Undeva, departe, la granița Federației cu restul galaxiei, doi camarazi au parte de o întâlnire ieșită din comun.
Tom Ardvane și Rae Gutierrez își îndeplineau rutina zilnică pe stația de observare avansată din sistemul K97. În timp ce Tom verifica pentru a milioana oară starea echipamentelor, a senzorilor de distanță și armamentul stației, Rae examina atentă înregistrările din seara precedentă. Computerele nu erau dintre cele mai performante, Administrația Frontierelor nu-și permitea ultimele generații de mașini inteligente, dar un observator adevărat nu se baza pe un program de calculator, oricât de avansat. La granița dintre Federație și restul Galaxiei, prudența și meticulozitatea sunt deprinderi pe care orice începător trebuie să le exerseze continuu.
Contrar lui Rae, care și-ar fi dorit din tot sufletul să prindă un intrus, Tom nu făcea decât să numere zilele rămase din tura curentă. Odată cu înaintarea în vârstă și în grad, învățase că orice medalie sau citație pentru merite deosebite venea de cele mai multe ori cu costuri mult prea mari. Îi plăcea colțul său de frontieră, unde nu existau conflicte deschise cu neamurile din zonă și nici tensiuni cu vreuna din entitățile pompos denumite imperii, ce se întindeau peste câțiva bolovani plini de praf și câteodată lipsiți de atmosferă.
Cu navele comerciale și cu pirații însă era altă socoteală. Prea mici ca să creeze anomalii radar demne de luat în seamă, mulți dintre ei se strecurau prin filtrele de la frontieră, introducând în spațiul Federației mărfuri exotice, în marea lor majoritate interzise. Nimeni nu știa cu adevărat câte neamuri existau în roiul de stele din centrul galaxiei și nici care era organizarea lor socială. Interogarea piraților capturați nu producea nici un rezultat, pirații erau cel mai adesea simpli fermieri sau meseriași, recrutați cu forța de pe cine știe unde.
– Tom, cred c-avem un gândac, bâzâi comunicatorul.
Tom ridică încet capul din măruntaiele senzorului la care lucra și miji ochii.
– Ești sigură?
Nu era prima oară când Rae se înșela, începătorilor le venea greu să facă distincția între un bolovan cosmic și o navă de pirați care încerca să-și camufleze semnătura radar pentru a fi confundată cu un asteroid.
Din difuzor se auziră o serie de sunete nearticulate și o lovitură puternică. Tom trase concluzia că Rae se supărase, așa făcea întotdeauna când considera că era contrazisă pe nedrept. Se aflau în spațiu de doi ani de zile, dintre care 18 luni le petrecuseră la frontiera federației, unde cea mai mare distracție consta în turul asteroidului de-a lungul cablului ecuatorial, cu o viteză ce l-ar fi băgat în sperieți pe proiectant. Sunetele nearticulate se opriră brusc și Rae continuă, pe un ton înțepat:
– Sunt la fel de sigură ca și de faptul că tu nu ești decât o maimuță păroasă, care-a mituit Controlul Operațional de pe Aurora, ca să ajungă în poziția de căpitan de stație… punctul ăsta nu era aici ieri.
– Vin acuma.
Teoretic, exista o diferență ierarhică între ei, dar Rae n-o mai respecta de mult. Eticheta și politețurile fuseseră sacrificate nevoii de apropiere, amândoi dând uitării canoanele rigide ale regulamentului militar.
– Ei bine, unde-i punctul ăla?
Rae își făcea de lucru cu telescopul principal și nu răspunse. Flutură o mână înspre unul dintre monitoare, concentrată pe ajustarea imaginii. Deși telescopul avea comanda complet computerizată, simțea o plăcere deosebită să folosească mica lunetă auxiliară pentru a ghida telescopul manual.
Punctul în chestiune apărea pe mai multe înregistrări succesive, la început foarte vag, pentru ca să devină clar și foarte strălucitor în doar câteva zile de observație. Intervalul de timp în care-și schimbase strălucirea aparentă nu era normal, iar Tom se adânci în calcule. După câteva minute, bănuiala i se confirmă: viteza de deplasare era mult prea mare pentru un asteroid sau cometă. Orice ar fi fost, corpul acela nu era un lucru natural.
– Și totuși nu e un intrus, murmură el. Strălucirea e prea mică pentru o navă adevărată. Ai reușit să-l prinzi in telescop?
Rae mârâi:
– Nu, fir-ar să fie, nu-i acolo unde trebuia să fie.
– Cum nu e? Ai calculat bine?
– Absolut. Trebuie însă că și-a schimbat traiectoria în ultimele 24 de ore. Inițial se îndrepta spre una dintre planetele din centura vieții.
– Vedem imediat. Dacă a schimbat traiectoria, computerul trebuie să știe.
Tom începu să tasteze febril comenzi și să ajusteze parametrii de căutare. Calculatoarele Administrației Frontierelor erau făcute pentru exact astfel de lucruri și, oricât de vechi, erau capabile să proceseze și să sorteze cantități enorme de date. De data asta însă, Tom nu reuși să depisteze nici o anomalie în datele înregistrate în ziua precedentă.
– Ei? Unde s-a dus? întrebă nerăbdătoare Rae.
– Să fiu al naibii dacă știu, zise Tom. De un lucru sunt sigur: nu e un bolovan, pentru că bolovanii nu dispar pur și simplu.
– Anunțăm Controlul Operațional?
Tom ezită preț de câteva secunde: dacă anunța CO și se dovedea că nu este nimic, putea să-și piardă încrederea cu care fusese investit. Fusese trimis aici tocmai ca să sorteze și să lămurească astfel de incidente, nu să irosească resursele Federației cu alarme false. Pe de altă parte, dacă se dovedea că nu era un simplu corp ceresc, ci un pirat sau un negustor neautorizat, putea să-și ia adio de la comandă. Iar Rae abia aștepta să-și înscrie în palmares prima captură adevărată. A-i nega prima reușită ar fi fost o greșeală pe care avea să-l facă să o plătească săptămâni bune de aici înainte.
– Rapoartele de azi n-au ieșit încă, nu? Mă refer la cele automate, pe care trebuie să le analizăm oficial.
– Nu, zise Rae, mai sunt câteva ore bune până când le trimite calculatorul. Unul pentru noi și unul pentru CO.
– Hai să facem așa: pune un raport către CO, Divizia Științifică, despre identificarea unui nou corp ceresc și cere să confirme. Între timp, noi ne apucăm să-l căutăm. Cine știe, poate avem noroc și nu ne dau afară, murmură el.
Cinci ore și o grămadă de nervi mai târziu, când computerul termina de analizat datele din ziua precedentă și trimitea rapoartele, Tom întrerupse căutarea sterilă la care lucra și începu să analizeze febril anomaliile semnalate. În afara obișnuitelor umbre gravitaționale, generate de planetele mari și, ocazional, de vreun asteroid mai mare ce reușea să perturbe senzorii din sistem, nici o anomalie nu semăna cu cea descoperită de Rae. Orice-ar fi fost, computerul o clasase la evenimente nesemnificative și ar fi fost o nebunie să încerce să o caute acolo.
– Eu cred c-a fost doar o „fantomă”, răsuflă ușurat Tom. Nu-i nimic acolo, doar reflexii ale unor unde electromagnetice pe un câmp de asteroizi sau praf cosmic. Se mai întâmplă…
Rae strâmbă din buze, frustrată. Și-ar fi dorit ca prima ei descoperire să fie cu adevărat o navă clandestină, indiferent care ar fi fost costurile aferente. Nu-i convenea să-i dea dreptate lui Tom, dar nu avea încotro. Și cu fantoma, și cu Controlul Operațional.
– Bine, o să…, și nu mai continuă, pentru că lumina se stinse brusc.
Cuvintele rămăseseră suspendate în aer și, mult mai târziu, când Tom o întrebă ce voise să spună, Rae nu-și mai amintea.
Când momentul de surpriză se termină, Rae încercă să pipăie împrejur și se prinse puternic cu mâinile de suportul telescopului. Întunericul era profund și nu se zăreau nici luminile de avarie care ar fi trebuit să se aprindă automat în cazul unei pene de curent.
– Ce-ai făcut? șuieră Tom nervos.
– Nimic… nici nu m-am mișcat din loc…
Rae era prea speriată ca să mai reacționeze la acuza nedreaptă.
– Nu văd nimic, spuse Tom. Dar absolut nimic… am orbit?
– Nici eu.
Pipăi împrejur, căutând telescopul mic, și-și lipi precaută ochiul de ocularul protejat cu cauciuc moale. Ciudat, nici telescopul mic nu funcționa.
– Nu se vede nimic cu telescopul.
– L-ai dereglat și te uiți în perete, mormăi Tom.
Rae nu răspunse, ceea ce era neobișnuit pentru ea. Își aminti că telescopul avea marcaje fosforescente aplicate pe toate pârghiile de manevrare, și chiar și pe panoul de comandă, pentru orientarea operatorului în condiții de observație. Căută cu mâinile și, când recunoscu formele familiare ale panoului de comandă, izbucni într-un râs isteric. Nu se vedea nimic.
– Am orbit, Tom.
– Amândoi? Așa fără nici o tranziție? Auuu… Tom se prinse cu mâinile de cap. Ditamai migrena, scânci el.
– Eu nu simt nimic, spuse Rae cât putea de calmă, regretând deja ieșirea de mai devreme. Hmm, poate doar o ușoară durere de cap… absolut normală în condițiile de față.
– Arghhhh.
Rae îl simțea pe Tom zvârcolindu-se în întuneric. Încearcă să se ridice ca să ajungă la el, dar chiar în acel moment, cineva îi înfipse un pumnal în creier și începu să-l învârtă sălbatic.
Ding, ding… daaaang.
Senzații nenumărate le asaltară simțurile, ca și cum cineva se juca la un instrument muzical extrem de sofisticat, apăsând la întâmplare clapele pentru a vedea care este reacția. În creierele lor se desfășura un concert cacofonic, în care durerea se îmbina cu plăcerea; dezgustul și extazul existau în același timp, împletindu-se în confuzie. Nu mai exista nici sus, nici jos, dreptate sau adevăr, bine sau rău, totul era o mocirlă de senzații contradictorii, în care nu avea sens să cauți o direcție, pentru că nu exista nici una.
Apoi totul se termină, la fel de brusc pe cât începuse. Senzațiile și sunetele dispărură, lumina se aprinse.
Doar că… avea o ciudată tentă de albastru-violet, iar personajul din fața lor nu părea deloc real.
– Salutări, oamenilor… cred că așa vă intitulați specia, nu?
Copleșiți de statura impozantă a străinului, de cel puțin trei metri înălțime, nici Tom și nici Rae nu reușiră să scoată vreun sunet, doar încuviințară în tăcere.
– Dat fiind că ne aflăm la primul contact, îmi revine sarcina să vă comunic că vă aflați în prezența majestății sale imperiale, Brfitar Mafnicus, Devoratorul Lumilor, Pacificatorul și Unificatorul Imperiului din Centrul Galaxiei, cel mai viteaz și cel mai brav Blartag care s-a născut vreodată. Ooo… tremurați în fața măreției sale și vă supuneți, căci, iată, Lumina a milioane de stele din univers vă face onoarea de a vi se adresa direct.
„Oh, Doamne, se gândi Tom, încă un baronet local care dorește să-și extindă granițele micului său imperiu în spațiul Federației!”
Din spatele arătării albastre își făcu apariția altă arătare, verde și vag umanoidă, mult mai mică decât cea dinainte, dar tot mai înaltă decât ei. Avea un cap disproporționat de mare față de corp și pene care-i încadrau craniul ca o coroană. Purta o togă împodobită cu nenumărate nestemate, ce sclipeau frenetic de câte ori se mișca. Peste togă avea o pelerină din pene mai mari, încovoiate în sus precum coada unui păun. Ridică o mână și rămase cu ea în aer timp de câteva zeci de secunde, pentru a crește efectul dramatic al discursului.
– Oamenilor, de azi înainte vă aflați sub protecția mea! Toți cei care mă vor recunoaște drept conducător vor fi scutiți de taxe și impozite o treime din viața lor. Ceilalți vor fi trimiși la muncă silnică în minele de… Britcus, ce mine?
Primul străin, cel care-și prezentase cu atâta elocință stăpânul, se înclină în semn de respect și spuse:
– Avem de toate felurile, Luminate. De la mine de nestemate în sistemul Orxilia până la mine de uraniu și plutoniu în sistemul Stelei Moarte.
– Da, da, știu, dar trebuie să-i potrivim pe înălțime, ca să nu mai pățim ca ultima oară, când erau galeriile prea mici.
– Iertare, Luminate, mintea mea inferioară a scăpat din vedere acest aspect, se umili Britcus. Putem să-i trimitem la minele de diamante și sunt sigur că mai avem și altele, dar trebuie să întreb computerul.
Satisfăcut, Mafnicus se întoarse spre Tom, care-l privea aiurit.
– Din punctul ăsta de vedere suntem acoperiți. Care este decizia ta, Omule? Închini specia ta sau nu?
Dintre toți nebunii care forțaseră granițele Federației, ăsta era de departe cel mai ciudat și cel mai caraghios cuceritor. În condiții normale, ar fi râs cu lacrimi la auzul pretențiilor, dar situația era departe de-a fi normală și era în joc propria-i piele.
– Majestatea voastră imperială, eu, Tom, vă recunosc tot ceea ce doriți, dar din păcate nu sunt în măsură să vorbesc pentru restul semenilor mei. Eu sunt șef doar aici și nu pot să dispun decât de viața supușilor pe care-i am aici, pe stație.
Rae îl fulgeră cu privirea. „Lasă că vezi tu supuși, ziceau ochii ei, numai să plece imbecili ăștia.”
Majestatea sa înclină capul și rămase cu una dintre extremități în aer, întinsă în față ca și cum ar fi cerut să se facă liniște în mulțime. Britcus se apropie și spuse:
– Este obiceiul ca, atunci când cineva devine vasalul majestății sale, să prezinte un cadou.
– Cadou? Ce cadou? Nu cred că avem nimic potrivit pentru majestatea sa. Nici nestemate, nici metale prețioase.
Purtătorul de cuvânt al majestății sale se întoarse și ieși parțial din conul de lumină în care se proiectau imaginile străinilor. Când se întoarse spre Tom, avea o expresie mulțumită.
– Femela care este cu tine. Este un cadou acceptabil.
– Poftim?
Tom aproape că se înecă de surpriză.
– Femela, insistă purtătorul de cuvânt. Majestatea sa o va adăuga colecției de specii exotice, adunate de pe tot cuprinsul galaxiei.
– Fir-ați voi de orătănii verzi! izbucni Rae. Aveți mare noroc că nu sunteți aici, să văd atunci cum mai cereați sclavi cu vârful bocancului meu înfipt în fundurile alea înguste.
Și, pentru a-și întări spusele, apucă la nimereală un instrument de pe masă și-l aruncă cu putere înspre vizitatori.
Împăratul și aghiotantul său se feriră instinctiv, deși nu se aflau fizic în aceeași încăpere cu Tom și Rae. Proiectilul trecu prin ei și căzu zdrăngănind pe podea. Imaginea invadatorilor tremură pentru câteva clipe și prin ea se întrezări realitatea. Tom își dădu seama că nu era nimic în neregulă cu ochii săi, cel mai probabil străinii stabiliseră contactul direct cu creierele lor. Auzise de așa ceva, dar nu întâlnise nici un mentalist până atunci.
Se lăsă o tăcere înghețată. Briftar Mafnicus, Devoratorul Lumilor, spumega sub masca oficială de augustă clemență. Ochii îi jucau straniu în cap, în timp ce încerca să-și forțeze mental aghiotantul să răspundă tăios. Efortul depus era atât de mare, încât renunță la poziția oficială și-și duse mâinile la cap, încercând să se concentreze. Pe măsură ce secundele se scurgeau, nervozitatea era tot mai evidentă pe fața sa. Nu mai întâlnise o astfel de rezistență și se răsti nervos la aghiotant:
– Britcus! Uită-te la mine!
Dar Britcus nu-l mai auzea. Privea fascinat la Rae, cu ochi măriți de surpriza unei revelații. Nimeni nu îndrăznise până atunci să-l înfrunte pe împărat. Se frecă la ochi ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn îndelungat. Lângă el, un blatarg, care abia îi ajungea la bărbie, scotea sunete subțiri și enervante.
– Da… împărate…
– Anihilare totală. Distruge oamenii!
– Dar…
– Nu mă interesează! Distruge toată omenirea, până la ultimul om!
Britcus nu se grăbea însă să-i dea ascultare. Tom îl urmări cum întoarce privirea în afara imaginii pe care o percepea, dădu aprobator din cap, după care se întoarse spre Mafnicus.
– Mă tem că așa ceva nu este posibil, „împărate”, spuse el accentuând ironic titlul lui Mafnicus.
– Îți ordon! urlă împăratul.
– Ordinele tale nu mai au putere aici, se răsti Britcus nervos. Zeița Rae ne-a eliberat de tirania minții tale.
– Britcus… o să… o să te…
– O să taci, i-o tăie Britcus. Zeiță, ce să facem cu blatargul care ne-a înrobit atâta timp?
Rae dădu să răspundă, apoi se întoarse spre Tom, dar acesta nu-i acordă atenție. Rapida schimbare de situație o bulversase.
– Ce blatarg?
– Mafnicus, fostul împărat. Trebuie să primească o pedeapsă exemplară pentru crimele sale.
– Din partea mea, puteți să-l aruncați în spațiu, nu-mi pasă! se rățoi ea. Atâta vreme cât nu-l mai văd și nu vă mai văd nici pe voi, totul o să fie perfect.
– Se rezolvă, spuse el solemn.
Reflectă câteva momente înainte de a continua:
– Ne va lipsi lumina înțelepciunii zeiței Rae, dar dacă asta e porunca, o vom îndeplini.
– Du-te-n… restul frazei se pierdu într-o bolboroseală voită.
Britcus se înclină ceremonios, apoi bătu din palme și contactul mental se întrerupse brusc.
Dură mai bine de câteva minute până să-și revină complet. Tom se ținea cu mâinile de cap, emisiunea telepatică îi lăsase cadou o migrenă cumplită, iar Rae se freca la ochi compulsiv, încercând să-și dea seama dacă ceea ce vedea era realitate sau nu.
Tom se întoarse spre pupitru și constată că mai toate semnalele de alarmă erau activate.
– Ca să vezi, exclamă el, chiar este o navă în proximitatea stației. Hmmm, asta e ciudat… vezi și tu ce văd eu?
Rae coborî din scaunul telescopului și se apropie de monitorul la care se uita Tom.
– Nuuu… nu se poate. Unde încăpeau majestățile lor în cutia asta de conserve?
Cu un blip scurt, nava, care nu era mai mare decât o cutie de pantofi, dispăru de pe monitoare.
