Pentru Kaya, viața se destrămase. Relația ei de zece ani cu George nu se terminase cu un rămas bun liniștit, ci cu farfurii sparte, țipete și lacrimi. George o mințise, o înșelase și o tratase ca și cum nu ar fi contat. Ea încercase totul pentru a-l păstra, pentru a repara ceea ce era deja distrus. Într-o noapte rece, după ce avusese halucinații că auzise o altă femeie strigând numele lui George, a știut că nu mai poate continua așa. S-a mutat la o veche prietenă, Anna, pe care nu o mai văzuse de ani de zile, deoarece George o izolase de toată lumea.
Locuind cu Anna, se simțea ca și cum ar fi revenit la viață. Anna râdea ușor, avea mulți prieteni și umplea casa cu lumină și bucurie. Kaya își amintea când era și ea așa, înainte ca totul să meargă prost. Știa că avea nevoie de ajutor real pentru a se vindeca, așa că a decis să se interneze într-un spital de sănătate mintală.
În spital, Kaya împărțea camera cu o femeie mai în vârstă, care avea părul lung gri, și ochi de un verde intens. Femeia nu vorbea niciodată și nici măcar nu se uita la ea. Stătea doar pe pat, privind în depărtare cu o expresie serioasă. Pe timpul nopții, avea o senzație ciudată, ca și cum ceva plutea în afara câmpului ei vizual.
Apoi, într-o noapte, când Kaya s-a trezit, totul se schimbase. Nu mai era în patul de spital. Se afla într-un loc întunecat și necunoscut, slab luminat de zeci de lumânări pâlpâitoare. Simboluri ciudate acopereau pereții, iar aerul era dens și greu. Kaya a început să tremure și s-a uitat în jur, confuză. În colț, a văzut-o pe colega ei de cameră tăcută. Dar aici, ochii ei verzi străluceau, fixați pe Kaya cu o intensitate ciudată.
—Ia loc. Trebuie să vorbim, spuse femeia cu o voce blândă, dar autoritară.
Kaya simți un fior, dar își înfrână frica.
—Unde să stau? Ești nebună?
Femeia zâmbi ușor.
—Toți suntem puțin nebuni, Kaya. De aceea suntem aici.
La auzul cuvintelor ei, o umbră se strecură prin cameră și, brusc, în spatele Kayei apăru un scaun. Încet, ea se așeză, fără să-și ia ochii de la privirea strălucitoare a femeii.
—Ți-am simțit durerea, Kaya. Știu cât de mult ai încercat să-l păstrezi pe George, nopțile în care ai stat trează plângând, momentele în care ai ignorat minciunile lui pentru că îl iubeai, spuse femeia, cu o voce ascuțită, dar calmă. Am fost atrasă de tristețea ta. Durerea ta m-a chemat mai tare decât orice țipăt.
Inima Kayei bătea cu putere.
—Deci… ce vrei să spui? Asta nu e real. Am doar o cădere nervoasă.
Privirea femeii se înmuie.
— Oh, nu, Kaya. Eu sunt foarte reală. Toate vocile pe care credeai că le auzi? Eu eram. Am fost alături de tine în tot acest timp.
Kaya îngheță când amintirile îi reveniră în minte – momente de tristețe profundă și singurătate, momente în care simțea că nu era singură în întuneric, că ceva o urmărea, îi șoptea. Își spuse că era doar mintea ei care îi juca feste.
Femeia se apropie, cu privirea intensă și puțin tristă.
—Vreau libertate. Am fost atrasă de tristețea ta și am fost aproape de tine din cauza asta. Dar pentru a trăi cu adevărat, am nevoie să mă accepți. Am nevoie să mă lași să intru.
Kaya simți un gol în stomac. Venise la spital pentru a scăpa de durere și a găsi un nou început, iar acum, această ființă ciudată voia să se unească cu sufletul ei, să trăiască prin ea. Dar ce ar fi însemnat asta pentru ea?
—Nu, șopti Kaya, cu vocea tremurândă.
Venise să se vindece, nu să fie acaparată de ceva întunecat și necunoscut.
La refuzul ei, camera păru să se cutremure, umbrele devenind mai întunecate. Dar, la fel de repede cum apăruse, locul ciudat dispăru. Kaya se trezi din nou în patul de spital, respirând greu, cu inima bătând cu putere. Colega ei de cameră zăcea în pat, cu spatele la ea, respirând calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Încă zguduită, Kaya se ridică și se îndreptă spre oglinda mică de pe perete. Când se uită în propriii ochi, îngheță. Aceștia nu mai păreau ai ei. Erau de un verde intens, la fel ca ai colegei ei de cameră, și străluceau ușor, ca și cum ar fi avut o privire străveche și înțelegătoare.
Apoi o auzi – o șoaptă slabă, dar clară, în mintea ei. „Nu mai ești singură.”
Kaya realiză adevărul. Femeia nu plecase. Acum era parte din ea, trăia în interiorul ei.
Se uită în oglindă, iar noii ei ochi verzi o priveau înapoi, pătrunzători, străvechi, dar ciudat de calmi. Simți un val de panică, dar sub el era ceva diferit, ceva stabil și surprinzător de liniștitor. Vocea șopti din nou, mai încet de data aceasta:
—Nu mai ești singură, Kaya. Și nu vei mai fi niciodată.
În ciuda fricii, închise ochii, respiră adânc și ascultă. Putea simți prezența femeii, dar nu era la fel de întunecată sau amenințătoare ca înainte. Era… reconfortantă. În acel moment, Kaya își dădu seama că poate acea prezență nu era acolo pentru a-i face rău, ci pentru a o ajuta. Purtase atâta tristețe, atâta durere singură, și poate că prezența fusese atrasă de ea pentru că îi înțelegea suferința.
Următoarele zile petrecute la spital au fost diferite. Kaya începu să audă vocea în momentele în care simțea că o cuprinde îndoiala sau frica. Dar acum, în loc de șoapte reci, vocea vorbea calm și blând. Îi amintea să respire, să se relaxeze, să facă un pas după altul. Kaya s-a trezit răspunzând vocii, punând întrebări și chiar primind sfaturi. Nu se simțea bântuită; simțea că are un ghid.
Într-o noapte, în timp ce stătea la fereastră, privind stelele, vocea vorbi din nou, cu o notă de bucurie.
—Kaya, ești pregătită.
—Pregătită pentru ce? întrebă Kaya, cu inima bătând cu putere.
—Să trăiești. Să trăiești cu adevărat. Tot ce aveam nevoie era să știi că sunt aici. Nu trebuie să rămân dacă nu vrei.
Kaya simți o undă de tristețe. Își dădu seama că nu voia ca prezența aceea să plece; devenise o prietenă. Pentru prima dată, se simțea înțeleasă, ca și cum cineva o susținea din interior. Zâmbi, privind cerul nopții.
—Aș vrea să rămâi. Dar poate ca prieten. Doar ca cineva care să-mi amintească să merg mai departe.
O căldură o cuprinse, ca o îmbrățișare.
— Atunci voi rămâne aici atât timp cât vei avea nevoie de mine. Ai găsit deja puterea ta, Kaya. Eu voi fi doar cea care îți va aminti de ea.
Lunile trecură, iar Kaya se simțea mai puternică pe zi ce trecea. Cu prezența care o susținea în tăcere, ea a găsit o nouă bucurie în viața ei. A reluat legătura cu vechi prieteni, a început terapia și a descoperit chiar o nouă pasiune pentru pictură, care a devenit modul ei de a-și exprima gândurile și sentimentele. Picta culori vibrante, forme învolburate și scene luminoase care dădeau senzația de libertate. Prietenii ei, uimiți de transformare, au remarcat că părea mai strălucitoare, mai plină de viață. Chiar și terapeutul ei a observat că Kaya vorbea cu o încredere și o speranță nou descoperite.
Într-o zi, când Kaya a terminat un tablou deosebit de frumos, o pădure strălucitoare, plină de lumină verde pal, a simțit din nou prezența aceea, blândă și caldă.
—Nu mai ai nevoie de mine, Kaya. Ești puternică singură.
Pentru o clipă, simți o undă de tristețe. Dar știa că vocea avea dreptate. Era întreagă, completă și gata să-și înfrunte viața singură. Zâmbind, șopti:
—Mulțumesc. Nu te voi uita niciodată.
Cu o senzație asemănătoare unei brize calde, prezența s-a estompat, lăsând în urmă doar pace. Kaya a respirat adânc, simțind că inima îi era ușoară și spiritul liber. Era gata să-și îmbrățișeze viața, pe deplin și fără teamă, știind că va purta mereu în ea puterea pe care o descoperise în interiorul său. Și, în timp ce ieșea din camera ei în lumea luminoasă de dincolo, a simțit o fericire profundă și durabilă pentru prima dată după foarte mult timp.
