Fantasio  blues(timp de citire: 15 minute)

Când eram mic, părinții mă duceau în fiecare vară la Constanța. Fratele mamei, un colonel de intendență burtos,  avea un apartament cu două camere la etajul trei, într-un bloc albastru de pe strada Mihai Viteazul. Urcam cele trei etaje ținându-mă cu mâna de balustrada forjată, acoperită  cu un material plastic albastru, lucios, care aducea cu linoleumul.  Ieșeam după-amiezile și mă jucam  în parcul din fața blocului, eram o mulțime de copii din tot cvartalul, ne alergam și ne trânteam în nisip. Mă întorceam în apartament când mi se făcea foame. De două ori am greșit etajul, am sunat fie cu unul mai jos, fie cu unul mai sus, dar în rest mă ghidam după mirosul de cartofi prăjiți din bucătăria lui tanti Mița. În stânga ușii ei se afla o garsonieră din care se auzeau tot timpul arpegii de violoncel; acolo locuia o tipă care cânta la teatrul Fantasio. Mi se păreau extrem de triste melodiile acelea, erau ca niște jeliri, dar așa sună violoncelul, mi s-a spus. Oricum, treceam pe lângă ușă foarte repede, fără să mă uit în direcția aceea.

Odată, am sunat totuși, din greșeală, la ușa violoncelistei și am fost gata să fac pe mine de frică. Eram șocat, credeam că va ieși de acolo o cotoroanță, o să mă răpească și n-o să mă mai lase să plec. Norocul meu a fost că în clipa aceea ușa mătușii s-a deschis și mâna energică a colonelului m-a tras iute înăuntru. Multă vreme după aceea mi se părea că dincolo de vizorul instrumentistei mă spionează un ochi, când mă ridicam pe vârfuri ca să apăs pe soneria unchiului. O dată țin minte că ușa muzicienei s-a crăpat ca din întâmplare când treceam prin dreptul ei și dinăuntru am auzit o voce groasă de bărbat, ceea ce m-a descumpănit, căci o auzisem pe tanti șoptind pe un ton grav că vecina ei era văduvă.

Apartamentul colonelului avea o bucătărie mititică în care erau un frigider Fram, un dulap pentru veselă, o masă și un aragaz. Cumva, reușeam să ne așezăm toți șase în jurul mesei și mâncam cartofi prăjiți și salată de roșii cu castraveți. După masă, colonelul își făcea o cafea la ibric și își aprindea o țigară Snagov, pe care o fuma cu capul scos  pe fereastră. Era așa de gras, încât se mișca prin bucătărie numai cu spatele la perete, pe lângă masă, dulap și frigider, sugându-și burta. Avea în baie două perechi de cizme înalte până la genunchi, pe care le purta alternativ. Le lustruia în fiecare zi cu cremă iar noaptea le ținea în extensie cu niște dispozitive de lemn numite șanuri. Și baia era extrem de îngustă. Țin minte că într-o zi am vrut să fac un duș, deși mi se spusese că nu e bine să fac asta, dar eu, fie că uitasem, fie nu pricepusem prea bine motivele, tot am făcut. Nici nu m-am gândit pe moment ce se putea întâmpla, abia mai târziu am realizat  că stropisem peste tot și se umpluseră  cizmele unchiului  cu apă. Asta e.  La mine la țară nu aveam baie în casă, ne spălam cu toții  în lighean, în bucătărie.  Și la noi  se făcea apăraie pe jos și nimeni nu zicea nimic.

Cele două camere ale unchiului dădeau una în alta, ceea ce pe mine nu mă deranja, pentru că dormeam în ultima cameră, cu mama și cu tata. Mama dormea pe jos, pe o pătură, eu și tata în pat. Era extrem de cald, toți eram transpirați. Tata sforăia ca o drujbă iar eu mă uitam până-mi venea somnul la covorul persan cu Răpirea din Serai, atârnat pe perete la marginea  patului. Văd și acum în fața ochilor prințul arab călare pe un cal murg, cu o femeie despletită în spatele lui, ținându-se cu brațele înlănțuite de pieptul iubitului. În spate se vedeau minarete cu semilună șiun grup de oameni care agitau iatagane în urma  fugarilor. Îmi țeseam în minte mereu aceeași poveste, plecând de la desenul din covor, și totuși nu mă plictiseam niciodată de ea.

Nu-mi plăcea noaptea, pentru că trebuia să stau și să aștept cu ochii închiși să se facă ziuă și să ies afară, la soare și la aer. Dimineața plecam la plajă cu toții, în afară de colonel. Eu aveam niște șlapi cu care lipăiam traversând cele trei străzi care ne despărțeau de țărmul mării. Treceam printr-un parc și-mi udam picioarele în țâșnitorile cu apă, după care o luam pe lângă Grădina de vară Tomis și ajungeam la scările de beton care coborau până jos în zigzag.

Țin minte că într-o după-amiază am fost la Acvariu. În centrul lui era un bazin rotund  plin cu pești uriași de peste cinci sute de kile.Te puteai învârti la nesfârșit în jurul lui. Sturionii mustăcioși se ascundeau în nisip, de unde zvâcneau câteodată, intempestiv, urmărind cine știe ce nălucă li se năzărea prin apa tulbure. Pisica-de-mare, ca un deltaplan, plutea sus, obturând lumina și aruncând o umbră prelungă ce ajungeau până jos, făcând crabii și limacșii să se retragă în scorburile lor. Rechinul cu bot în formă de ciocan se strecura abil în învălmășeala aceea, și chiar mă miram cum de reușea să nu se izbească niciodată cu fălcile lui caraghioase de colegii de bazin. Marele rechin alb se învârtea neîncetat pe lângă pereți, în sensul acelor de ceas, absent la tot ce se întâmpla în jur.

Toți peștii începuseră de altfel, fără să prind de veste, să se învârtească în același sens cu Marele Alb, făcându-mă să mă întreb cine pe cine urmărește de fapt, și cine încearcă să scape de prădător. Formau un vârtej de trupuri cenușii, încordate, în care deslușeam vag, uneori, formele vreunui pește cunoscut. Trecând prin dreptul meu, morunii și nisetrii îmi aruncau priviri iscoditoare, lucru bizar, deoarece se știe că peștii sunt total inexpresivi. Figurile lor însă căpătaseră ceva omenesc. Mi se părea că recunosc, în scurtul răstimp cât se aflau în fața mea, pomeți, sprâncene și orbite, în care globii oculari se roteau, fixându-mă cu pupilele negre. Vârtejul acela sporea în intensitate cu fiecare clipă și, în scurt timp, în apă se formă o pâlnie, un sorb enorm ce cobora până la fund. Vedeam pereții translucizi ai vârtejului prin transparența apei, lucind ca mercurul. Apa dislocată de vârtej urcă pe pereții de sticlă până sus, amenințând să evadeze în exterior prin spațiul îngust de ventilație. Postamentul de beton al bazinului începu deodată să trepideze, îi simțeam vibrația prin tălpi, și un huruit sumbru se auzi din măruntaiele instalațiilor.

Atunci mi s-a oprit, literalmente, inima în loc, când din bulboana aceea demențială un trup gol de femeie, cu cap, cu părul despletit, cu sâni și toate celelalte s-a desprins din alaiul faunei acvatice și  s-a proptit cu palmele de peretele concav de sticlă, de care zadarnic încercă să se lipească. Apa a împins-o imediat și a târât-o roată, afară din câmpul meu vizual. Cu toate astea, în fracțiunea aceea de secundă în care privirile noastre s-au intersectat, ochii ei mi-au transmis o disperare abisală, o deznădejde de sfârșit de veac. Atâta groază cât ar fi putut să umple un țipăt mut. Gura femeii era căscată larg, din gâtlejul ei se ridicau bule mici de aer, ultimele care-i părăseau plămânii. De pe laturile gâtului, de sub urechi, firișoare de sânge îi țâșneau, colorând în roșu, ca o spuzeală fină, ca un văl, apa din jurul pletelor ei brune, răsfirate larg. Când vârtejul acela al morții a adus-o din nou în fața mea, am putut să observ cum palmele ei lăsau urme de sânge pe sticlă, o dâră circulară, continuă, ca un fel de cerc magic.

Am privit hipnotizat scena aceea, incapabil să scot vreun sunet, până când o mână mi-a astupat gura pe la spate, iar alta m-a ridicat pe sus, cuprins de mijloc. Astfel imobilizat, nu am putut să mă eliberez din strânsoare, cu toate smucelile și zvârcolirile de care eram în stare. Iar un copil speriat și imobilizat se zvârcolește extrem de tare. Coșmarul acesta, al răpirii, al claustrării, m-a urmărit de când mă știu. Era o fobie atavică, un instinct de apărare implantat în psihicul necopt al oricărui copil. Fugi de străini, ferește-te de locuri întunecoase și strâmte, și va fi bine! Nu ai altfel cum să scapi, ești mic și slab. Nu am încetat să mă zvârcolesc și să țip până când am simțit un junghi violent în gât. Am avut o încercare de tuse nefinalizată și țin minte că am dat ochii peste cap. Altceva nu mai știu nimic.

Când m-am trezit eram întins pe un pat, cu un ac înfipt în venă. Mama și tata aveau figurile acelea îngrijorate pe care le afișau de fiecare dată când făceam amigdalită. Un doctor mi-a ridicat capul de pe pernă și, presându-mi limba cu o spatulă, s-a uitat în gâtul meu. Mi-a extras termometrul de sub braț și a murmurat încurajator către ai mei: „Evoluția este favorabilă. Îl puteți lua acasă. Îi dați supe de legume degresate și fructe, fără sare și grăsimi”.

Am coborât din pat susținut de asistenta medicală. Eram amețit, aveam o stare de sfârșeală și simțeam încă o durere ascuțită în gât. Nu puteam să înghit. Mi s-a spus că făcusem o alergie, sau insolație, sau mă mușcase o viperă sau un scorpion sau ceva în genul ăsta. Doctorii care m-au văzut nu au căzut pe același diagnostic. Răspunsul organismului la tratament fiind însă pozitiv, nu mai conta prea mult ce se scria în fișă. Am fost dus acasă la tanti Mița și acolo am zăcut o săptămână în camera cu Răpirea din serai, cu un cearșaf în geam. Nu mai suportam lumina. În zadar mi-am pus colacul în diagonală după umăr, în zadar mi-am pregătit casca de baie și papucii lângă ușă. Nu puteam să mai fac nici doi pași afară din bloc. Îndată ce mă prindea soarele, cădeam moale și dădeam ochii peste cap.

Dezamăgit de ghinionul nemaipomenit care-mi răpise jumătate din vacanța la mare, m-am resemnat într-un târziu și am început să urc încet scările cu balustradă albastră. Fusese ultima tentativă de a vedea marea în anul acela. A doua zi urma să plecăm acasă, la noi, la Bran. Urcam treaptă după treaptă, cu capul în pământ, și la un moment dat am sesizat, absent și indiferent, că iarăși nu numărasem bine etajele. Unde eram de fapt, la doi, la trei sau la patru? Aparent, ușa din fața mea semăna perfect cu cea a colonelului, dar toate ușile erau exact la fel. Același model, aceeași culoare. Am privit în jur, nici un detaliu special nu mi se părea cunoscut. Nici un poster pe perete, nici un ghiveci de flori.

Am privit atunci insistent ușa din stânga mea, sperând să aud dinăuntru acorduri de violoncel. Vechea spaimă față de locatara melomană îmi trecuse binișor, mi se părea acum puerilă. Am lipit urechea de ușă, dar PVC-ul era ciudat de fierbinte și m-a făcut să mă dau îndărăt. În clipa aceea ușa s-a dat brusc în lături.

Am simțit că sunt gata să cad din picioare, a doua oară în decurs de o săptămână. În fața mea stătea violoncelista. Semăna perfect cu femeia din acvariu, aș fi putut să jur că erau una și aceeași persoană, avea același păr negru, despletit, aceeași gură deschisă larg, ca pentru un țipăt niciodată scos, ca și cum în plămânii ei nu mai era nicio bulă de aer. Și, mai ales, aceiași ochi care înotau în apele amare ale deznădejdii ultime. Și-a întins mâinile către mine, a vrut să mă strângă în brațe, dar n-a reușit. Abia dacă m-a atins cu buricele degetelor pe tricou, însă m-am dat rapid un pas înapoi, tocmai la timp. Ceea ce m-a frapat, și n-am putut să înțeleg pentru moment, a fost de ce femeia nu a vrut, sau nu a putut să facă un pas mai departe, către mine,  peste prag. A rămas așa, imobilă, cu mâinile întinse către mine, în postura care mi-a rămas imortalizată în minte, așa cum o văzusem în bazin, încercând să se lipească de sticlă. Palmele ei erau pline de sânge, și atunci am văzut cu oroare că pe pragul garsonierei și sus și de jur împrejurul tocului ușii era o dâră de sânge, o barieră magică, iar sângele ei era tocmai pecetea, borna de hotar.

Sărmana femeie sângera la simpla atingere a ușii.

M-am dat înapoi împleticindu-mă și am făcut câțiva pași în direcția ușii unchiului meu, moment în care am văzut o siluetă întunecată decupându-se din lumină, în spatele femeii. Două mâini scheletice, de un alb sidefiu, au înlănțuit-o pe violoncelista teatrului Fantasio și au tras-o cu blândețe, dar sever, înapoi. Când, după o eternitate în care degetul aproape că-mi luase foc pe sonerie, ușa unchiului s-a deschis și burta impozantă a colonelului și-a făcut apariția în prag, pricoliciul se trăsese înapoi, fără zgomot, ca și cum ar fi plutit. Nu am mai apucat să văd decât o ultimă sclipire de ură pe fața lui, un rânjet și un canin în colțul gurii.

Am povestit rudelor mele doar o parte din cele ce am văzut, de teamă să nu mă considere mai bolnav decât eram. Tanti Mița mi-a spus că pe violoncelistă o chema Liuba, era din Cernăuți, și a venit în România după un agent imobiliar de prin părțile Brașovului, bolnav de hemofilie, Ioan Harker, care murise între timp. Garsoniera de pe Mihai Viteazul fusese cumpărată de acest Harker special pentru frumoasa lui soție, care găsise un post în orchestra teatrului Fantasio. Asta a povestit tanti Mița la masă, de față cu noi, copiii. Însă eu am auzit fără să vreau, fiind în pat și uitând-mă la carpeta cu Răpirea din Serai, o discuție șușotită în camera de alături, despre un secret al Liubei insuficient de bine ascuns față de soțul ei, care era extrem, dar extrem de gelos, iar supărarea pricinuită se pare că i-ar fi grăbit moartea.

Oricare ar fi fost adevărul, faptele au trecut aproape neobservate. Liuba Harker era o persoană retrasă, chiar prea discretă; din cauza asta vecinii din bloc o considerau ciudată și o ocoleau. Ca întotdeauna, însă, absența știrilor reale despre un vecin încuraja bârfa. Așa că nu pot să garantez că ceea ce am auzit sunt lucruri reale.

Cât despre mine, a doua zi, cum m-am simțit mult mai bine, părinții m-au dus înapoi în satul nostru dintre dealuri. Rana de la gât mi s-a cicatrizat și ea, cu timpul.

Am revenit la mare în fiecare vară, până la terminarea gimnaziului. În anul în care am intrat la liceu, colonelul și tanti Mița s-au mutat din blocul acela în alt cartier, la patru camere. Mult timp după aceea, adult fiind, neștiut și necunoscut de nimeni, am continuat să spionez blocul albastru de pe strada Mihai Viteazul numărul unu. Urcam emoționat până la etajul trei, ținându-mă de balustrada acoperită cu linoleum și stăteam așa, cu auzul încordat, minute în șir în fața apartamentului din care, copil fiind, auzeam răsunând acorduri triste de violoncel.

Uneori și astăzi, dacă am răbdare și îmi lipesc urechea de furnirul rece, încă le mai aud.