Clădirea îmi părea familiară: Global Vortex, sediul central. Odată cu mine, pe scara rulantă coborau bărbați și femei cu ecusoane, toți cu un aer preocupat, ca o legitimație purtată la vedere. În holul de la parter se tălăzuiau funcționari, avocați, notari, secretare. Cum am pus piciorul pe mozaicul podelei, fluviul uman m-a înghițit, m-a luat cu el. O clipă, una singură, m-am simțit în siguranță: anonimă, pierzându-mă în mulțimea ce se îndrepta, neabătută, spre ieșire. Se terminase programul, era un exercițiu de alarmă în caz de incendiu?
Mergeam pe lângă peretele de sticlă și, privind afară, m-a lovit prima neconcordanță cu realitatea: era la prânz și trotuarele, strada ar fi trebui să fie pline de lume. Astăzi, nu vedeam pe nimeni. Celor din clădire nu li se părea ciudat; nici asta, nici cerul plumburiu, atât de jos încât înghițise etajele zgârie-norilor din jur.
Dintr-o dată a început să plouă, cu picături mari ce se înfigeau în asfalt ca niște proiectile. Și nu era o figură de stil. Stropii găureau caldarâmul cu picamere lichide, iar asfaltul începea să semene cu o strecurătoare, de unde aburi verzi se ridicau, încolăcindu-se în văzduh.
Ploua cu acid sulfuric, cianură, apă grea?
Portarii s-au dat la o parte, lăsând să treacă primul eșalon uman din coloana ce înainta în ordine. Apoi ușile s-au închis iarăși, iar ce a urmat s-a petrecut într-o liniște sinistră.
Ieșiseră vreo treizeci de bărbați și femei. Niciunul n-a ajuns departe, năruindu-se pe rând sub rafalele ploii, sub cerul ce nu se oprea să schimbe încărcătoarele. O secretară apucase să deschidă umbrela – pentru a se pomeni cu un schelet de tije în mână și fața acoperită cu pete ca de pojar. „Ploaia“ topea bumbac și plastic, vinil și piele. Un bărbat se uita neîncrezător la palmele unde carnea desprinsă în fâșii îi dezvelea falangele… Unii cădeau, se ridicau pentru a mai face câțiva pași, apoi se prăbușeau definitiv. Alții își scoteau hainele fumegânde, jupuindu-le de pe ei odată cu pielea. Mulți se târau pe coate și genunchi, ori se zvârcoleau pe caldarâm… Câțiva se adăpostiseră sub streșini, însă ploaia îi găsea, bătând pieziș, cu precizie de lunetist. Toți voiau să câștige un minut de viață, de agonie. Destui încercaseră să se întoarcă în clădire – dar ușile au rămas închise, sub veghea nepăsătoare a portarilor. O femeie bătea cu pumnii în sticla incasabilă, până când s-a scurs de-a lungul geamului ca o meduză strivită. Un avocat a scos din buzunarul jachetei un pistol – cum de nu i-l confiscaseră cei de la securitate? – și-a pus țeava sub bărbie și a tras. N-am auzit împușcătura. Dincolo de sticla stropită cu bucăți de creier, moartea se dezlănțuia în tăcere, într-o orgie de roșu și cenușiu; mai mult roșu.
Cei dinăuntru nu dădeau semne de panică. Stăteau, umăr lângă umăr, într-o masă compactă care continua să se îngroașe cu noii veniți, aduși de scara rulantă. Primele rânduri încremeniseră în fața ușilor; nu vedeau ce se întâmplă afară? În mulțimea amorfă vibra ceva, ca o nerăbdare abia înfrânată.
Așteptau să iasă.
În stradă nu mai mișca nimeni, în holul de la parter puteai auzi bâzâitul camerelor de supraveghere. Când ușile s-au dat iarăși în lături, angajați și clienți au ieșit de-a valma să facă duș cu cianură, iar coloana a înaintat cu zece pași. Și eu, odată cu ea.
Ușile se închiseseră iarăși, ermetic, lăsând spectacolul să se desfășoare silențios. L-am ignorat. Urmărisem premiera, nu mă tenta să văd filmul încă o dată. A treia oară aveam să fac parte dintre protagoniști – iar asta era o problemă!
Nu împărtășeam entuziasmul autodistructiv al turmei, nici nu simțeam nevoia să mă purific, la modul definitiv. Dar… aveam de ales? Gândurile rămâneau ale mele; trupul, însă, asculta de o voință străină. Dincolo de geamurile-vitrină, cadavrele înțepeniseră pe caldarâm, muribunzii zvâcneau tot mai rar. Curând, coloana s-ar pune din nou în mișcare. Soluții? O umbrelă din azbest – ideal, imposibil. Un glonte în cap, tras cu revolverul unuia dintre paznici – tentant, dacă n-aș fi fost pe pilot automat.
Deodată, porțile transparente s-au tras în lături, scuipând primele rânduri în piața pavată cu leșuri. Șuvoiul omenesc a prins să înainteze și m-a luat cu el, solz încrustat în pielea unui șarpe sinucigaș.
Nu!! am strigat fără glas. Încă patru pași, apoi… Am închis ochii, să nu văd Styxul ce se revărsa din cer, tot mai aproape.
M-am simțit apucată de mână, trasă în afara șuvoiului-kamikaze. Ceva ca un trăsnet m-a străbătut, de parcă atinsesem un fir de înaltă tensiune. Fiecare celulă din mine, electrocutată, făcută scrum, țipa în tăcere.
– Respiră adânc, Lorena.
Ewan. Să fie cu putință?! Pleoapele mi-au zvâcnit, iar privirile ni s-au amestecat, albastru în verde.
– Sunt bine, am răspuns întrebării nerostite.
Tremuram încă și mă mișcam anevoie, de parcă reînvățam să merg. Însă eram din nou stăpână pe trupul meu. Mi-am potrivit pașii după ai lui Ewan, îndepărtându-ne de ieșirea spre care mergeau toți. Nimeni nu ne-a oprit, nici un cap nu s-a întors după noi. Deveniserăm invizibili, așa cum eram imuni la forța care îi controla pe cei de la parter.
Inima îmi bătea repede, dar nu de frică. Ewan mă găsise, m-ar fi așteptat la marginea oricărei guri de iad în care voia să îmi dădea brânci Stăpânul Coșmarurilor.
– Întotdeauna, a surâs cu modestie.
I-am zâmbit și eu; îmi citise gândurile, dar l-am iertat. Nu îi fusese ușor să dea tocmai de visul ăsta, între atâtea posibilități, altfel ar fi venit mai devreme, tăind din deliciile suspansului. Iar data viitoare putea ajunge prea târziu, o știam amândoi la fel de bine.
Înaintea ușii cu un afișaj electronic deasupra, Ewan a apăsat butonul de apel și canaturile s-au deschis, ascultătoare. Abia intrasem și liftul a pornit singur. Urcam de câteva minute, când s-a oprit brusc, iar luminile s-au stins, lăsându-ne suspendați în beznă. Pană de curent? Înainte să mă lămuresc, am pornit din nou, cu zdruncinături și opinteli. În tavan, un bec prăfuit ce pâlpâia, gata să își dea duhul, înlocuise spoturile din tavan și se asorta perfect cu restul: o cușcă de lemn cu o ușă-grilaj din fier forjat.
Când fosila-ascensor s-a oprit zdrăngănind din toate încheieturile, Ewan a făcut grilajul să culiseze cu un scrâșnet de protest și am pășit afară, mulțumită să simt din nou podeaua sub picioare.
Mai precis o carpetă purpurie, străbătând un coridor mărginit de două șiruri de uși identice: etajul unui hotel din perioada victoriană. Ewan mă adusese dintr-un loc și un timp ce îi erau străine, într-altele unde fusese cândva; de-asta făcuserăm excursia prin muzeul tehnicii. Mergeam printre pereții tapisați, pe lângă lămpile-veioze cu gaz, încercând să îmi dau seama când ne aflam. Clădirea-mamut din oțel și sticlă Global Vortex data din anii ’80. Cu două secole înainte, aici fusese un hotel de lux. Se numea…
– Hotel Commodore, mi-a amintit Ewan.
În dreptul ușii 307, a scos din buzunar o cheie cu care a descuiat-o, invitându-mă înăuntru. Apartamentele din toate hotelurile lumii au un aer comun, iar cel în care intrasem nu făcea excepție: stucaturi, lambriuri, mobilier baroc, covoare de Buhara, porțelanuri de Meissen – un mixaj de rafinament francez, confort britanic și provizorat american. Însă lui Ewan îi era gândul la altceva:
– Astăzi am avut noroc, Lorena. Dar mâine?
Neputința de a ocroti ființa pe care o iubești, pentru care ți-ai da de o mie de ori viața. Un simțământ pe care îl înțelegeam, îl trăisem.
− Nu-mi fac griji. N-o să mi se întâmple nimic.
− Crezi?
Mi-a căutat privirea, lăsându-mă să-i spun cu vorbe ce nu îndrăznea să-mi citească în minte.
– Cred în tine, Ewan.
Iubim cu inima, nu cu mintea, dar gândul ăsta l-am ținut numai pentru mine. Și bine am făcut, fiindcă Ewan m-a tras spre el, de parcă ne pregăteam să ne aruncăm în gol, legați de aceeași frânghie elastică. Mi-a cuprins tâmplele în palme, lipindu-și fruntea de a mea și… Am văzut sarcofagul-acvariu înăuntrul căruia plutea cu ochii închiși, cu brațele desfăcute – un înecat coborând spre adâncul oceanului, fără să atingă vreodată nisipul de pe fund. Împrejur, nenumărate tuburi pulsau, vibrau, încolăcindu-l ca brațele unei caracatițe ce îi sugea sângele prin guri-ventuze. De fapt, era invers: cefalopoda de cauciuc îl hrănea, îl păstra în viață, așa cum fluidul gelatinos din plămâni îi ținea loc de aer. Când respirase ultima oară?… Să fii închis într-un coșciug lichid, fără sunete, imagini, senzații – nu era nici viață, nici moarte. Nimeni nu ar fi rămas întreg la minte după așa ceva. Nimeni.
Lacrimi mi se rostogoleau pe obraji și Ewan le-a cules una câte una cu buzele, le-a uscat cu răsuflarea. Era acolo, dar și aici, cu mine. Găsise o cale de scăpare din îmbrățișarea morbidă a brațelor-tuburi, din trupul amfibiu, conservat în supa calorică.
M-am uitat din nou la cel dinăuntru: senzorii lipiți de frunte se prelungeau în cabluri translucide, zbuciumându-se ca șerpii Meduzei, gata să înhațe vreun gând răzleț. Însă ecranele de monitorizare rămâneau opace, acele oscilografelor inerte… Ewan se izolase într-un univers propriu, unde rămânea intangibil. Încă. Până când Stăpânul Coșmarurilor își va pierde răbdarea și va tăia cordonul de alimentare.
Era ultimul lucru ce îl preocupa acum pe Ewan.
Îmi descheia febril nasturii de la costumul gri-argintiu cu care mă înzestraseră programatorii înainte să îmi facă vânt în coșmar – ca să nu fiu în notă discordantă cu femeile de afaceri, magnații și elita gulerelor albe de la Global Vortex, toți cu o dorință secretă de a muri în chinuri cumplite… Bluza avea și ea nasturi, din sidef. Ewan i-a făcut să sară dintr-o smucitură, apoi m-a sărutat pe gât, pe umeri. Ne-am îndepărtat, o clipă, cât să îi trag tricoul peste cap, iar el să îmi desfacă fermoarul fustei, lăsând-o să lunece peste șolduri. Am pășit afară din inelul de pânză și mi-am azvârlit, pe rând, pantofii: Dolce&Gabbana, cu tocuri cui și vârfuri ascuțite – nu exact stilul meu. Mi-am dat bluza jos, descoperind cu uimire ce purtam pe dedesubt: desuuri Kalvin Klein, de un roșu electric.
Ewan mă privea cu ochi de Pygmalion, sculptorul îndrăgostit de propria creație. Nu eram Galateea, însă mâinile ce îmi lunecau pe trup ar fi dat viață și unui bloc de marmură. Iar eu nu mă simțeam deloc din piatră; mai curând magmă fierbinte, clocotitoare.
O șoaptă mi-a înfiorat lobul urechii.
– Lorena, când ai făcut ultima oară dragoste?
– Nu-mi amintesc, am răspuns cu sinceritate.
Ewan… mă tachina? Părea serios, însă nu încetase cu explorările anatomice; până la urmă, a reușit să îmi desfacă sutienul. Și mai avea o întrebare…
– Crezi că am uitat cum se face?
M-a pufnit râsul, deși două secole de abstinență era un record greu de egalat.
– O să te ajut să-ți amintești.
L-am sărutat la rându-mi; destul de convingător fiindcă, în clipa următoare, m-a săltat în brațe, purtându-mă spre canapea. Îi simțeam trupul lipit de al meu, mușchii încordați, îi auzeam bătăile inimii, puternice, egale.
Ewan îmi săruta pleoapele, fruntea, obrajii, cu buze care ardeau, vindecau.
– Lorena!
Chemarea m-a înfiorat, trezind un vulcan de simțăminte și senzații ce dormise sub zăpezi, în letargia lungii ierni arctice.
– Da? am reușit să strecor între două răsuflări iuțite.
– Încep să-mi aduc aminte…
După care n-au mai fost vorbe. Numai lumina revărsată din ochii lui Ewan, un soare verde, răsărit din ape spre cerul care eram, așteptându-l, primindu-l. Numai dansul tăcut al trupurilor, mișcări sincronizate care își răspundeau fără greș; lente, încetinite înadins, apoi tot mai repezi. Ne-am atins, ne-am gustat, ne-am risipit unul în celălalt, regăsindu-ne de fiecare dată identitatea și dorința de a o pierde. Eu, el – cine era cine? Ne topeam într-un creuzet din care se năștea o făptură perfectă, androgină. Noi, un alt cuvânt pentru împlinire. Zvâcnetul sângelui ne chema, ne adâncea într-o transă frenetică. Încercam să ne contopim cu totul, atom cu atom. Nu atracția gravitațională – descopeream cu uimire – era motorul universului, ci dorința. Fusese dintotdeauna în mine, înlănțuită de stânca subconștientului. Am eliberat-o, lăsând-o să crească, să mă devoreze, să mă mistuie; am pierit și am renăscut, iar și iar, din propria-mi cenușă.
Era un vis, o iluzie frumoasă, o clipă furată eternității. Știam, la fel de bine ca Ewan…
Și am făcut-o să dureze.
