Jurnalul unui ucigaș în serie(timp de citire: 25 minute)

Am deschis ochii cu o zvâcnire de spaimă. Visasem că… M-am răsucit, iar scrâșnetul fierului mi-a adus aminte: coșmarul era real. Toate erau – cimentul rece, cătușele cu lanțuri de la încheieturi, cele de la glezne, prinse de inelele din podea. Dar mai ales întunericul, strivindu-mă ca o cămașă de forță. Și liniștea în care orice sunet reverbera, stârnea ecouri venind parcă din adâncul unei prăpăstii.

Eram într-un subsol, o peșteră, o hrubă? Uneori, mi se părea că aud pași: când departe, când aproape, ca să dispară la fel de brusc. Și cât îmi doream să vină! Cineva, oricine. Spaima se prefăcea atunci în nerăbdare – orice, numai să se întâmple odată! De când zăceam uitată în beznă? De ore, zile?

Mă drogaseră. Străinul îi spusese lui Denton Quin cu ce, cum. Totuși… Cât putea ține efectul injecției? Apoi am înțeles: otrava, drogul inhibitor era în aer, îl înghițeam cu fiece răsuflare. Eram în puterea lui, a lor.

Dar nu stăpânul a venit, ci câinele lui credincios. Quin nu se grăbea… Victimele sale trebuiau să își aștepte rândul, resemnate, să împingă asemeni lui Sisif stânca penitenței până pe culmile disperării. O tehnică brevetată de Torquemada, psihanalistul Inchiziției, în care factorul-cheie rămânea izolarea. După o vreme, prizonierul ajungea să dorească venirea torționarilor. Moarte, chinuri, orice decât să se învârtă în caruselul nebun al singurătății… Ucigașul Taniei îmi luase hainele, puterea de a-l strivi ca pe un gândac și încerca acum să îmi fure mințile.

Cât de psihotică vrei să fiu, Quin?

Destul ca să aud pași, tot mai aproape. Când s-au oprit, am simțit o adiere de aftershave și colonie Brute.

– Kayla… Sunt gata să îmi disec sufletul.

Mi-am exprimat îndoiala:

– N-ai cum, n-ai ce…

– Dar am o personalitate fascinantă. Tania așa credea.

N-ai dreptul să-i rostești numele!

În loc să urlu, mi-am regăsit atitudinea preocupată, profesională. Am uitat că eram în lanțuri, murdară, cu părul slinos, vânătă de frig. M-am închipuit într-un fotoliu, picior peste picior, cu un pix și bloc-notesul în mână, gata pentru o ședință de tăiat firul în patru.

– Spune-mi, Quin… ai avut o copilărie nefericită?

A intrat în joc, începându-și confesiunea:

– Nefericită? Dimpotrivă. Eram un băiețel absolut normal, care își adora părinții, sora mai mare. Apoi, s-a întâmplat: într-o zi, am intrat peste ea la duș. Sophia avea douăzeci de ani, eu treisprezece. Ea, aproape femeie, eu… pubertatea, hormonii, mă înțelegi. Când m-a văzut, a țipat să ies, isterizată. Și a trântit ușa de sticlă a cabinei care… s-a spart. Un ciob i-a străpuns pântecul. A murit în ambulanță, în drum spre spital. Din marțea aceea nefericită asociez sexualitatea cu sângele și…

– … ai devenit disfuncțional fizic și afectiv, incapabil să îți materializezi libidoul.

– Pentru profani, te rog.

– Ești impotent, Quin.

A râs scurt, ca un sughiț, o indigestie a beznei. Și mi-am simțit din nou cătușele, răceala podelei sub tălpi, ceva umed, lipicios, târându-mi-se pe gleznă – un melc, un vierme… Viermele Quin nu isprăvise; puteam să-l fac să tacă?

– N-am nicio soră. Știu că ar trebui să mă încadrez în profilul clasic al unui ucigaș în serie: antisocial, refulat, lipsit de afecțiune maternă, de apreciere paternă, cu complexul Oedip, paranoic, obsesiv, monomaniac. Dar… N-am fost agresat de părinți, eclipsat de frați, terorizat de colegi. Așa m-am născut. Unii cântă la pian, alții pictează. Mie îmi place să ucid. Am început cu animale: păsări, câini, pisici. Voiam să demontez ceasornicul vieții, să surprind clipa când forța vitală le părăsea trupul. Întotdeauna însă, momentul mă eluda. Animalele mor… prea repede. Atunci am trecut la oameni. Am învățat să ucid încet, într-o mie de feluri.

– Tocmai ai descoperit unul nou, am murmurat.

– Care?

– Să mă plictisești de moarte.

Vocea din întuneric m-a ignorat, continuându-și spovedania pe care nu i-o cerusem, n-o voiam. Dar mi-o băga pe gât, picătură cu picătură.

– Devenisem foarte bun în ce făceam. Știi, repetiția… Însă actul final rămânea de fiecare dată incomplet, nesatisfăcător, uneori frustrant. Lipsea ceva esențial. Apoi l-am întâlnit pe Russell și totul s-a schimbat.

„Întâlnit“ fusese o metaforă. În timp ce căsăpea o femeie al cărei nume îl uitase, Quin avusese o revelație: nu era singur. Un altul privea agonia victimei prin ochii săi. Nu șocat, cu oroare; nici fascinat, în extaz. Se uita, atât.

O săptămână mai târziu au venit visele: bărbați și femei trași în țeapă, bătălii, masacre, mutilări, atrocități. Viziunile, care pe mine m-ar fi aruncat în noaptea nebuniei, lui Quin i-au înflăcărat spiritul. Exista cineva asemeni lui! Ceea ce m-ar fi făcut să vărs, pe Quin îl ajuta să adoarmă zâmbind, împăcat cu sine, cu lumea. Nu mai era o excepție, un monstru, o anomalie. Întreaga-i existență, până atunci în derivă, căpătase un sens, o finalitate. Făcea parte din ceva – măreț, deasupra măruntelor vieți omenești. Avea locul, rostul său în Univers.

A început să omoare ritual, elaborat, ca o ofrandă adusă aceluia. Apoi, într-o altă zi memorabilă, scrisă cu sânge în calendar, a primit un telefon.

„Vrei să ucizi pentru mine?“ l-a întrebat Russell Morgan.

– Și-am înțeles ce mă născusem să fiu. Brațul, sabia lui!

– Sau un sclav, o marionetă stricată…

Adoratorul lui Morgan se voia stăpân pe deciziile sale, la volanul propriului destin. O contradicție în termeni? Nu pentru Quin. Care, asemeni mentorului său, credea că poate să controleze, să domine, să manipuleze nu doar trupuri, ci și minți.

– Cine este acum în sfori? Eu sau tu?

Să îl las să conducă jocul? Ar fi fost o greșeală… fatală. Trebuia să-l șochez, să îi țin treaz interesul.

– Russell te-a ajutat și… altfel?

Am știut că pălise. Tăcerea se lungea nefiresc, apoi… Un scrâșnet de roți, pârghii, scripeți – de mecanism pus în mișcare – și lanțurile mi-au smucit brațele în sus. M-am pomenit ridicată în văzduh, abia atingând podeaua cu vârful picioarelor.

– Russell te crede… importantă. Dar nu ești decât o femeie.

Asta schimba cu totul situația. Dacă Morgan i-a cerut să stea departe de mine, iar el… Strigătul, țâșnindu-mi printre dinții încleștați mi-a paralizat gândurile. Quin s-a oprit înainte să îmi smulgă brațele din umeri – deși nu cu mult. Tremuram, sau era vibrația lanțurilor întinse ca niște strune?

Neașteptată, lumina mi-a ars pleoapele, năucindu-mă. Singurul bec ce atârna din tavan, prăfuit și anemic, părea să strălucească orbitor. Quin purta… ceasul Rolex. Un Hercules modern, cu mușchi parcă sculptați, cu pielea bronzată la solar. Chiar și fără costumul Armani, Denton Quin avea o etichetă invizibilă: perfect masculin. Atunci, de ce mi se încrețea pielea?

Într-o clipă a fost asupră-mi, duhnind a colonie, a virilitate. Am dat să întorc capul, însă m-a încleștat de ceafă, silindu-mă să-l privesc în ochi.

– Nu te vreau. Îmi plăcea Tania. Hotărâsem s-o păstrez încă o vreme, dar Russell… Te urăsc, Kayla Blackmoon, mi-a șoptit Quin, cu o pasiune de care nu îl crezusem capabil.

Atât de mult încât să riște fulgerele lui Zeus? Mi-am jucat ultima carte:

– Lui n-o să-i convină!

– Nici mie. Dar este ceva ce un bărbat trebuie să facă.

– Un bărbat… Dar tu, Quin?

M-a izbit cu dosul palmei, iar sângele mi-a răbufnit pe nas, pe gură. Amețită, cu tâmplele vuind, am simțit cum lacrimile îmi lunecau sub pleoape, nu le puteam opri și el le-a cules, mi-a lins obrazul. Un râs dement îmi urca în gâtlej – mă păstrasem pentru… Quin? Am hohotit înăbușit, mai mult un suspin și bărbatul m-a lovit din nou, cu pumnul. Anestezia a ținut vreo zece secunde…

Apoi am început să urlu.

*

Am dat să râd și sângele mi-a țâșnit din crăpăturile buzelor. Karma, fatalitate – ce trebuie să fie, va fi. Așa a apărut Denton Quin: sadic, dezgustător, un perfect instrument al sorții.

Quin, primul meu bărbat.

Și el fusese surprins. La treizeci de ani eram încă virgină? Un bonus cu care, la început, nu știa ce să facă; însă a învățat repede… Quin venea, pleca, luând ce hotărâse că i se cuvine. Mă lăsa zvârcolindu-mă de durere, umilită, neputincioasă, câteodată fără simțire. Dar încă în viață. Încă – un cuvânt pe care învățasem să îl prețuiesc.

Lui Quin îi lipseau multe calități: compasiunea, măsura, decența, toleranța. Nu și imaginația. De fiecare dată găsea un alt mod, nou, original să mă facă să urlu. Dacă exista un ghid kamasutra pentru violatori, Quin nu sărise până atunci nicio pagină.

Câteodată îmi doream să ajungă la ultima. Să se termine totul… Însă ceva îmi făcea inima să bată mai departe. Ura, dorința de răzbunare – mi-ar fi plăcut să cred. Dar era Quin. El mă voia vie, în puterea lui, să îmi soarbă țipetele, sudoarea, lacrimile. Și le lăsam să curgă – ce dacă îmi vedea slăbiciunea? De la un timp nu îmi mai păsa de nimic.

Am închis ochii; mi-era somn, atât de somn…

– Obosită, Kayla? Am ceva pentru tine.

Quin m-a trezit cu o lovitură în coaste. S-a dat un pas înapoi, trăgând de lanțuri și m-am pomenit iarăși spânzurată în văzduh. Bărbatul încerca să mă atârne făcută ghem, cu gleznele lipite de încheieturi – tortura preferată a vietnamezilor. N-a reușit din prima, mâinile îi tremurau, roata scripetelui i-a alunecat printre palmele asudate. Băuse? Nu, era nerăbdarea, gândul că… Și am știut tot ce voia să-mi facă. M-am văzut la sfârșit, vomitând fiere, iar greața m-a luat ca o amețeală. Vedeam cum…

Vedeam?!

Țeasta lui Quin devenise deodată transparentă ca sticla: înăuntru viermuiau dorințe, porniri, un cuib de vipere ce își înălțau capetele, își scuturau cozile solzoase. Era timpul să le învăț un dans nou. M-am închipuit ducând la buze un flaut de bambus, am suflat ușor, un sunet-adiere. Quin încremenise și rânjea tâmp, dus de pe lume.

„Uită-te în ochii mei !“

S-a supus fără să ezite, fără să clipească măcar. Nu îndrăzneam să cred, să sper… Uitase să dea drumul la robinet sau mă obișnuisem cu drogul?

– Apropie-te, Quin…

Sunase jalnic, mai mult un scâncet. Mi-am dres glasul; trebuia să fie ferm, hotărât, poruncitor.

– Cătușele!

Și mi le-a scos. Întâi de la glezne, apoi de la încheieturi. Sub ele, pielea se jupuia odată cu metalul. Încercam să mă țin dreaptă, însă năvala sângelui în picioarele amorțite m-a făcut să mă clatin.

– Nu mă atinge!

Dar Quin n-ar fi cutezat. Aștepta cu ochii goi, cu mâinile pe lângă trup, ca un robot deconectat de la sursa de energie. Venise momentul să îl pun în priză.

– Quin, vrei să faci ceva pentru mine?

Eu făcusem atâtea pentru el… A încuviințat, privindu-mă cu ochi rotunzi, docili. Și s-a năpustit cu capul în zid, fără ezitare. O bufnitură, după care a rămas năuc, amețit. Am privit firul purpuriu alunecându-i pe tâmplă, de-a lungul obrazului.

– Ți-am spus eu să te oprești?

Voiam să văd putregaiul ce îi ținea loc de creier țâșnind prin țeasta plesnită, despicată până la bulbul rahidian. Denton Quin și-a luat avânt… ca să se oprească la un pas de zid. S-a scuturat, ca de o mahmureală. Apoi s-a întors spre mine.

Și mi-a zâmbit.

– După câte s-au întâmplat între noi… Îmi rănești sentimentele, Kayla.

Era rău, foarte rău. Cumva, mi-am stăpânit panica.

– Tu n-ai sentimente!

– Ele te fac slab, nevolnic. Russell m-a învățat asta. Și mi-a arătat câteva trucuri…

Care îl imunizau la controlul mental. Iar eu… Cât de naivă fusesem? Mă întrebam încă, furioasă pe el, pe mine, când un pumn în pântece m-a încovoiat. Mă căzneam să respir, dar era greu cu degetele-clești în jurul gâtului, colan care se strângea încet-încet, curmându-mi răsuflarea.

În ochii bărbatului, imenși, numai pupilă, mi-am văzut moartea. Și pe Acela. Atunci, în al doisprezecelea ceas, am înțeles cine, ce era Russell Morgan, omul căruia Quin i se supunea până și în somn. Om? Nu, era un Înger Negru, un Rău străvechi, dinainte de Sfinx, de Piramide, de picturile rupestre din Altamira.

Mă vor ucide împreună? Îmi vor sorbi amândoi viața, suflarea, zbaterea din urmă? Lațul de os îmi strivea carotida, aerul îmi țâșnea dintre buze șuierător, trudnic, totul începea să se întunece împrejur, lunecam în beznă, tihnă, uitare. Încă puțin și… M-a trezit un zgomot sacadat, ca ieșind din țeava de eșapament a unui motor gata să explodeze. Tușeam? Pieptul mi se zguduia de convulsii, cineva îmi turna parcă acid clorhidric pe gât, dar l-am înghițit, recunoscătoare. Respiram!

Morgan nu mă voia moartă. Iar Denton Quin s-a supus, deși îi simțeam frustrarea. Mi-a dat drumul reluctant, mârâind ca un buldog silit să își descleșteze fălcile de pe pradă. Și, înainte să plece, și-a apropiat buzele de urechea mea.

– Nu s-a terminat, Kayla. Abia începe.

Apoi a ieșit, luându-l cu el pe Celălalt.

Nu îmi pusese cătușele, n-a stins lumina. Ca și cum nu avea importanță dacă… Ce putea să urmeze mai rău decât fusese? O mulțime de lucruri – unele la care mă puteam gândi, altele de care o să mă las surprinsă.

Poate că n-ar fi trebuit să primesc darul lui Russell Morgan. Dar… aveam de ales?

*

Picătura de sudoare mi se lipise de pleoape, lentilă concavă prin care lumea îmi apărea deformată grotesc. Lumea mea: o pivniță de beton mobilată cu scripeți, roți, lanțuri, cătușe, clești, ferăstraie și un ondulator electric căruia Quin îi descoperise alte întrebuințări.

Îl priveam de sus, de la înălțime, din cârligul de care atârnam. Quin: un Quasimodo cu creștet turtit, umerii prea lați, cu două cocoașe pe spinare. Am clipit și picătura-lentilă s-a desprins, am urmărit-o căzând în mijlocul petei roșii, uscate, de pe podea. Ieri fusese sânge proaspăt; azi va fi din nou. Mâine…

Denton Quin a deschis sticla de votcă, și-a turnat un pahar, l-a dat pe gât dintr-o dată – obicei rusesc, deprins de la Tania. L-a umplut iarăși, sorbind mai pe îndelete. Curând, sticla va fi goală și-atunci… S-a uitat la mine cu o privire critică, de artist perfecționist, nemulțumit de opera sa. Deși avea ce să vadă: vânătăi, umflături, dungi galben-purpurii unde, pe dedesubt, împungeau niște coaste fisurate.

A clătinat din cap, dezaprobator.

– N-arăți prea bine, Kayla.

Tăceam, numărând crăpăturile din tavan. Erau paisprezece, în jurul cârligului de măcelărie peste care trecea un lanț scurt, unindu-mi cătușele. La încheieturi, pielea mustea iarăși sub crusta întărită.

– Te doare ceva?

Quin: amabil, îndatoritor, o gazdă perfectă.

– Numai când respir…

Mi-am silit colțurile gurii să se întindă, gata să-mi crape masca crispată a obrazului. Nu ceream nimic de la el: nici milă, nici măcar îndurarea morții. Voiam doar să tacă.

– Ți-am povestit despre Ursula? Fata asta știa să țipe. Întâi în pat, apoi…

Și a luat-o de la capăt.

„Ora intimă“, o numea Quin care, tolănit pe scaun, se îmbăta cu votcă, cu amintiri. Dovedea o memorie prodigioasă. Fiecare clipă petrecută cu victimele lui fusese păstrată, sortată, tezaurizată într-un cotlon al minții sale perverse. Și nu era egoist. Voia ca evenimentele importante, esențiale ale existenței lui să nu se piardă în uitare. Simțea nevoia să le împartă – cu mine. Deja, știam destule ca să îi pot scrie biografia: „Jurnalul unui ucigaș în serie“.

Quin era un bun povestitor. Descria cu naturalism cadrul, reconstituia atmosfera, nu sărea peste amănunte, știa să gradeze tensiunea până la punctul culminant. Iar deznodământul… Pentru el era important să îl retrăiesc cu adevărat: pe propria-mi piele. A Ursulei fusese alb-sidefie, atât de ușor de jupuit… Dumnezeule, nu și asta! Am tresărit, zvâcnind ca un pește agățat în undiță, deasupra unei vâltori ce începuse să fiarbă.

Quin nu mi-a dat atenție, pierdut în nostalgia trecutului. Curând însă, amintirea nu o să îi mai ajungă. Va vrea să-l conving că am înțeles. Și era atent, meticulos. Dorea să trăiesc ce simțise fiecare dintre victimele lui. Totul, în afară de dezlegarea finală. Întotdeauna se oprea înainte de linia invizibilă dintre viață și moarte – deși îi venea greu, tot mai greu.

Lui?!

Fusesem crestată, arsă cu țigara, băgată cu capul în apă, scoasă, iarăși băgată până când… Quin a trântit paharul de ciment, spărgându-l în nenumărate cioburi. Apoi a dus sticla de votcă la gură, sorbind cu sete.

– Nu ți-am spus nimic despre micuța Lily-Sue… La șaisprezece ani se visa Miss Canada, regina frumuseții din emisfera nordică. Trei luni mai târziu, poliția din Halifax a reușit să o identifice după amprentele dentare. Am înghețat: voia să mă desfigureze?

Închisese ochii, transportat în trecut, extatic.

– A fost ca și cum sculptam în carne, în oase. O senzație divină, absolut memorabilă.

– O să te omor, Quin. Pentru Tania, i-am promis.

A râs, ca de o glumă bună.

– Vom fi în sfârșit o pereche potrivită, Kayla. Frumosul și Bestia.

Răscolea nerăbdător printre instrumentele de pe masă, dând la o parte clești, ace, bisturie. Când s-a răsucit spre mine își punea niște mănuși de fier, cu ținte. Și simțea nevoia să se justifice:

– Știu, este o plăcere simplă, frustă. Nu destul de elaborată pentru el. „Nu ceda instinctelor, fii creativ, original, sofisticat“, îmi spune mereu. De data asta însă…

El. Celălalt. Stăpânul pe care Quin se pregătea să-l sfideze. Eminența Cenușie ce îi călăuzise mâna, voința – întotdeauna prezent, în umbră. Unde era acum?

– Lui Russell nu o să-i placă asta!

– Poate… Dar mie, da!

A rânjit perfid: o hienă uitându-se cum leii, leoaicele se îndepărtau, lăsându-i prada. Ani la rând, karghanul și sclavul lui uman formaseră o echipă redutabilă. Quin, cel care își murdărea mâinile și Morgan, mentor, instigator, sursă nesecată de inspirație și viziuni apocaliptice; un vampir senzorial ce se hrănea cu spaima, teroarea, deznădejdea victimelor. Împreună, un cuplu ce funcționase cu precizia unui mecanism elvețian. O simbioză armonioasă, dăruind satisfacții ambilor parteneri.

Până la mine. Aici intervenise o disonanță, o fisură ce se lățea, amenințând să devină falia Atlanticului. Unul dintre siamezii malefici voia neapărat să mă ucidă. Al doilea – din nu știu ce motive – avea rețineri. Deja, mă smulsese o dată din ghearele morții. Atunci, Quin a dat înapoi, amintindu-și care îi era locul, rostul: să se frece de pantalonii stăpânului, să fluture din coadă, să caște ochii mari, credincioși. Astăzi însă… Începuse să mârâie, să latre, să tragă de lesă. Astăzi se credea regele junglei din subterane.

Și-a încleștat maxilarele, pumnii de fier. În ochii lui reci, cenușii, era Moarte și-am înțeles că se terminase. Aveam să sfârșesc agățată de un cârlig de măcelărie, într-un subsol plin cu șobolani, gândaci, igrasie. O halcă de carne așteptând lovitura satârului în timp ce, printr-un capriciu al sorții, continua să zvâcnească, să respire, să asude.

Dar nu de frică. Gândul că, foarte curând, voi trece dincolo de durere și zbucium nu-mi aducea decât ușurare. Luptasem, pierdusem. Eram obosită, sătulă, depășisem limita puterii de a îndura. Ce dacă o să mor singură, neștiută de nimeni, o victimă oarecare, o cifră în statisticile poliției? La fel ca Sarah, ca Tania, ca toate celelalte…

– Nu asta ești, Kayla.

Liam Wallace: un lord scoțian, ajuns la vârsta senectuții, care apărea în momentele-cheie ale existenței mele – cam o dată la un deceniu… Nu avea ceva mai bun de făcut în viață?

– Pleacă, bătrâne. Mi-am câștigat dreptul la puțină tihnă.

Quin se oprise, se holba la mine nedumerit. Înnebunisem? Jucam teatru încercând să îi înmoi inima de piatră? O clipă, zece, a întors situația pe toate părțile. Apoi a decis: demența nu era o circumstanță atenuantă. Însă… M-ar fi vrut lucidă, conștientă de ce mi se întâmplă. Îmi pregătise o doctorie amară și voia să mi-o toarne pe gât, încetul cu încetul. El, Denton Quin, acuzator, juriu și călău.

– Ți-ai uitat cagula de Ku-Klux-Klan, Quin.

– Lasă-l pe omul ăsta! Nu contează.

Liam ridica pretenții absurde. Și era sâcâitor, enervant ca picătura chinezească. Nu-mi mai simțeam brațele, trupul întreg îmi amorțise, dar am decis să îi fac jocul.

– Bine, nu sunt o victimă. Atunci, ce sunt?

Liam a venit mai aproape, trecând prin bărbatul cu mănuși de fier. Numai unul dintre ei putea fi real – și pariam pe Denton Quin.

Însă bătrânul scoțian era o iluzie persistentă. Iar spada din mâna sa… Venise să-l străpungă pe Quin cu o armă virtuală? Se credea fantoma din Hamlet? Nu chiar. Ținea spada în sus, cu amândouă mâinile și lama mi-a lucit în față ca o oglindă. Am închis ochii, orbită.

– Uită-te! mi-a cerut.

Și m-am uitat. Îmi vedeam chipul, însă ochii nu îmi erau violeți, ci căprui.

– Mamă?!

Keira Blackmoon nu mă auzea. Se pierduse, trup și suflet, în privirea unui bărbat. Un zeu grec parcă abia coborât de pe soclu, cu ochi de un albastru incredibil de pur, plete de culoarea nisipului când soarele strălucește peste dune. Calder Wallace: iubit, soț, tatăl copilului pe care nu apucase să îl vadă născându-se.

Tatăl meu.

Eram Kayla Wallace, fiica lui Calder, nepoata lui Liam, dintr-o rasă mai veche decât oamenii. Așa cum numele armei ca nicio alta era Beowulf, relicvă dintr-un război ce începuse înainte de a veni eu pe lume – cu vreo treizeci de milenii… Lama-oglindă îmi arăta acum un alt chip, necunoscut și totuși familiar. Un Arhanghel în armură strălucitoare, întors din bătălie biruitor, cu spada însângerată. Dar nu era izbândă în privirea lui, ci o imensă, copleșitoare oboseală. Și regretul că trebuia să își treacă povara asupră-mi.

„Este lupta mea, a tatălui tău, a noastră. Trebuie să o duci mai departe, Kayla.“

„Până când?“

„Până la sfârșit. Până ce noi sau ei vom fi țărână.“

În oglinda timpului am văzut câmpuri de bătălie, piramide de capete, păduri de țepe străpungând bărbați și femei ce se zbăteau încă, urlându-și chinul, neputința. Pentru unii, sfârșitul venea repede, îndurător, pentru alții lent, atroce. Milioane de trupuri sfârtecate, strivite, arse. Iar cei căzuți nu își aflau tihna nici măcar în moarte. Cadavrele le erau mutilate, lăsate pradă vulturilor, ospăț pentru șacali și hiene. O mie de bătălii crude, sângeroase, un singur război.

Pe care noi îl câștigaserăm. Oare?!

– Trebuia să îi omorâți până la ultimul. De ce n-ați făcut-o?

Liam și-a coborât spada, privindu-mă în ochi:

– N-ai cum să înțelegi. Nu ai văzut mormanele de leșuri și, între ele, câțiva copii, femei, cerând îndurare. N-ai fost acolo când…

Nici el nu fusese; nu era chiar atât de bătrân.

– Femeile lor, copiii lor, l-am întrerupt, cu o duritate pe care nu mi-o cunoșteam.

„Omoară-i pe toți. Lasă-l pe Dumnezeu să îi judece“, ar fi spus Torquemada. Monstruoși, de neconceput – ideile, omul. Dar în cazul karghanilor… Ceva îmi șiroia pe obraji, pe gât. Lacrimi? Le-am simțit gustul amar, sărat. Erau ultimele pe care o să le mai vărs vreodată. Kayla Blackmon murise astăzi. Cealaltă, străina care se năștea din trupul meu, cu chipul meu, nu putea să plângă.

Știa, în schimb, să urască.

Și era rece, atât de rece… Ca podeaua pe care nu m-am mirat să o simt deodată sub tălpi. La încheieturi aveam încă brățările de fier, lanțul rupt. Le-am scuturat, iar cătușele s-au desfăcut singure.

Quin mă privea cu ochii ieșiți din orbite. Îl înțelegeam: acum câteva secunde atârnam cuminte în cârlig, așteptându-mi soarta. Și iată-mă în picioare, în timp ce verigile ruginite se învârtejeau asemeni frunzelor luate de vânt toamna.

Era o senzație destul de tare pentru el?

Ține-te bine, Quin! Spectacolul abia începe!… Iată, în ring intră Denton Magnificul, campion la categoria Ucigași în Serie! Megafoanele răcneau și, în tribune, publicul se ridicase în picioare, aplauda, fluiera, scanda.

Quin! Quin! Denton Quin!

Crima ca sport extrem: mai ceva decât săritura din avion fără parașută, decât alpinismul fără corzi pe Himalaya. Adrenalină pură, pompată în toate terminațiile nervoase; până când deveneai o locomotivă Pacific, sub presiune, spulberând orice se nimerea pe șine. Satisfacția! Fiorul! Să vezi oase rupte, capete rostogolindu-se, sângele țâșnind din artere. Să-ți auzi bubuitul inimii în timpane. Câtă trudă, pasiune, vocație în lucrarea de zi și noapte a unui secerător de vieți!

Până acum Quin, te-ai hrănit cu suferința altora. Știi ce simte un șarpe care își înghite coada, apoi… restul? Cum este să te ghiftuiești cu tine însuți? Masochist, poate. Dar cât de original! Gustul divin al propriei neputințe… Quin, vei avea în sfârșit ce nici Russell Morgan nu ți-a putut da: satisfacția totală, împlinirea supremă!

Calvarul Taniei, al celorlalte, întors ca un bumerang asupră-i. Durere, peste durere, peste durere. Amplificată, exacerbată, reverberând la infinit. Nu asta căuta, voia, cerea? Se pare că nu.

Quin urla. L-am ridicat, până când tălpile pantofilor Gucci nu au mai atins podeaua. Atârnat în aer, l-am răsucit, încet, să nu amețească. Dădea din mâini, din picioare, se contorsiona ca un derviș la un concurs național de convulsii. Nu-i plăcea? Poate nu era destul… Își dorea mai mult, altceva. Coatele, genunchii i-au zvâcnit ca într-o criză de Parkinson și, cam târziu, am înțeles.

Quin voia să danseze.

Și l-am făcut să salte în văzduh, marionetă în sfori nevăzute. Un trosnet de os rupt, brațul stâng îndoit nefiresc, nu i-au întrerupt baletul aerian. Balet? Mai degrabă o mixtură de dans apaș, tango, salsa. Era greu fără parteneră, însă Quin se străduia. Îl ajutam și eu: rotiri, aplecări, zvâcnete de cazacioc – trecea de la una la alta, frenetic, tot mai…

Ceva a plesnit înăuntrul marionetei Quin. Ficatul, splina? Inima îi ticăia încă, metronom nebun și el dansa mai departe, dezlănțuit, pe ritmuri de rock-and-roll. Începea să prindă mișcările, eu aplaudam, băteam ritmul cu călcâiele, încurajându-l – băiatul ăsta avea talent…

Nu mă distrasem așa de bine în viața mea!

Liam se făcuse nevăzut. Milos, cu un stomac prea sensibil?

Am început să râd, atât de tare încât mi-au dat lacrimile. Iar Quin… Murea cum trăise: manechin de plastic, paiață, marionetă agățată în sfori; întâi ale lui Morgan, apoi ale mele.

Sunt Kayla Wallace, din neamul Celor Vechi, profesoară de dans.

Iar Quin a fost primul meu elev.