Octavian Orăşeanu mi-a fost director. Până în ajunul Crăciunului. Atunci, pe data de 24 decembrie, seara la ora 10, când mi s-a terminat tura de 12 ore, site managerul Trică mi-a înmânat decizia de concediere.
Am citit hârtia aia de trei ori şi, chiar dacă scria negru pe alb cât se poate de clar că începând din 25 decembrie compania renunţă la serviciile mele, tot nu-mi venea să cred. Trebuia să fie vreo glumă, o păcăleală, trebuia să existe o explicaţie. Eu am înţeles că traversăm o perioadă mai dificilă, că nu merg bine lucrurile în firmă, de prime de sărbători nici nu poate fi vorba şi am fost de acord chiar şi cu diminuarea salariului cu 10 procente, deşi o duceam deja cumplit de greu, atunci de ce tocmai pe mine? De ce tocmai acum?
Aveam patru copii, nevasta mi-era bolnavă şi munceam ca un rob ca să pun pâinea cea de toate zilele pe masa familiei şi să cumpăr medicamente, ştia toată lumea acest lucru, deci ce s-a întâmplat? Era o glumă, sigur era o glumă. Dar nu era. Adevărul era că pe domnul Orăşeanu nu doar că nu l-a interesat situaţia mea şi a celorlalţi trei nenorociţi care au primit în ajun de Crăciun câte o înştiinţare similară, dar se pare că a mai şi insistat ca deciziile să ne fie înmânate la sfârşitul turei, în ajunul Crăciunului. Nu ca să ne aplice lovitura de graţie, nici gând, ci pentru că i-a fost mai comod aşa. Dacă am fi primit hârtiile de dimineaţă s-ar fi trezit cu noi la uşa biroului, am fi încercat să avem o discuţie măcar, iar directorilor de teapa lui Orăşeanu nimic nu le displace mai mult decât asumarea deschisă a deciziilor şi discuţiile cu nişte subalterni aflaţi pe treapta cea mai de jos.
M-am dus acasă plângând. M-am oprit la colţul străzii, mi-am şters lacrimile, am cules de pe jos o ţigară fumată doar de jumătate şi am terminat-o eu, deşi nu mai pusesem ţigară în gură de peste zece ani. Unii se grăbeau spre casă încărcaţi cu bagaje, probabil ultimele achiziţii pentru sărbători, alţii împodobeau pomul de Crăciun şi pregăteau darurile, erau cu toţi cei dragi în jur şi se bucurau, doar eu stăteam la colţul străzii şi îmi era teamă să ajung acasă. Ce să zic soţiei mele, cum să-i zic? Cum să-mi privesc copiii în ochi?
Nu am pus strop de băutură alcoolică în gură de ani de zile, dar în seara aia m-am prefăcut că-s beat. Am deschis uşa şi am căzut înăuntru ca un sac de cartofi. Mi-am jucat bine rolul, m-am ridicat cu greu, m-am lovit de pereţi şi am răsturnat măsuţa de pe hol, apoi m-am dus împleticit direct în dormitor ca să mă prăbuşesc în pat. M-am gândit că vor fi mai uşor de suportat dispreţul şi nervii soţiei, dar n-am reuşit s-o păcălesc. Alina mă cunoştea deja de prea mult timp şi mă cunoştea prea bine. A venit după mine, s-a aşezat pe marginea patului şi mi-a strâns mâna dreaptă între palmele ei.
– Ai speriat copiii degeaba, dragule. Nici ei şi nici eu nu credem în spectacolul ăsta, indiferent cât de bun actor ai fi. Zi-mi ce s-a întâmplat.
N-am putut. Am deschis gura să vorbesc, dar nu aveam voce, nu-mi găseam cuvintele şi nu ştiam cum să spun că am eşuat, ca soţ, ca tată, ca om, în toate felurile am eşuat. I-am întins hârtia şi am plâns alături de ea, în tăcere. Privirea, lacrimile şi muţenia ei m-au durut cum nu credeam că poate să doară ceva.
Atunci, în noaptea aia disperată am decis să nu las acest lucru să treacă. Am analizat totul şi, să mă ierte Dumnezeu şi să mă iertaţi şi voi, dar am decis ca pe Orăşeanu să nu-l iert. Nimeni capabil de aşa ceva, nimeni atât de lipsit de compasiune, de empatie, de omenie, nu merită iertat.
Nu am constituţia necesară pentru a încerca să-mi fac dreptate cu pumnii, nu am nici caracterul de aşa natură, nu recurg la violenţă niciodată, dar temeţi-vă de cei ca mine mai mult decât de violenţi. Ceilalți se descarcă prin violență şi lucrurile merg înainte, nu bine, dar măcar acceptabil. Pe când, noi, cei slabi şi neajutoraţi apelăm la forţe aflate mult dincolo de ce putem controla.
La şase dimineaţa, în prima zi de Crăciun, pe întuneric când toţi oamenii obişnuiţi dormeau încă, am împins poarta cimitirului cât să mă strecor înăuntru şi m-am dus la cripta ascunsă în spatele celor cinci salcii plângătoare. Cripta veche servea nu doar ca loc de veci membrilor unei familii nobiliare de odinioară, ci era şi locul în care sărmana mea mamă îşi găsise cândva adăpost. Ştiam că nu o găsesc acolo, tot ce voiam era să găsesc un semn, să știu pe unde s-o caut.
Da, mama mea e o ţigancă bătrână, o cerşetoare, o hoață, o ghicitoare în cărţi, în cafea şi în palmă. Da, am încercat s-o conving să renunţe la viaţa de vagaboandă, am încercat s-o aduc să locuiască cu mine pe vremea când încă n-o cunoşteam pe Alina, pe vremea când nu aveam copii şi când încercam disperat să-mi găsesc locul în lume, să mă integrez. Da, îmi era ruşine că-s ţigan şi îmi negam originile, mi-am schimbat chiar şi numele, mă prefăceam că nu ştiu o boabă în ţigăneşte şi mi-am inventat nişte origini spaniole pentru a explica nuanţa tuciurie a pielii, dar tot ce am obţinut a fost dispreţul ei şi refuzul de a sta măcar să mă asculte când am încercat să-i explic de ce trebuie să renunţe la fustele ei colorate, la cămăşile înflorate, la dormitul pe pământul gol şi la căutarea unui adăpost acolo unde o prindea seara. Mi-a zâmbit ironic, m-a îmbrăţişat, mi-a zis că mă iubeşte şi mă va iubi toată viaţă ei, apoi m-a împins. A scuipat la picioarele mele şi mi-a zis că nu e nevoie să-mi fie ruşine de ea, mai bine uit că există. Nu am uitat, dar nici n-am mai căutat-o, nu se încadra în felul meu de a fi, nu îşi avea locul în lumea mea.
Nu am spus nimănui adevărul nici despre ea şi nici despre mine. Până şi Alina ştie că sunt orfan, că am fost abandonat la naştere. Mă iubeşte şi o iubesc, dar tot mi-e teamă că şi-ar putea schimba părerea despre mine dacă i-aş destăinui originea mea adevărată.
Pământul era îngheţat, vântul clădise un morman de zăpadă la uşa criptei şi se vedea clar că n-a mai trecut nimeni pe acolo de multă vreme. Mi-a luat ceva timp până am reuşit să împing uşa cât să încap prin crăpătură şi am făcut destul de mult zgomot izbind uşa metalică cu umărul, dar n-a venit nimeni să mă întrebe de sănătate. Înăuntru era mult mai întuneric decât afară şi în aer plutea mirosul greu al spaţiilor închise. Am fost tentat să aprind lanterna ca să cobor scările în siguranţă, dar exista riscul să atrag atenţia cuiva trezit cu noaptea în cap, deci m-am abţinut. Am coborât treaptă cu treaptă şi mi s-a părut că treptele s-au înmulţit de când n-am mai trecut pe aici. Peretele de care am încercat, la început, să mă sprijin era acoperit de mucegai lipicios, mai şi puţea ca o hazna, motiv pentru care am preferat să pipăi cu picioarele fiecare nouă treaptă, dar să nu mă mai ating de zid. Jos, în colţul unde îşi făcuse cândva mama mea adăpost, am găsit un morman de cârpe putrede, rămăşiţele unui scaun dezmembrat şi un ibric de cafea, ruginit. În rest nimic, doar cele trei goluri ale peretelui acolo unde familia de nobili n-a mai apucat să depună vreun sicriu şi cele cinci plăci de marmură inscripţionate cu numele celor al căror drum prin lume s-a oprit în construcţia asta subterană. Am răscolit inutil cârpele putrezite, nu era acolo nici un indiciu şi inutil am trecut raza lanternei pe pereţi căutând o însemnare. Mama a plecat fără să-mi lase măcar un cuvânt să știu unde s-o caut. Probabil s-a gândit că n-o voi căuta niciodată, mi-am zis şi am ieșit din criptă.
Însă ea nu renunțase la mine. Când am urcat scările, am găsit-o aşteptându-mă. Stătea jos pe pământul îngheţat, cu spatele sprijinit de trunchiul unei salcii plângătoare şi hrănea dintr-o sticlă un pui de căţel de maxim câteva zile. În lipsa unui biberon adecvat trăsese o mănuşă chirurgicală peste gura unei sticle de bere umplută cu lapte şi găurise un deget al mănușii, ca să poată turna viaţă în micul ghemotoc. Cățelul nu avea încă ochii deschişi şi începea să scârţâie de cum scăpa din gură bucăţica de latex.
– Mamă, ce faci aici?
– Încerc să salvez o viață, nu se vede? L-am găsit aseară aruncat pe marginea drumului, într-o cutie. Au fost cinci, dar ceilalţi patru erau deja morţi. Cred că au îngheţat. Ăsta încă striga pentru viaţa lui şi încerca să găsească o ţâţă pe fraţii lui morţi. A adormit de cum l-am băgat în sân, dar tot mi-a fost teamă că nu rezistă până găsesc undeva lapte. E un luptător, uită-te la el cum se agaţă de viaţă, de parcă i-ar oferi vreodată ceva bun.
– Unde stai? Ai unde să stai?
– Lasă-mă pe mine, că mă descurc întotdeauna. Zi-mi de tine. Ce s-a întâmplat? Ţi-am simţit aseară durerea, când căutam un magazin deschis să cumpăr lapte pentru ăsta mic. Cumva am ştiut că o să mă cauţi…
I-am povestit despre viaţa mea, de Alina, de nepoţii ei, de greutăţi, de boală şi de eşecurile mele. Nu m-a întrerupt deloc, nici să ceară detalii, nici să afle mai mult despre ceva sau cineva. M-a lăsat să termin, să-mi descarc sufletul, apoi m-a întrebat un singur lucru.
– Vrei ca cei vinovaţi să plătească?
Am vrut să-i răspund, dar mi-am dat seama, în timp ce aprobam din cap, că a fost de fapt o constatare.
– O să mă găseşti jos, lângă prietenii mei vechi. Adu-mi cele necesare şi toţi care-s vinovaţi vor plăti.
In ianuarie mi-am găsit un alt loc de muncă. Am avut noroc şi am nimerit între oameni cumsecade, programul era mai lejer şi salariul mai mare. Pentru o clipă am stat să mă gândesc dacă n-ar fi fost mai bine să renunţ la răzbunare, dar mi-am adus aminte de lacrimile soţiei mele şi asta a pecetluit soarta lui Orăşeanu.
L-am urmărit câteva săptămâni până i-am învăţat tot programul şi am fost nevoit să recunosc că n-aveam nici o şansă să fur ceva ce-i aparţine pătrunzând în locuinţa lui. Nevastă-sa, o doamnă care părea chiar de treabă, era acasă în permanenţă, se ocupa de creşterea copiilor. Dar aveam o şansă să fur ceva din biroul lui. Acolo era ceva mai uşor de pătruns noaptea, dar tot trebuia să cercetez terenul. Pentru asta trebuia să-mi vizitez foştii colegi, să ajung cu un motiv în clădirea de birouri şi nu aveam nici o idee cum să fac asta. Dar m-a ajutat un alt fost şef, unul atipic, pe nume Daniel. Era inginer şi, în cei cinci ani cât am lucrat la compania la care domnul Orăşeanu era director general, cel mai bine mi-a fost în cele patru luni cât am lucrat cu acest Daniel. Spre deosebire de toţi ceilalţi şefi pe acesta nu l-a văzut niciodată nimeni să fie nervos. Nu urla la muncitori, nu avea pretenţii absurde, nu dădea niciodată vina pe altcineva, dacă ceva nu mergea bine şi făcea el cumva ca toţi oamenii lui să facă lunar încă un salariu pe lângă cel primit de la companie. Era dat dracului, în sensul bun. Oamenii îl iubeau în primul rând pentru că le asigura cu regularitate câștiguri suplimentare, pentru că făcea ce zicea şi zicea ce făcea şi pentru că proteja interesele muncitorilor lui şi în faţa conducerii înalte şi chiar şi în faţa patronatului.
Am dat întâmplător peste el într-o cafenea. S-a bucurat că mă vede şi bucuria nu i-a fost prefăcută. Eu i-am întins mâna, dar el a preferat să mă îmbrăţişeze. Discutând despre una-alta am aflat că decizia concedierii mele a luat-o Orăşeanu, dar nu singur, ci consultându-se cu site managerul Trică şi cu project managerul Costache.
– Îţi dai seama că nu ştia Orăşeanu cine, ce, cât şi cum munceşte. El a venit cu ideea de a reduce numărul muncitorilor pentru a economisi ceva bani, dar nominalizarea s-a făcut de către Trică şi Costache, doar trebuia să-şi asume executarea lucrărilor cu câţiva oameni în minus. Iar concedierea în ajunul unei sărbători importante este o metodă a lui Trică, aşa a făcut cu toţi oamenii de care vroia să scape.
Din vorbă în vorbă am ajuns să-i spun de dorinţa mea de a intra în birourile acestor domni, iar Daniel, cu dezinvoltura care îl caracterizează mi-a oferit zâmbind soluţia.
– Măi, oamenii ăştia nu au idee că tu ţi-ai găsit deja de lucru în altă parte. Foloseşte asta. Informaţiile sunt importante pentru că pot fi folosite, dar când e vorba de oameni, la fel de importantă este şi lipsa unor informaţii, pentru că şi asta poate fi exploatată. Vrei să ajungi în birourile lor? Nimic mai simplu, dar trebuie să-mi promiţi că nu ai intenţii violente.
– Promit! Cum naiba te-ai gândit la aşa ceva, domnule inginer? Doar nu mă vezi capabil să le sar la gât? Nu fac eu aşa ceva, promit!
– Ok, dacă zici tu, te cred. În cazul ăsta, tot ce ai de făcut este să apelezi la foştii tăi şefi pentru o recomandare. Poţi să le zici că ai nevoie de asta pentru a-ţi găsi un alt loc de muncă. Stai că îţi şi formulez eu recomandarea, să te poţi duce direct cu rugămintea de a fi semnată. Dacă îţi zice secretara să laşi hârtia că o s-o ducă ea la semnat, refuz-o, spune-i că ai nevoie atunci, pe loc, de ea, că ai de susţinut un interviu de angajare chiar în ziua aia.
Daniel a avut dreptate. Mi s-a permis accesul în birouri ca să obţin eu personal semnăturile de care aveam nevoie.
În biroul lui Triţă i-am mulţumit acestuia pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru toate lunile în care mi-a fost şef şi m-a ajutat cu diverse, apoi l-am întrebat dacă îmi permite să-i folosesc toaleta. Am primit acordul şi i-am şterpelit pieptănul plin de fire de păr de pe poliţa de sub oglindă.
Orăşeanu nu mi-a dat nici o ocazie. A semnat hârtia după ce a aruncat o privire, apoi mi-a zis să-l iert, dar e extrem de ocupat. Am întrebat dacă pot să mă spăl pe mâini, dar mi-a arătat uşa biroului.
– Cum ieşi, o iei la stânga. În capăt sunt toaletele şi poţi să te speli acolo oricât vrei.
Era dincolo de biroul masiv, directorial, aşa că nici scena cu culesul vreunei scame sau a vreunei aţe de pe haina lui nu o puteam aplica. Dar nici nu mai era nevoie, că mi-a venit o idee bună.
– V-am spus cât de mult îmi place freza dumneavostră? Cred că aveţi un frizer excelent!
– Da, am, mă duc o dată pe lună la Forfecuţa, unde mă ia în primire domnul Tănase. E meseriaş. Se uită la faţa omului şi alege instant cea mai potrivită frizură.
Am stat două săptămâni la pândă la Forfecuţa. De cum a ieşit Orăşeanu din frizerie, în timp ce Tănase mătura părul de pe jos, am intrat eu. Am întrebat dacă e nevoie de programare, deşi ştiam că e obligatorie. Mi s-a oferit un număr de telefon, dar în timp ce încercam să salvez numărul mi-am scăpat telefonul pe jos. O dată cu telefonul am luat şi câteva fire de păr, doar cine să fi băgat de seamă că nu mă interesa nimic altceva?
Costache s-a dovedit a fi o nucă mai tare. Probabil că e paranoic omul, altfel nu înţeleg de unde toate fixurile astea pe capul lui. Hârtia mi-a semnat-o, dar şi cât a dat mâna cu mine a purtat mănuşi, a păstrat strict distanţa şi, la încercarea mea de apropiere, a făcut un pas în spate, cât să rămână în afara distanţei la care ajungeau mâinile mele. Nu şi-a luat nici o clipă ochii de pe mine, iar talente de prestidigitator n-am, ca să fi putut şterpeli ceva. L-am urmărit două luni şi m-am convins că e dus bine cu pluta. Nu mergea la frizer, ci frizerul mergea acasă la el o dată pe săptămână. Avea angajat un om la întreţinere, dar acesta nu doar repara tot ce se strica prin casă, dar se ocupa şi de grădină, de piscină şi de aspectul impecabil al gazonului din curte şi din faţa porţii de fier forjat. O fi fost Orăşeanu director general, dar ca avere nu se apropia de Costache.
Pe strada project managerului paranoic gunoiul se ridica în ziua de joi. Toată lumea scotea tomberoanele pline la portă şi le băga înauntru seara, golite. Nu şi Costache. Din gospodăria lui nu se arunca nimic. Gunoaiele erau sortate, deşeurile biologice erau puse într-un recipient special şi transformate în îngrăşământ, cele a căror descompunere necesita perioada lungă de timp erau incinerate şi cenuşa împrăştiată în grădină. Tot ce era sticlă sau metal, adică nici nu se descompunea, nici nu putea fi ars, era adunat într-un container din spatele casei şi trimis la reciclat o dată pe an.
– Va trebui să intru în curtea lui, a fost singura concluzie a mamei.
– Mai ai nevoie de ceva?
– Da, normal că da. E nevoie de trei mamifere negre, de trei păsări negre şi de trei reptile negre. Pentru fiecare vinovat câte unul. Nu cred că ai tu habar despre ce-i vorba, poate e chiar mai bine să fie aşa, dar ca la orice, e vorba de o afacere. Dai ceva, primeşti ceva. Tu ceri trei vieţi, dar nu vrei doar moartea, vrei să-i faci să plătească, de asta te costă trei vieţi fiecare.
Am dat din cap şi am vrut să plec, dar m-a oprit.
– O să dau viaţă ăstora şi se vor ocupa ei de tot.
Ăstora? Despre ce vorbea? M-am uitat în direcţia arătată de ea, dar nu vedeam nimic, doar cripta năpădită de buruieni. Aha, se referă la morţi, mi-a fulgerat mie prin gând şi chiar am văzut cu ochii minţii zombii pe jumătate putreziţi, cum se deplasează greoi, ca în filmele hollywodiene. Însă ea arăta, clar, altceva.
– Se vor trezi la viaţă şi îi vor ucide?
Mama m-a privit lung, cu privirea rezervată unui idiot care totuşi ţi-e drag.
– Tu nu ai habar pe ce lume trăieşti! Viaţă şi ucidere, crezi că la asta se reduce tot? Viaţa înseamnă conştiinţă, copile.
– Mamă, mă zăpăceşti degeaba, din tot ce ai zis n-am priceput nimic. Vor fi în continuare pietre simple, care vor sta locului ca pietrele, dar vor avea mobilitate. Păi ori e una, ori e alta.
– Conştiinţa lor va fi liberă. Lasă, nu te mai uita aşa, că oricum nu înţelegi. Tu adu-mi ce ţi-am cerut.
M-am întors după o săptămâna la ea, în noaptea cu lună nouă. Cumpărasem trei găini negre, trei şoareci şi trei şerpi. Găinile m-au costat mărunţiş, la fel şi şoarecii, dar pentru şerpi am scos bani serioşi, că trebuiau să fie şerpi veninoşi, nu orice fel de şarpe inofensiv.
– Nu vorbi și nu scoate nici un sunet din clipa în care încep ritualul. Când îţi fac semn, va trebui să te apropii şi să-mi dai câte trei picături de sânge, de câte ori îţi cer.
Am dat din cap. Oricum nu voiam să vorbesc, că m-ar fi dat de gol vocea. Eram speriat de-mi venea s-o tai la fugă și să nu mă mai întorc niciodată. Dar era mama mea acolo şi ştiam că ea nu mi-ar face rău niciodată.
M-am aşezat alături de ea, cu spatele sprijinit de o piatră funerară şi încercam să mă detaşez urmărind giumbuşlucurile căţelului salvat. Se juca cu o panglică smulsă de pe o coroană depusă pe un mormânt şi mă gândeam cât de ciudată e lumea şi viaţa asta, cum un obiect care pentru o altă fiinţă a reprezentat un ultim omagiu, devine o sursă de distracţie şi de bucurie pentru o vietate nevinovată.
Mama, stându-mi alături, arunca din când în când o privire la cer. N-am întrebat-o, dar ştiam că urmărea mişcarea stelelor, aştepta momentul. Trecuse deja binişor de miezul nopţii şi chiar am aţipit de câteva ori până să se ridice în picioare.
– E timpul să facem ce avem de făcut. Adu lada cu şerpi, de restul mă ocup eu. Închide şi căţelul în criptă, să nu ne încurce cumva.
Am făcut tot ce mi-a cerut, apoi m-am uitat ca la un spectacol la tot ce făcea maică-mea. A aruncat şoarecii în cutia şerpilor şi a aşteptat până au fost muşcaţi. A scos de undeva trei rădăcini de mătrăgună care mi-au părut nişte omuleţi vii, diformi, în întunericul care învăluia totul. A înfășurat firele de păr pe aceste rădăcini, apoi le-a fixat acolo cu un şiret negru. Două le-a pus în câte-un ştramp de damă, a treia a lăsat-o deoparte. Murmura în permanenţă ceva, dar nu înţelegeam nici un cuvânt şi, la un moment dat, mormăitul ei s-a transformat într-o incantaţie din sunete guturale, scoase pe nas. S-a lăsat un frig de mi s-a făcut pielea ca de găină şi simţem sloiuri de gheaţă de-a lungul şirei spinării, acolo unde cămaşa udă stătea lipită de mine. Cu o mişcare bruscă a smuls un şarpe negru din cutie şi dintr-o singură mişcare lină i-a retezat capul. Cuţitul cu vârf curbat a despicat corpul şarpelui, a îndepărtat pielea şi a pus trupul care încă se zbătea în ştramp, alături de rădăcina de mătrăgună şi firele de păr. A repetat de încă două ori acest ritual, doar că la ultimul şarpe a pus atât corpul jupuit cât şi capul deoparte, nu le-a băgat în ştrampi. Folosind acelaşi cuţit curbat a tăiat gâtul găinilor, a smuls câteva pene de pe aripi şi împreună cu capetele le-a îndesat alături de corpurile jupuite ale şerpilor. Era atât de întuneric încât mai mult ghiceam ce face decât vedeam.
A moşmondit ceva cu şoarecii morţi şi credeam că asta a fost tot, mai dau câteva picături de sânge şi pot să-mi văd de drum, dar mă înşelasem.
A lăsat totul acolo şi s-a dus să aducă trei mâini de pământ de pe trei morminte diferite. Apoi a tăiat în două tot ce pusese iniţial deoparte şi a făcut alte două legături. Atunci mi-a făcut semn şi i-am întins mâna dreaptă. A dat din cap că nu e bine şi am înţeles la ce se referă. I-am întins mâna stângă şi mi-a facut o incizie în forma de cruce în podul palmei cu vârful aceluiaşi cuţit curbat. O secundă m-am gândit că aș putea face infecţie, doar tăiase tot felul de scârboşenii cu cuţitul acela, dar în clipa în care prima picătura de sânge mi s-a ivit din rană a început căţelul închis în criptă să urle în spatele uşii metalice. Îl auzeam cum se izbea de uşă încercând să scape, apoi sunetele scoase de el au fost acoperite de vacarmul general care s-a declanşat. Urlau toţi câinii din împrejurimi şi undeva s-a trezit să ţipe şi o cucuvea. Câteva secunde, atât a durat totul. Picătura mea de sânge a căzut peste conţinutul unei legături şi asta a retezat toate sunetele. S-a lăsat o linişte de-mi ţiuiau urechile. Întunericul s-a făcut parcă mai dens şi s-a strâns mai aproape de noi. Mama a aşezat pe fiecare statuie pielea unui şarpe, apoi a îngropat la baza lor câte un ştramp cu tot conţinutul lui. La ultima statuie a îngropat lucrurile înjumătăţite şi am înţeles atunci de ce mi-a zis că va trebui să intre în curtea lui Costache.
Mi-a făcut semn cu mâna că asta a fost tot, că sunt liber să plec, dar am rămas pe loc. Simţeam cumva că e pentru ultima oară când o văd şi am petrecut-o cu privirea până a dispărut în spatele uşii criptei. Dar m-am înşelat din nou. Am mai revăzut-o o dată, când mi-a dat vestea pentru care am ajuns să vă povestesc toate astea.
N-au trecut nici două săptămâni şi domnul Orăşeanu a dispărut. Refac întâmplarea în baza celor auzite de la foştii mei colegi care au apucat să stea de vorbă cu soţia domnului director şi cu poliţistul care le-a luat şi lor câte o declaraţie în cadrul anchetei.
Orășeanu dormea, copiii dormeau, chiar şi motanul Costică stătea leşinat în coşul lui, în timp ce Snow, fetiţa labrador, sforăia de zor pe preşul de la uşa de intrare. Pentru Suzana, pardon, doamna Orășeanu, asta era cea mai frumoasă parte a zilei, când toate treburile erau terminate, toţi cei dragi erau mulţumiţi, dincolo de pereţi oraşul îşi reducea considerabil forfota şi la televizor rula o telenovelă care nu trebuia neaparat urmărită atent, că totul era la fel de uşor de înţeles și dacă pierdea nu doar câteva secvenţe, ci chiar câteva episoade. Acesta era momentul ei de relaxare absolută. Aţipise, s-a trezit să-şi schimbe poziţia în pat, a ațipit iar ca să constate că-i era prea cald şi să se trezească din nou, să renunțe la pilotă și să ia o pătură mai subţire din dulap. Era să spargă oglinda sprijinită de uşa dulapului de către Mara, fiica ei, ca să dea de lucru motanului. Costică înnebunea când îşi vedea propria reflexie, se înfoia, se apropia ameninţător, îl scuipa pe urâtul ăla din oglindă, apoi încerca să-l atace de pe la spate, dar când se băga în spatele oglinzii nu găsea nici un motan pe acolo. Ieşea cu o faţă tâmpă pe partea cealaltă, se uita de jur împrejur cu reproş, sugerând că oamenii sunt de vină pentru tot, în mod cert ei au ascuns motanul invadator, îşi vedea din nou reflexia, sărea ca ars, scuipa, se înfoia şi o lua de la capăt. Iar copiii râdeau până se scăpau pe ei.
A mutat oglinda lângă calorifer, a scos pătura, apoi a uitat s-o mai pună înapoi. S-a reaşezat în pat, s-a acoperit şi în mometul acela a simţit că să mişcat tot blocul. Cutremur! A dat să sară din pat şi să fugă la copii, dar nu mai avea sens, fusese doar un singur zvâc, fără urmări. S-a întrerupt curentul şi, brusc, întreaga cameră a fost învăluită în întuneric. Draperiile acopereau complet geamul şi Suzana nu vedea nici măcar o cât de mică pată mai deschisă la culoare nicăieri, de parcă ar fi orbit brusc. A bâjbâit pe noptieră până a găsit butonul veiozei, l-a apăsat, dar degeaba, în lipsa curentului nu avea cum să funcționeze. S-a felicitat în gând pentru această dovadă de inteligenţă, s-a dat jos din pat şi a tras draperiile de la geam. Strada era luminată, în blocul de vis-a-vis, la etajul 5, în bucătăria cuiva era lumina aprinsă şi prin alte câteva ferestre răzbăteau raze de lumină de intensitate şi colorit variabil venind de la televizoare. Ei întotdeauna i s-a părut că Bucureştiul arată bine doar noaptea. Sau iarna, după prima ninsoare, când gunoaiele dispăreau sub o pătură albă imaculată.
Stătea şi privea afară, dar nu reuşea să se relaxeze. Ceva se întîmplase şi curentul se întrerupsese doar la ei în bloc. Cutremurul provocase probabil o mişcare a vreunui fir în tabloul electric, produsese un scurt circuit şi dăduse afară o siguranţă undeva în tabloul de distribuţie principal. Suzana ştia cu exactitate unde-i tabloul, ştia şi ce e de făcut, doar era inginer specializat în instalaţii, dar îi era prea lene să se îmbrace în haine de stradă, iar în cămaşă de noapte nu se cuvenea să mişune pe casa scării, chiar dacă la ora aia târzie majoritatea colocatarilor dormeau deja. Să se ocupe şeful de scară, doar era de datoria lui să anunţe pe cineva, ori să sune omul de la întreţinere. Să rezolve, de aia erau plătiţi
Nu era mare scofală, doar un scurt circuit, pentru ce încordarea asta teribilă, se întreba în gând şi încerca să-şi relaxeze muşchii pulpelor dureros de încordaţi, dar nu reuşea. Din contră, a simţit că, de fapt, tot corpul i-a intrat în stare de alertă, ca în faţa unui pericol iminent. Dar nu fusese decât un zvâc, atât, ori ştiu simţurile mai bine, acelea de care ea nu e conştientă? Să fie urmat acel spasm al pământului de un cutremur mai serios, de o durată mai lungă?
Nu a mai apucat nici să încerce să formuleze un răspuns la întrebările care o frământau şi nici să abandoneze ideile astea, când a întrezărit o mişcare cu coada ochiului. Nu undeva în lateral, ci undeva lângă picioarele ei. De fapt în oglinda sprijinită înclinat de calorifer, la lumina strecurată prin fereastră, vedea patul, pilota făcută grămadă, pătura căreia îi atârna un colţ şi picioarele soţului întinse în afară. Aşa dormea Octavian de când îl ştia, se foia, se învârtea şi nu adormea până nu se întorcea pe burtă si nu se târa în josul patului cât să-i fie gleznele şi labele picioarelor întinse în gol. Dormea dus, i se auzea respiraţia ritmică şi nu făcea nici o mişcare, totuşi ea a întrezărit ceva mişcându-se. Din reflex a aruncat o privire la Costică, gândindu-se că motanul mişuna pe sub pat, probabil, dar nu, acesta era în continuare în coş, chiar dacă nu mai dormea. Stătea în picioare, înfoiat ca în faţa unui câine extrem de agresiv, dar nu se mişca deloc, doar stătea aşa şi se uita fix în direcţia patului. Snow a scos un scâncet şi, cu coada strânsă între picioare, s-a lipit de uşă încercând parcă să treacă, să fugă, să scape de ceva. Dar nu se vedea nimic, în pat era doar Octavian, sub pat era doar întunericul. Sau mai era ceva acolo, parcă o nuanţă diferită de întuneric, ceva vag, sigur era ceva. Nu avea cum să fie un obiect, nu ţineau nimic sub pat ca să fie mai uşor de dat cu aspiratorul. Nici vreo jucărie pierdută de-a copiilor nu putea fi, că doar ce le adunase pe toate, chiar înainte de culcare. Încerca să se convingă că doar i se păruse, dar ochii ei, obișnuiți cu întunericul deja, s-au adaptat şi, de frică, picioarele i-au prins rădăcini la doi metri de pat, sprijinite de glaful ferestrei. Din podea, în bezna de sub pat se ridicau două mâini cenuşii. Degetele erau anormale, prea lungi. Aşa a crezut iniţial, până să conștientizeze că mâinile şi degetele erau normale dincolo de culoarea lor cenuşie, doar că se terminau în gheare extrem de lungi. Căutau ceva. S-au întins şi au pipăit placa de pal care susţinea salteaua, scândura de pe margine şi Suzana a deschis gura să ţipe, să-i atragă atenţia lui Octavian, să pună copiii pe fugă, dar corzile vocale nu o ascultau, sau plămânii nu-i mai funcţionau, nu mai permiteau aerului să-i părăsească pieptul. Cu gura căscată, cu chiu cu vai a scos un scâncet asemănător cu sunetul scos de Snow mai devreme. Mâinile cenuşii nu s-au sinchisit de sunetele ei, nici de prezenţa ei, nici de faptul că vedea deja totul clar. Au căutat în continuare tot mai jos, până au atins picioarele omului adormit. Erau ceea ce căutau. Palmele cenuşii, ca de piatră, s-au închis în jurul gleznelor şi Octavian s-a trezit brusc. Din reflex a încercat să se împotrivească, dar nu avea nici o şansă. Suzana nu se putea mişca, era ca paralizată, doar observa totul cu ochii ieşiţi din orbite de încordare. Aveau mâinile alea o forţă de ar fi putut smulge cu uşurintă picioarele soţului ei, dar nu asta voiau, ci să-l tragă pe el cu totul jos din pat şi să-l târască în bezna de dedesubt. Octavian urla, copiii s-au trezit, urlau şi ei din paturile proprii, în întuneric şi Suzana s-a pomenit mulţumind în gând cerului că nu au curajul să coboare din pat şi să vină în dormitorul părinţilor. Pentru o clipă i s-a părut că sub pat era un gol prin parchet şi prin placa de beton, că mâinile aparţineau unui om cenuşiu, cu nişte protuberanţe ciudate pe cap, dar totul a durat prea puţin timp ca să distingă cu adevărat ceva. Cu un ultim efort, Octavian s-a agăţat de piciorul patului, dar nu a scăpat. Lemnul a cedat cu un pârâit, s-a prăbuşit colţul patului şi soţul ei a dispărut prin podea ducând cu sine bucata zdrenţuită de lemn.
În următoarea clipă, Suzana şi-a recăpătat mobilitatea şi vocea, dar n-a articulat niciun țipăt. S-a repezit la întrerupător şi a aprins lumina. Cumva, a ştiut din instinct că electricitatea a revenit în clipa dispariţiei soţului ei. Copiii ţipau printre incnete de plâns, dar nu s-a repezit la ei, plânsul nu-i omora. În schimb a îngenuncheat în faţa patului, a aruncat o singură privire pe sub tăblie şi a fugit apoi pe scări la uşa vecinului de dedesubt. La bătăile insistente, pe la două noaptea, nea Marin a deschis uşa, deşi era îmbrăcat doar în nişte izmene uzate, subţiate în dreptul genunchilor şi într-un maiou cu pete de mâncare pe piept.
Suzana nici măcar nu l-a salutat, nu avea timp de pierdut cu aşa ceva, l-a împins din drum şi a fugit în dormitor. S-a uitat la tavan, dar acolo nu era nimic de văzut. Candelabrul vechi cu cinci braţe, din care doar într-unul ardea un bec şi răspândea o lumină gălbuie, nu se legăna şi se vedea că nici nu fusese atins de ani de zile. Tavanul nu doar că nu era găurit, dar nu se vedea nici măcar o fisură, nicăieri.
La ieşire din casă l-a salutat pe nea Marin și și-a cerut scuze, dar de explicat n-a explicat nimic. De fapt nici nu avea cum, că doar nici ea nu înţelegea ce se întâmplase.
A urcat înapoi, a liniştit copiii, a calmat labradorul încă agitat, a verificat motanul care dormea deja linistit în coşuleţ şi abia după toate astea a sunat la poliţie.
Toată lumea bănuia că domnul director plecase undeva, în lume, cu vreo piţipoancă şi soţia lui o luase pe arătură, dar opiniile s-au diversificat imediat ce a dispărut, în condiţii la fel de misterioase, și domnul Trică. Nu de acasă, ci de acolo unde se credea în siguranţă, de acolo unde se ducea în secret şi se asigura că nimeni nu află acest lucru. Adică, de la amantă. Sau curvă, dacă e să spunem lucrurilor pe nume. Fata, o domnişoară de numai 25 de ani, ajunsă la oraş dintr-un sat din Bacău își lăsase în urmă nu doar trecutul de ţărancă, ci chiar şi numele. Nu se mai numea Geta, acum era Serena şi se bucura de oarece notorietate printre clienţii siteului chaturbate. Seară de seară, contra cost, se masturba frenetic în faţa camerei şi banii fraierior curgeau gârlă în contul ei. Nu era o gâsculiţă oarecare, era conştientă că timpul trece şi în câţiva ani tot ce are de arătat pentru bani se va fleoşcăi, că superbele ei ţâţe, pe cât sunt de mari chiar atât de lungi vor deveni, motiv pentru care era decisă să se bucure din plin de anii tinereţii şi folosea toate oportunităţile pentru a-şi face rezerve serioase de bănet. O astfel de oportunitate era domnul Trică. La cei cincizeci de ani ai lui, cu chelia avansată şi burdihanul revărsat peste curea era mai mult decât recunoscător pentru fiecare ocazie în care, în schimbul unor atenţii consistente, frământa sub palme carne proaspătă de femeie tânără. Era convins că doar lui i se permite să-şi îngroape faţa între picioarele interminabile ale Serenei, dar la fel de convins de exclusivitate era şi domnul Paul, un contabil de 60 de ani, Mihai, un inginer de 40 de ani, studentul la arte Gioni, camionagiul turc Reyhan, agentul de bursă Smith ajuns pe plaiurile româneşti din îndepărtata Canada, afaceristul Doru, doamna deputat Ciocan şi trioul vesel format din Costel, Jerry şi Pamfil care mergeau în vizită la ea întotdeauna împreună şi o lăsau aproape leşinată. Din păcate, însă, dispariţia inexplicabilă a lui Trică i-a afectat nu doar afacerea înfloritoare, ci chiar şi sănătatea mentală. Anchetatorilor le-a povestit bâlbâindu-se că iubitul ei, domnul Trică, a intrat la baie să se spele, a lăsat uşa deschisă şi nu a mai aprins lumina. Apoi s-a oprit pe holul mic, din faţa băii, în semi-întuneric, să-şi admire liniile reflectate din oglinda montată pe uşa debaralei. Brusc a simţit ceva schimbat, s-a întors cu spatele la ea, cu faţa spre uşa deschisă a băii şi a privit la întunericul de dinăuntru. Apoi, mergând cu spatele, a încercat să ajungă înapoi în lumina roşiatică din dormitor, îndepărtându-se pas cu pas de bezna care-l speriase, dar s-a împiedicat de pragul uşii, a căzut şi n-a mai apucat să se ridice. Din întuneric s-a întins ceva negru, ca o mână, l-a apucat de glezna piciorului stâng şi l-a tras în baie. De strigat nu a strigat, de fapt nu a scos nici un sunet, dar, în mod ruşinos, a făcut pe el şi a fost târât peste propriile dejecţii.
Domnişoara Serena a aprins luminile peste tot pe unde a trecut, dar nici prin cap nu i-a trecut să se apropie de baie, din contră, a ieşit din micuţul şi cochetul apartament închiriat şi a bătut la uşa vecinului din faţă fără să-i pese că era complet dezbrăcată. Acolo, învelită cu o pătură şi aşezată pe preşul vecinului, a găsit-o poliţistul sosit la faţa locului. Hainele domnului Trică şi documentele lui din portofel au confirmat prezenţa lui în apartament, dar tot restul întâmplării era la fel de incredibil şi de inexplicabil cum fusese şi dispariţia domnului Orăşeanu.
Nu a durat mult până când cineva a sesizat legătura dintre cazuri şi faptul că erau colegi. Declaraţiile şi interogatoriile se ţineau lanţ în firmă, fără să ajute cu nimic ancheta.
Ar fi urmat, probabil, o dispariţie similară şi în cazul lui Costache, o mână de piatră crescută sub pat, o mână ivită din întuneric sau ceva asemănător, de n-ar fi fost soţia lui superstiţioasă. Emilia studia cu entuziasm yoga, convinsă că asta o va ajuta să leviteze într-o zi, studia fenomenul autotrofiei, întrebându-se în secret dacă hrănirea exclusivă cu lumină şi respiraţie nu ar avea ca efect advers îngrăşarea excesivă în cazul celor care adorm pe un şezlong, la soare, şi era convinsă că tot ce i se întâmplă se datorează poziţiei planetelor. Nu mânca fasole când Mercur era retrograd, ca să nu aibă ghinion. Era convinsă că pisicile negre aduceau ghinion, o oglindă spartă bloca pentru şapte ani cununiile și dacă îndrăznește cineva să privească luna plină la miezul nopţii, peste umărul stâng, va muri. Nu se știa când, dar cu certitudine se va întâmpla şi asta se va datora gestului necugetat, chiar dacă individul va muri la 80 de ani, când va confunda sticla cu antigel cu o sticlă de țuică și va bea câteva guri sănătoase de antigel.
Costache era obișnuit cu ciudăţeniile ei şi nu le băga în seamă. Dacă ea insista că avea nevoie de busuioc împrăștiat prin curte, atunci îi cumpăra şi punea pe cineva să se ocupe de împrăștiere, fără să întrebe la ce foloseşte treaba asta sau ce nenorocire evită.
Până şi când au construit casa, doamna Costache a avut nişte pretenţii pe care constructorii au trebuit să le respecte întocmai. Betonul fundaţiei s-a turnat cu un adaos de apă sfinţită, zidăria s-a realizat cu un mortar care avea în conţinut nu doar nisip, apă, var şi ciment ci și o cantitate considerabilă de usturoi, ghimbir şi frunze de mentă. La urmă, un sobor de şase preoţi a sfinţit totul, de la cuşca câinelui, până la mormanul de bălegar adus ca îngrăşământ pentru grădină.
O prostie fără de margini, după părerea lui Costache, dar nu era el în poziția de a îndrăzni să dea glas unor astfel de opinii. Nu ar fi fost înţelept, cât timp averea pe care o gestiona el cu pricepere izvora din buzunarul socrului.
O prostie fără margini, incontestabil, dar tâmpeniile doamnei au salvat viaţa lui Costache. Indiferent ce era acel ceva ce se materializa în mijlocul materiei solide, de casa lui Costache nu s-a putut atinge. Dar nici nu putea să lase sarcina neexecutată, motiv pentru care a apelat la o soluţie alternativă: chemarea.
Era o seară obişnuită de joi, în aparenţă. Copiii pierdeau vremea în faţa calculatorului, doamna Costache, întinsă pe canapeaua confortabilă se uita la o telenovelă turcească şi se juca cu ciucurii decorativi ai pledului. Costache ațipise stând în fotoliu şi soţia lui tocmai ce se decisese să-l trezească şi să-l trimită la somn, când omul a tresărit. Şi-a deschis ochii, s-a îndreptat de spate şi-a ciulit urechile. S-a ridicat brusc, a smuls telecomanda din mâna soţiei și a oprit televizorul.
Apoi a răspuns la ceva doar de el auzit.
– Care eşti, mă? Ce vrei la ora asta?
Răspunsul a venit de la Emilia.
– Ai visat tu ceva. Dă înapoi telecomanda şi culcă-te.
Costache parcă nici n-a auzit-o, şi-a luat papucii în picioare, a aprins lumina de afară şi a ieşit în pragul casei. Auzea un strigăt pe care nimeni altcineva nu-l auzea.
– Care eşti, mă? E trecut de miezul nopţii, nu e oră de deranjat pe cineva. Zi cine eşti, ce vrei şi lasă-mă în pace!
– Termină cu prostiile şi treci înapoi în casă, i-a zis Emilia şi l-a smucit de mânecă.
– Lasă-mă, femeie, în pace. Tu nu auzi că mă strigă cineva în faţa porţii?
– Te strigă dracu! Nu te strigă nimeni şi nu pleci la ora asta nicăieri.
– Nu plec tu, unde naiba să mă duc? Ies doar până la poartă să văd ce vrea disperatul ăsta.
N-a ajuns prea departe. De cum a coborât treptele din faţa uşii de la intrare şi a păşit pe gazonul perfect tuns şi atent întreţinut, picioarele i s-au înfundat până la genunchi de parcă ar fi călcat în mocirlă.
Becul de deasupra uşii nu dădea suficientă lumină cât să fie vizibilă întreaga curte şi chiar şi porţiunea din faţă scărilor, unde picioarele lui Costache s-au înfundat în gazon, era în semi-întuneric. Emilia ieşită în pragul uşii a crezut iniţial că soţul ei a îngenuncheat; abia când a coborât scările a realizat că nu are picioarele îndoite.
– Ce faci acolo, Costache?
– Ce crezi că fac? Uită-te şi tu ce fac! O să-l dau afară pe…
Probabil pe grădinar vroia să-l concedieze, dar n-a mai apucat să termine propoziţia. A simţit ceva, ca o mână, apucându-l de picior în adâncul pământului şi a amuţit. S-a smucit, a încercat să se elibereze, dar era ţinut ferm. După o nouă încercare s-a dezechilibrat şi a căzut pe spate. Corpul i-a trecut prin gazonul impecabil exact cum îi trecuseră mai devreme şi picioarele. A dispărut pur şi simplu de sub privirea soţiei lui, dar Emilia era din alt aluat clădită, nu ca Suzana. În loc să privească îngrozită totul, ca la spectacol, s-a repezit acolo unde l-a văzut pe Costache căzând, a smuls gazonul cu unghiile şi a răscolit stratul de nisip și pământ până a dat de mâna soţului ei. L-a smucit, a reuşit să tragă de el cât să-l ridice cu capul deasupra firului ierbii şi a simţit că ceva, cineva din adâncuri i se împotriveşte, trage de Costache în direcţia cealaltă. Bărbatul ei se agăţa de ea ca un înecat, dar ea s-a smuls din îmbrăţişarea lui, s-a smucit până şi-a eliberat şi mâna, dar nu ca să renunțe, cum s-a gândit Costache îngrozit, ci pentru a folosi ceva mai puternic decât braţele ei de femeie. Nu, nu cine stie ce instrument sofisticat sau cine ştie ce maşinărie puternică, ci bidonul cu apa pentru flori. Obişnuia să adauge la fiecare bidon câteva picături de apă sfinţită, ca să îndepărteze răul şi superstiţiile ei au salvat viaţa lui Costache. De cum a turnat apa peste pământul răscolit s-a clătinat tot locul, s-a simţit ca un cutremur local, de mare intensitate, a zguduit casa, copacii şi poarta de fier forjat a gemut în balamale. Noroiul format de atingerea apei parcă fierbea, bolborosea, puţea a varză murată, a ouă clocite şi a încă ceva neidentificat, înainte de a erupe însoţită de un urlet. Ceva întunecat a ţâşnit din pământ, l-a trântit pe Costache de peretele casei şi a dispărut în bezna din fundul curţii. Era noapte cu Lună nouă, iluminatul stradal nu bătea în curtea lor, becul de deasupra uşii nu era de mare folos, aşa că tot ce a apucat să vadă Emilia a fost o umbră prelungă, dispărând în ţărâna din care apa sfinţită a făcut-o preţ de o clipă să sară afară.
Costache a sunat la firmă şi a demisionat. Stătea închis în casă şi îşi oblojea rănile. Avea două coaste rupte şi pielea piciorului jupuită de ceva. Acel ceva!
Nu ieşea din casă nici în plină zi, nici cât să se ducă până la poartă ca să preia un colet de la curier. Revăzuse toată întâmplarea din memorie de câteva ori şi ajunsese la concluzia că în interiorul casei este în siguranţă, pe când dincolo de prag… Dracu să ia tot ce-i dincolo de prag, nu-l interesa ce va fi, el va sta acolo unde acel ceva nu mai ajunge la el. A comandat cinci bidoane de zece litri cu apă sfinţită, şi-a agăţat o cruce mare de gât şi umbla prin casă ţinând o icoană într-o mână şi sticla cu apă în cealaltă. Era convins că scăpase ca prin urechile acului şi nu voia să mai discute subiectul, dar nici din casă nu ieşea.
Zilele treceau uşor, dar nopţile i-au devenit incredibil de lungi. Orice foşnet îi ridica părul în cap, îi strecura sloiuri de gheaţă sub gulerul pijamalei şi-i făcea pielea ca de găină. Copiilor li s-a spus că e bolnav şi va sta o vreme acasă. Când au întrebat ce-l doare a făcut o criză de isterie şi i-a speriat suficient cât să nu mai deschidă niciodată subiectul.
Încet, încet, s-a convins că totul a fost doar un episod halucinant, un coşmar amplificat de cine ştie ce, de vreun condiment din mâncare, de sunetele subliminale ale televizorului, de conservanţii pe care îi adaugă ăştia la tot. Halucinaţie a fost, una colectivă, a lui și a soţiei, nimic altceva. Iar coastele rupte şi piciorul jupuit, astea… o fi căzut, a alunecat pe scări. Sau e de la sex! Da, asta a fost, au făcut sex cu aşa o intensitate şi implicare de nici n-a observat când şi-a rupt coastele şi și-a jupuit pielea. La un anumit nivel știa că toate astea sunt doar minciuni menite să-şi adormă groaza, totuşi au funcţionat. I-a revenit somnul şi inima nu i-o mai lua la galop din senin, la orice sunet şi orice atingere.
Liniștea a durat puțin, doar până s-a făcut iar lună nouă. Atunci, exact la miezul nopţii, s-a auzit chemat. S-a ridicat din fotoliu, exact cum făcuse şi cu o lună mai devreme şi a pornit spre uşă. Icoana şi sticla de apă le-a uitat pe măsuţă. Ştia cine îl cheamă, ştia că de data asta nu va mai avea noroc, dar nu se putea împotrivi chemării. Îngrozit, cu inima bătându-i nebuneşte şi la fel de neputincios ca o pasăre hipnotizată de ochii unui şarpe, şi-a luat şlapii în picioare şi a vrut să deschida uşa.
Era încuiată! Iar cheile nu erau lăsate în uşă. A pornit hotărât spre fereastră, a deschis-o, a tras un scaun mai aproape şi-a pus un picior pe pervaz, pregătit să sară când s-a pomenit placat ca la rugby de Emilia. Nici n-a apucat să se dezmeticească bine şi s-a pomenit acoperit cu o pătură. De fapt nu, nevasta nu-l învelea ci îl înfăşura. Apoi l-a legat cu trei cordoane de halat de jur împrejur, unul la picioare, unul peste mijloc, având grijă să-i fie şi mâinile înţepenite dedesubt şi ultimul peste umeri şi piept. Când a terminat cu el, Costache era transformat în omidă, nu se putea ridica în picioare, iar de reuşea asta oricum nu ar fi putut păşi. A vrut s-o întrebe de ce l-a trântit, când el tot ce vroia era să răspundă celui care îl strigă, dar, de cum şi-a deschis gura, ea i-a îndesat o şosetă în gură şi i-a aplicat peste gură o bandă lată de power– tape. A reuşit bietul Costache să scoată nişte sunete pe nas, mai degrabă măcănit înfundat decât întrebare, dar Emilia a înţeles şi aşa.
– Ca să te ţin în viaţă, de aia! Avem copii de crescut, nu pot să te las să mori.
-Mâgâhâ, mâc mâc!
– Pentru că numai aşa pot să te ţin înăuntru. Este o chemare şi ai fi în stare să ne omori ca să-i răspunzi, este ceva la ce nu poţi să te împotriveşti, de aia te-am legat.
– Mâgâ, hâc, hmmmâ!
– Taci, nu te mai chinui că oricum nu te dezleg. Eram pregătită, știam că aşa o să se întâmple. Am căutat şi am aflat despre ce-i vorba. Aţi făcut voi un rău foarte mare cuiva şi omul s-a decis să v-o plătească. A pus un blestem de sânge pe capul vostru. A dat viaţă unui lucru neînsufleţit şi ăsta i-a luat pe foştii tăi colegi şi te-ar fi luat şi pe tine, dar apa sfinţită din fundaţia casei, usturoiul, ghimbirul şi menta din pereţi nu-l lasă să ajungă la tine. Noroc că ai betonat curtea înainte de a aduce pământ şi a pune gazon, asta te-a salvat. Că oamenii au turnat şi betonul ăla respectând indicaţiile şi cel trimis după tine n-a putut să treacă în jos, nu te-a putut duce acolo unde i-a dus pe ceilalţi doi.
-Mâhmâm, câh muu, muh…
– Taci! Da, o să rezolvăm şi asta, dar mai ai de aşteptat. Am găsit pe cineva capabil să rupă un blestem al sângelui, un şaman bătrân din Congo. Va veni săptămâna viitoare şi se va ocupa de tot. Oricum nu poate face nimic înainte de prima zi de după luna nouă, atunci este puterea vrăjilor la intensitatea cea mai mică. Nu te apuca să behăi iar, că ştiu ce vrei să întrebi. Nu se poate întoarce blestemul împotriva celui care l-a pus pe capul vostru. Dacă nu aţi fi fost vinovaţi, nu ar fi avut efect, nu ar fi reușit nimeni să însufleţească ceva neînsufleţit şi să-l pună pe urmele voastre şi, dacă a reuşit, atunci orice vrajă sau blestem făcut împotriva lui se va întoarce împotriva celui care iniţiază aşa ceva. Stai potolit. Hai că te ridic să stai sprijinit, dar rămâi concentrat pe vocea mea. Că nu s-a terminat încă. De-abia când va răsări soarele va înceta să te cheme.
A fost o noapte lungă şi grea, cu zvârcoliri şi măcănit din partea lui Costache, dar Emilia a reuşit să-l ţină în casă.
Am aflat toate astea chiar de la ea, după ce-a povestit totul în firmă şi şi-a cerut scuze de la toţi, în numele soţului ei, apoi i-a rugat să-l ierte pe soţul ei indiferent ce rău a făcut. S-a oferit chiar să plătească despăgubiri celui nedreptăţit, dar n-a avut cine să revendice banii. Noi, cei concediaţi în ajunul Crăciunului nu mai eram angajaţi şi nu am fost de faţă, dar ne-au povestit băieţii.
Unde munceam eu îmi era bine, trecuse deja ceva timp şi nu mai purtam pică nimănui. Pot spune cu mâna pe inimă că am simţit un soi de admiraţie pentru doamna Costache şi, de dragul ei, chiar m-am bucurat că soţul ei a scăpat.
Dar nu, doar aşa crezuse Emilia şi aşa am crezut şi eu, dar realitatea s-a dovedit a fi alta.
Mama m-a aşteptat la colţul străzii, într-o dimineață când mergeam la muncă. Doar m-a salutat discret, dând din cap şi si-a văzut de drum. Am înţeles că trebuie s-o vizitez şi m-am dus chiar în seara aia. Aveam o presimţire că ceva rău s-a întâmplat şi nu m-am înşelat.
Când am intrat pe poarta cimitirului m-a întâmpinat căţelul salvat. Era în al nouălea cer, mi-a lins mâinile şi ţopăia de bucurie.
Pe mama am găsit-o aşezată pe o bancă, privind undeva departe. Când m-a auzit venind s-a ridicat în picioare.
– Hai să-ţi arăt ceva.
Am urmat-o şi m-a dus la vechea criptă.
– Uite-te la statuile acelea. Nu le atinge, doar dă ocol şi uite-te atent. Apoi hai înapoi la banca pe care stăteam, să-ţi povestesc ce nu-i bine. Să nu stai mult, că am treabă. Peste patru ore trebuie să fiu în aeroport că mă întorc acasă.
– Ce face? Poftim? Cum adică te întorci acasă?
– Simplu, mă întorc acasă. Acolo unde m-am născut. Nu ştiu ce crezi tu despre mine, dar e clar că mă dispreţuieşti şi nu mă cunoşti, dar chiar deloc. Nu sunt o ţigancă oarecare din ţara asta, dragule. Eu m-am născut în India, într-o familie înstărită. Am făcut şcoală şi am învăţat multe care nu se predau în şcoală. Pe tatăl tău l-am cunoscut întâmplător, în timp ce eram în ultimul an la facultate. Ne-am îndrăgostit, am rămas gravidă, te-am adus pe tine pe lume şi am rămas lipită în ţigănie. Părinţii şi fratele meu m-au dat dispărută, că nu i-am mai contactat. Tu aveai cinci ani când a murit Beval, tatăl tău, şi am vrut să te iau cu mine, să te duc acasă, dar nu se mai putea ieşi din ţară. De fapt eu aş fi putut, dar pe tine nu te puteam lua, te-ai născut aici, aparţinea acestei ţări şi degeaba erai copilul meu, mi s-a explicat clar că nu ţi se va permite să pleci. Am rămas. Te-am crescut cum am putut, m-am chinuit, apoi, când ţi s-a făcut ruşine de mine m-am retras din viaţa ta. Nu am plecat departe, am fost mereu lângă tine şi te-am vegheat, dar acum voi pleca. Nu mai e de stat pe aici.
Am simțit că picioarele îmi prind rădăcini. Îmi era ruşine de mine şi-mi venea să plâng când am înţeles cât de tare mi-am rănit mama cu vorbele, cu comportamentul meu josnic, cu pretenţiile mele idioate de a-mi nega originile. Mi-am întins mâinile s-o iau în braţe, dar ea nu avea nevoie de scuzele mele şi nici sentimentalismele nu erau specialitatea ei. A făcut un pas în spate şi a aratat cu degetul spre criptă.
– Uită-te la statui, apoi, dacă mai ai întrebări de pus mă găseşti pe bancă. Mă cam dor picioarele, nu pot să te aştept aici.
Am scos lanterna mică din buzunar şi m-am dus să fac ce mi-a cerut. Acoperişul criptei era ieşit în afară şi fiecare colţ era susţinut de câte o cariatidă sau un atlant, doar că nu erau cariatide şi atlanţi obişnuiţi, nu reprezentau femei şi bărbaţi, ci creaturi monstruoase, de sex masculin şi feminin. Ca aspect semănau mai mult cu garguii, sau cu divinităţile hinduse. De exemplu, prima cariatidă la care m-am uitat mai atent semăna cu Ganesha în sensul că avea patru braţe, sâni şi un abdomen proeminent, dar asemănările se opreau acolo. Capul era de hienă, iar în loc de picioare avea coadă de peşte, ca sirenele. Al doilea, un atlant, era satir în partea jos al corpului, avea picioare de ţap şi un organ sexual de dimensiune monstruoasă, dar la fel ca în cazul primei statui, restul era de altă origine. Capul era uman, cu excepţia nasului ca un cioc ascuţit. Bustul era tot uman, torsul unui bărbat, doar că în loc de braţe din umeri îi ieşeau mănunchiuri de şerpi, ca părul Medusei. Al treilea nu ştiu ce o fi fost pentru că se răsturnase cândva de pe soclul său şi se spărsese în bucăţi. Era doar un morman de pietre care mai păstra urmele dălţii sculptorului, dar nu mai putea fi recuperat şi refăcut. Ultimul era un simplu demon hermafrodit, scăpat din imaginaţia bolnavă a unui sculptor dereglat. Avea braţe terminate în gheare, în mâna stângă ţinea un cap de om, parcă proaspăt smuls, dar cu adevărat terifiantă era partea de jos. Avea patru picioare şi organele sexuale clar reprezentate, dar înfiorătoare. Penisul era de fapt un şarpe, iar vaginul o gură enormă, căscată, cu dinţi ascuţiţi.
Erau cioplite din granit cenuşiu, erau piatră banală, dar pe mine mă speriau chiar şi aşa, nemişcate.
Statuile erau la locul lor, unde le observasem de la început, dar cripta fusese curăţată. Plantele căţărătoare dispăruseră, ba mai mult, până şi buruienile din apropierea criptei se uscaseră. A treia statuie era la fel de prăbuşită ca la ultima mea vizită, dar în dreptul ultimului atlant, cel hermafrodit, mă aştepta surpriza. O nouă statuie, în mărime umană, purtând trăsăturile domnului Trică. Cumva mă aşteptasem la aşa ceva. Nimic nu dispare, doar se transformă, mai ţineam minte lecţia. Iar din ce îmi explicase mama, probabil ar fi trebuit să înţeleg că asta li se va întâmpla, vor fi închişi în piatră, laolaltă cu torţionarii lor.
Pe ultima latura a criptei, în umbra cariatidei care semăna cu Ganesha l-am găsit pe domnul Orăşeanu. Era afundat în pământ până la genunchi, de parcă ar fi stat în acel loc de zeci de ani. Era piatră, avea la dispoziţie sute de ani sau chiar milenii să se gândească la ce a făcut greşit în viaţă şi să-şi petreacă nopţile cu torţionarii a căror existență avea un singur scop, să-l facă pe el să plătească.
Am stins lanterna, m-am întors cu spatele şi am dat să plec, am ocolit statuia din faţa mea, apoi m-am oprit. Încă una? Nu era nici un mormânt aşa aproape de criptă și, cu siguranţă, nu fusese nicio altă statuie aici. Am aprins lanterna şi am analizat noua apariţie. Era o femeie de vreo treizeci de ani, după trăsături. Îmi era total necunoscută şi nu aveam habar cine este şi pentru ce statuia ei zăcea acolo.
Poate ştie mama, mi-am zis şi în clipa aia mi-a picat fisa. De fapt, asta voia mama să văd. Asta era problema!
M-am dus fuga la ea, cu căţelul împleticindu-se printre picioarele mele. Curios cum potaia s-a ţinut după mine, în loc să meargă cu ea.
M-am aşezat şi eu pe bancă, dar am întrebat total altceva, nu ce m-a făcut să fug la ea.
– Iei şi căţelul cu tine?
– Nu. Ţi-l las ţie. O să ai nevoie de un prieten ca el, crede-mă.
Eram convins că voi avea nevoie, iar el avea nevoie de un stăpân. Nu, avea şi el nevoie de un prieten!
Gândul mi-a fost întrerupt de mama.
– Ai văzut-o pe Ramona?
– Ramona? Cine-i Ramona? A, da, am înţeles. Ramona? De unde ştii că e Ramona?
– Pentru că aşa o cheamă, Ramona. Mai exact Stoian Lăcrămioara Ramona. Avea douăzeci şi opt de ani când a dispărut în mod misterios de lângă prietenul ei, în tabăra de tineret de la Roica, din Munţii Apuseni, în urmă cu trei nopţi. Dispariţia ei a fost anunţată la ştiri, aşa am aflat. Am venit să verific, am găsit-o, am plâns-o şi m-am decis să mă întorc acasă. Am greşit şi nu pot nici eu şi nici nimeni altcineva să mai repare greşeala asta.
– Ai greşit? Cum adică ai greşit? Au devenit monştrii liberi, îşi aleg victime la întâmplare?
A dat din cap că nu, e vorba de altceva.
– Am vrut să învăţ ceva nou. Vraja mea a dat viață creaturilor pe care le-ai văzut. Odată cu viaţa, creaturile astea au căpătat toate caracteristicile unei fiinţe vii, de soiul lor. Dar nu mai există alte fiinţe vii de soiul lor. Sunt conştienţi de sine, știu că sunt unici, că sunt singuri cum nimeni nu mai poate fi, mai singuri decât orice orfan, că ei nu vin pe lume din părinţi. Respectă legile pietrelor, că nu-s nimic altceva decât piatră, au de înfruntat timpul, că existenţa lor se va întinde pe sute de ani şi au mobilitatea şi libertatea oricărei fiinţe vii, cu diferenţa că, dacă ating o piatră, vor fi capabili să treacă prin structura ei, să-şi transfere de fapt conştiinţa şi dorinţele în structura respectivă. Iar dorinţă au una singură: să fie cu cel care le-a trezit interesul. De nimeni altcineva nu vor fi conştienţi. Pe aceştia i-au vânat. Nu pentru a-i ucide, că moartea nu e o pedeapsă, e doar încetarea vieţii, este ceva firesc. Vor păstra vie conștiința victimei lor închise în piatră alături de torţionarii lor, asta le este pedeapsa. Gândeşte-te la o închisoare în care celula şi gratiile sunt chiar propriul tău corp din care nu poţi evada, gândeşte-te la o închisoare din care moartea nu te poate salva pentru că nu există moarte a conştiinţei, ci doar eliberare. Iar eliberarea asta va avea loc peste sute de ani, când se va distruge piatra care-i ţine captivi. Oricine, oricând va trece pe aici va vedea doar statui. În schimb conştiinţa lor va călători prin pietre, prin scoarţa pământului, va pătrunde oriunde ajung pietrele şi îşi vor putea smulge propriul corp din piatra seacă oriunde doresc.
După cum ştii, de la domnul Costache nu am avut nimic ce să-i fi aparţinut lui personal. Am fost nevoită să folosesc o fotografie făcută de mine şi să îngrop ceva în curtea lui. Nevastă-sa a reuşit să-şi dea seama ce blestem s-a pus pe capul soţului ei şi a găsit pe cineva să dezlege blestemul.
– Da, un şaman din Congo, mi-au zis foştii colegi.
– Exact, un şaman din Congo. Unul care vorbeşte doar bantu şi afrikaans. Iar doamna Emilia voia neaparat să se înţeleagă cumva cu şamanul şi m-am oferit eu s-o ajut.
– Cum, păi tu nu vorbesti decât româna?! Sau…
– Da, e acel sau. Ţi-am spus că deşi te-am crescut tu nu m-ai cunoscut. Vorbesc româna, engleza, hindi, urdu, afrikaans, chineza, franceza şi portugheza. În fine, ce contează e că am putut sta de vorbă cu şamanul şi am fost primită să fiu de faţă când a desfăcut blestemul. Cred că cea mai importantă parte a ceea ce a făcut, a fost invocarea. A folosit sare ca să delimiteze curtea, a zis ceva despre ridicarea unei bariere, dar cam amesteca africaans cu bantu, deci n-a înţeles tot şi n-a putut să-i traducă. După ce a terminat cu presăratul sării de jur împrejurul curţii s-a aşezat în mijloc şi şi-a scos pe rând toate hainele. A cerut o cârpă îmbibată cu sângele lui Costache, doar ca s-o aibă la îndemână, şi un cuţit. Imediat ce a primit toate astea ne-a mânat înăuntru în casă şi a insistat să nu ieșim până nu ne cheamă. L-am urmărit de la fereastră, dar nu i-am mai auzit cuvintele. Murmura ceva în timp ce şi-a făcut o incizie în palma stângă, apoi în talpa piciorului stâng şi a lăsat sângele să cadă peste pământ. De undeva, dar n-am idee de unde pentru că era complet dezbrăcat, a scos un băţ lung de vreo douăzeci de centimetri dintr-un lemn negru, plin de încrustaţii. Cu vârful acestui băţ şi-a înţepat pielea de pe organul sexual până a dat sângele. Atunci a înfipt băţul în pământ, a urlat ceva de trei ori, cu ochii întorşi spre cer, a aruncat în sus cârpa îmbibată cu sângele lui Costache şi s-a aruncat pe burtă acolo unde a atins cârpa pământul. Şi-a înfipt ambele braţe în gazon de parcă ar fi fost doar apă, nu ceva solid şi a reuşit să înhaţe ceva. Nu aveam idee ce anume până nu l-a tras afară. Era ştrampul cu cele îngropate de mine, deşi nu avea ce căuta acolo, că eu îl îngropasem la mai bine de douăzeci de metri de locul acela. Dar era acolo. Nu doar că era acolo, dar jumătatea aia de şarpe, omorât de mine cu mai bine de trei luni în urmă încă se zbâtea. Ne-a strigat sa ieşim, dar să păstrăm distanţa. Ne-am conformat şi mi-a cerut să-i traduc domnului Costache ce are de făcut. Mi-a zis aşa: „trebuie să ardă tot ce-i aici într-un loc izolat, ideal ar fi într-o pădure neumblată. Să adune apoi toată cenuşa, dar toată, absolut toată, să o pună într-o cutie etanşă şi s-o îngroape acolo unde niciodată nimeni nu o va găsi.” Am tradus toate astea şi Costache a dat din cap că a înţeles. Credeam că asta a fost tot, dar şamanul bătrân a continuat. „Dacă vreodată va călca cineva în cenuşa asta va fi chemat şi nici o vrajă nu-l va mai putea opri”.
Am tradus, iar Costache a dat din cap din nou că a înţeles. A luat ştrampul din mâna şamanului, l-a pus într-o pungă de plastic şi s-a urcat în maşină. A plecat și s-a întors abia după trei zile şi atunci a zis că a rezolvat. Dar era foarte mulţumit de sine şi mi-a lăsat un sentiment de nelinişte. Pe şaman l-am condus eu la aeroport şi de-abia după ce a trecut de check-in mi-am dat seama că ar fi trebuit să-l întreb ceva, ceva ce lipsea din toată povestea asta. Am strigat după el să-mi spună cine va fi chemat dacă va călca cineva în cenuşă. Mi-a răspuns şi m-a făcut să mă întorc în mare grabă la Costache. Va fi chemat! Nu doar cel care calcă în cenuşa aia, ci şi el, Costache. Va fi chemat din nou. Dar la Costache nu am mai fost primită în casă. Mi-a deschis grădinarul și mi-a zis că nu vor să mai discute vreodată subiectul și m-a plătit să-mi văd de drum. Am plecat cu senzaţia că am făcut o greşeală teribilă. Iar alaltăieri am avut confirmarea că acest Costache a meritat să fie blestemat. Nu doar că e tâmpit, dar este un om rău până în măduva oaselor, unul care se bucură de câte ori poate să facă rău cuiva. S-a dus undeva, a ars ştrampul acela cu tot conţinutul, dar cenuşa n-a îngropat-o, ci s-a plimbat cam prin toată ţara şi a împrăștiat-o prin diverse locuri, convins că vor avea de suferit doar cei care vor avea ghinionul de a trece pe acolo.
Ce s-a întâmplat s-a întâmplat, ce s-a făcut nu mai putea fi desfăcut. Mama a plecat, eu am rămas.
Uneori, pe înserate, plec la plimbare cu Spot, căţelul meu. Ne ducem până în cimitir şi numărăm statuile din jurul criptei vechi. Lună după lună şi an după an numărul lor tot creşte. Nu pot face nimic, nu pot anula nimic, tot ce pot face este să vă avertizez: Încercaţi să umblaţi doar prin locurile cunoscute, nu vă aventuraţi afară de pe cărare şi…
…şi scrieţi-vă testamentul, luaţi-vă bun rămas de la cei dragi şi acceptaţi inevitabilul dacă aveţi impresia că vă cheamă cineva pe nume în întuneric. Pentru că acea mână neagră, terminată în gheare, e acolo, în pereţii încăperilor neluminate, e acolo, în podeaua de dedesubtul paturilor, e acolo, în stânca grotelor adânci şi în asfaltul care se întinde sub picioarele voastre, e acolo şi e doar o problemă de timp până să vă vină rândul la o îmbrăţişare.
