Acum face figuri și la ce bijuterii port! Asta dacă nu cumva… aoleu! Şi Cătălin se dădu doi pași în spate, speriat de gândul înspăimântător care îi trecu prin minte.
– Deci? întrebă ea și chipul i se destinse într-un zâmbet cald și pașnic.
Trebuie să mai stau. Măcar să-mi scot gândul ăla din cap, nu se poate altfel! O să ticluiesc ceva deștept ca să pot afla. Sper să fie doar o năzărire de-ale mele și nimic mai mult. Doamne ajută să fie așa!
– Bine, cum vrei tu. Cătălin, apropo, zise el, întorcându-se spre iubitul cu ochi pierduți al Mădălinei.
– Johnny, răspunse celălalt, întinzându-i o mână moale și rece.
– Mădă, poți să vii puțin?
Cătălin și fosta lui prietenă se retraseră într-un colț bine luminat de una dintre candele.
– Mi-a venit acum să te întreb, nu știu cum să spun, se prefăcu el rușinat, în timp ce trase cu coada ochiului la Johnny, care fuma liniștit, detașat de tot ce era în jur, mai ai rimelul de la Yves Saint Laurent pe care ți l-am făcut cadou de ziua ta acum doi ani? Nu plecai nicăieri fără el în geantă.
Mădălina căscă ochii mari. În irișii ei căprui cu irizări verzi și pupilele dilatate, ca de pisică, nu se citea nici cea mai mică urmă de amintire.
– Să…să văd. Am lăsat geanta pe sarcofag. Vino!
Cătălin o urmă calm, cu răbdarea unui tigru la pândă și așteptă secunde în șir să scotocească prin geantă până găsi obiectul căutat.
– Ăsta, nu?
– Daa, bravo! Ce mă bucur! Dă-te cu el, te rog! De dragul vremurilor de altădată. Hai, dă-te cu el, și rămân aici cât de mult vreți voi.
Mădălina scotoci iar prin geantă și scoase, de data asta, o trusă de machiaj. O desfăcu și, în oglinda ei, începu să-și rimeleze genele.
Atât aștepta Cătălin. Într-o clipită, se furișă lângă ea și îi prinse mâna cu rimelul.
– Ce faci? se arătă ea deranjată de gestul lui.
Tânărul văzu cât se poate de clar. În oglinda trusei de machiaj nu apărea decât reflexia chipului său.
– Să-mi bag picioarele! Bănuiam eu!
Mădălina, sau ceea ce părea până atunci a fi Mădălina, rânji, dezvelindu-și un canin nefiresc de lung. Dar Cătălin fu pe fază, o prinse de gât cu mâna dreaptă, și, cu maximul de îndemânare, își scoase cu stânga cruciulița de argint a lănțișorului de la gât și o presă pe obrazul ei.
Carnea de pe orbaz începu să ardă, să sfârâie, iar creatura, prinsă în corzi, lansă un țipăt puternic ca un tunet. Candelele se stinseră pe loc, Johnny dispăru ca și cum n-ar fi existat, iar Cătălin fu propulsat de forța țipătului în tavanul încăperii. Se izbi cu casca de protecție de tavan și cazu ca un sac de cartofi pe pământ, rucsacul din spate atenuând șocul impactului.
Noroc cu echipamentul, că altfel și-ar fi pierdut cunoștința. Şi poate chiar viața. Greoi, dar în deplinătatea forțelor și facultăților mintale, tânărul se ridică și avu un moment de inspirație. Scoase repede din buzunarul lateral al rucsacului sticla de agheasmă și vărsă trei sferturi din conținutul ei pe față și pe haine. Apoi, își desfăcu lanțul de argint de la gât și îl înfășură ca un box în jurul degetelor.
Din cauza impactului cu tavanul, lanterna de pe cască nu mai funcționa cum trebuie, emitea doar pâlpâiri intermitente, dar suficiente pentru Cătălin ca să-și dea seama cu ce avea de-a face. O monstruozitate cu trup semi-descărnat de femeie, păr murdar și încâlcit, ochi galbeni de pisică, dar plini de ură și gheare lungi, ascuțite, ca niște cuțite de măcelărie.
– Atât îți trebuie să te apropii, o să-ți sap mormântul lângă cel al regelui Peristes! strigă Cătălin, încercând să pară curajos, dar adevărul era că inima îi tremura mai tare decât vocea.
Creatura pufnea, grohăia și mârâia, dar cu toate astea, nu îndrăznea să se apropie de tânăr la mai puțin de doi metri.
Am intuit bine, își zise. Apa sfințită are efectul de a o tine la distanță de mine. Cred că miros ca un scons pentru ea acum, continuă el, iar gândul ăsta îi înjecta adaosul de curaj și adrenalină de care avea atâta nevoie.
– Acum o să mă lași să plec, iar matale o să te retragi în liniște în bezna din care te-ai născut. Ne-am înțeles? Altfel, îți ard și obrazul celălalt, se împăună Cătălin, arătându-i pumnul pe care avea înfășurat lanțul de argint.
Monstrul mai scoase un țipăt ca o vijelie, dar nu atât de intens ca primul. În tunel se iscă un curent puternic, Cătălin era cât pe-aci să-și piardă echilibrul, însă rămase cu picioarele pe pământ. Văzând că arătarea din fața lui nu face nicio mișcare, în afară de a-l privi cu ochii aceia arzând de ură, Cătălin îi întoarse spatele și o rupse la fugă.
– LAURENŢIUUUUU!!! țipă el în întunericul tunelului, sperând ca prietenul lui aflat de partea potrivită a porții, cum remarcase ironic mai devreme, să-l audă cumva.
Cătălin fugea cât îl țineau plămânii, dar nici creatura nu se lăsase mai prejos. Acum luase forma unei pisici negre – o pisică mare cât un câine-lup – și alerga în patru labe pe urmele lui.
Viteza monstrului era mai mare decât cea a tânărului, așa că, inevitabil, îl ajunse din urmă. Își întinse ghearele de pisică și îi sfâșie materialul blugilor (și un pic de piele) de pe gleznă, făcându-l pe Cătălin să cadă, rostogolindu-se.
Încă avea sticla de agheasmă în mână și destulă adrenanlină în corp ca să-și păstreze luciditatea. Bun, m-a prins, dar văd ca nu mi-a sărit direct la gât să-și înfigă colții, decisiv, în jugulară, a rămas să-mi dea târcoale. Înseamnă ca apa sfințită de pe mine încă nu și-a pierdut efectul. Dar nici mult n-o să mai țină – acum s-a amestecat cu sudoarea mea și pământul de pe jos. Trebuie să-mi păstrez calmul și să-mi calculez atent următoarea mișcare.
Într-adevăr, pisica neagră își studia prada, dându-i târcoale, dar se pregătea, una-două, pentru saltul mortal. Cătălin îi întui gândurile și bău ce mai rămase din sticla de agheasmă. Nu înghiți, însă, apa sfințită, ci așteptă cu gura plină. Pisica neagră își arcui labele din spate și se năpusti, deodată, cu gura deschisă și colții pregățiti să străpungă carnea, să sfarme oasele și să bea tot sângele nenorocitului care îndrăznise să-i intre nepoftit în bârlog.
Însă nenorocitul era pregătit. În timpul saltului creaturii, Cătălin îi scuipă apa sfințită fix în ochi. Pisica neagră se prăvăli la pământ, scoțând un miorlăit sfâșietor. Simțindu-se în avantaj, tânărul fu pe cale să se năpustească asupra ei și să-i izbească un șut în coaste. Dar tocmai atunci, creatura luă înfățișarea Mădălinei. Ghemuită într-un colț, fata plângea îndurerată, gata să-ți rupă sufletul. Cătălin se înfrână. Ah, fir-ar ea de slăbiciune! Pe asta mizează dihania asta spurcată! Lasă, că n-o să-i fac jocul.
– Credeai că mă fraierești cu niște lacrimi? Târfă a întunericului ce ești! Acolo să rămâi. Înfrântă și umilită. Acum piei din ochii mei!
Cătălin nu o mai lovi, nu o mai jigni (dacă puteau fi catalogate drept jignire insultele aduse creaturilor malefice) și se îndreptă, șchiopătând, spre ieșirea din tunel.
– Ajută-mă, Doamne, să ies viu de aici! Laurențiuuu! Laurențiu!
Nici Dumnezeu, nici Laurențiu nu-i răspunseră, însă un lucru era clar. Creatura nu voia să scape ocazia de a se răzbuna. Din întunericul tunelului, alte urlete și alte mârâituri răzbăteau până la el și îi electrizau părul de pe ceafă. Înțelese că singura șansă de scăpare era să-și adune ultimele rezerve de energie și să alerge, cu tot cu piciorul lui beteag, fără să mai privească în urmă.
Privea, deci, doar în față. Şi iată că, undeva spre ieșirea din tunel, văzu o lumină. Să fie oare posibil?
*
Pe pietroiul de la ieșirea din tunel, Laurențiu asculta Kanye West cu căștile pe urechi. Dădea din cap pe ritmul muzicii, când o pasăre i se găinăță pe ecranul telefonului.
Opri muzica, își scoase căștile și strigă indignat:
– Rasa mă-tii de cioară! Ai idee cât am dat pe telefonul ăsta?
Ridică privirea spre cer, dar nu văzu nimic, nu auzi nimic. Nici măcar ecoul distant al unui croncănit. Ce auzi, în schimb, nu veni din tării, ci din adâncuri. Un țipăt care îi făcu sângele să înghețe în vene.
Laurențiuuuu!
– Cătălin?!
Tânărul meloman rupse la repezeală un smoc de iarbă de lângă pietroi, șterse cu el găinațul de pe ecranul telefonului și se repezi la grilajul de la intrare.
– Cătălin, mă auzi? Ești bine?
Niciun răspuns.
Laurențiu încercă să deschidă grilajul, smuci de el, dar nu se clinti din loc.
– Băga-mi-aș! S-a blocat!
Se uită în jur, apoi la Range Rover și fața i se lumină.
– Am o idee!
Fugi la Range Rover, îi deschise portbagajul și scoase din el un cablu de tractare. Legă un capăt al cablului de bara din față a mașinii și celălalt de grilajul de fier. Urcă la volan, porni motorul și băgă automobilul în marșarier.
– Hai cu tata, hai că poți!
Încet-încet, grilajul dădea semne că cedează și, în cele din urmă, fu scos din țâțâni de puternicul motor al Range Roverului.
– Bine, bă! se felicită singur Laurențiu, după care scoase telefonul din buzunar, curățat de găinaț, și formă numărul lui Cătălin.
Abonatul Orange nu poate fi contactat. Vă rugăm să încercați mai târziu.
– Mda, el mi-a zis că n-are semnal. Dar tot nu mă las.
Încercă de mai multe ori să-l sune, asta în timp ce trimitea flash-uri SOS din farurile mașinii către intrarea neîngrădită a tunelului.
– Laurențiuuu! se auzi, în sfârșit, glasul lui Cătălin, dar nu în telefon, ci aproape de ieșirea din tunel.
– Cătălin?! Acum vin!
Laurențiu lăsă farurile Range Roverului pe faza lungă și coborî din mașină. Fără să-și dea seama, îi salvă viața prietenului său. Fiindcă monstrul, acum revenit la înfățisarea sa de strigoi, vampir sau ce-o fi fost, în momentul în care intră în raza puternică a farurilor, explodă într-un fuior de abur.
Laurențiu nu văzu nimic din toate acestea, fiindcă ieși în întâmpinarea unui Cătălin șhiopătând, rănit, cu bateriile pe ducă, dar bucuros că scăpase cu zile din aventura lui periculoasă.
– Ce-ai pățit, frate, acolo? Spune-mi cum te simți, văd că ai blugii mânjiți de sânge la glezna piciorului stâng. Ești bine, să te duc repede la spital?
– Nu-i nevoie de spital, mersi! O să mă bandajez acasă. Ajută-mă să urc în mașină acum, povestim pe drumul de întoarcere.
Laurențiu îl ajută pe Cătălin să urce pe scaunul din dreapta, după care dezlegă cablul de tractare și îl puse înapoi în portbagaj. Cei doi porniră la drum, dând uitării fanteziile lor de Indiana Jones și Lara Croft. O vreme, Cătălin nu scoase niciun cuvânt. Doar stătea cu capul rezemat de tetieră și privea pe geam cerul mohorât. Până la urmă, Laurențiu nu se mai putu abține și îl întrebă:
– Chiar nu vrei să-mi povestești nimic?
– A fost…a fost ca și cum aș fi coborât în infern și m-am întors.
Pauză. Laurențiu stătea îngândurat, după care ochii îi căpătară o lucire ghidușă și spuse:
– Tu și cu Adrian Mutu ce v-ați mai întors din infern[1], și începu să hăhăie, apoi se opri brusc și își ceru scuze.
– Eu și cu Mutu, ăh?
Cătălin râse, îl înjură în glumă și se făcu că îl lovește cu pumnul. Râseră amândoi sănătos și tot voalul negru al întâmplărilor recente se ridică.
– Şi spui că e așa bun noul album al lui Kanye West? Hai să-l ascultăm atunci!
– E top, nu că bun! Imediat ți-l pun, zise Laurențiu satisfăcut.
All of the lights (all of the lights)
(Lights, lights) all of the lights
Turn up the lights in here baby
Extra bright, I want y’all to see this
Turn up the lights in here, baby
Range Roverul trecu podul de peste Jiu cu bașii bubuind și soarele își făcu, în sfârșit, apariția.
[1] Aluzie la volumul autobiografic publicat la Editura Bookzone – Adrian Mutu: Revenirea din infern. Povestea neștiută a vieții mele
