Fiecare victorie își este propria înfrângere. – Roberto Baucius (Toate secretele pe care nu ți le-ai spus)
Sig-Valdi nu credea în zei. Zeii însă credeau în el.
Când muri și se trezi la marginea unei mlaștini învăluite în cețuri în profunzimile cărora jucau flăcări, n-avu nicio îndoială că era Hirunga, mlaștina primordială din care ieșise viața când apele și focul se despărțiseră de uscat. Asta îl miră foarte tare, fiindcă nu crezuse niciodată în poveștile astropreoților pe care jormii îi luau pe navele lor, printre stele, ca să se roage pentru sufletele dușmanilor.
Acum însă nu se mai putea îndoi, fiindcă Luntrașul era acolo. Barca sa din coajă împletită, care plutea cu cei demni și se scufunda sub cei lași, se legăna ușoară la mal, iar Luntrașul se apleca spre el strângând în mână vâsla sculptată din os. Avea părul cenușiu ca lemnul vechi și pielea albă ca oasele spălate de ploi, iar când vorbi vocea lui era sunetul regretelor răscolite.
– Bine te-am găsit, Sig-Valdi cel fără de păcat, zise el tăindu-i calea cu vâsla uluitului Sig-Valdi care dădea să se urce în barcă. Kyall Jumătate-de-Inimă și Riggalla Cea Mult Preamilostivă ți-au cântărit viața și faptele și au hotărât că, dintre toți ekdochii tăi, tu ești cel demn să li se alăture pe Câmpia Veșnic Verde. Mergi de-i ucide pe ceilalți Sig-Valdi din toate lumile și devino asemenea zeilor!
– Dar, își regăsi glasul Sig-Valdi, adică, ăăă, ekdochii chiar există? Eu credeam că-s numai superstiții…
– Acesta este adevărul, zise Luntrașul. Ești cel ales, dar, ca să li te alături zeilor pe Câmpia Veșnic Verde, trebuie să îți ucizi eurile mai slabe. Căci numai ucigându-ți slăbiciunile poți deveni asemeni zeilor.
– Dar eu nici măcar nu cred în zei! exclamă Sig-Valdi.
– Și ce, îți închipui că zeii se sinchisesc de asemenea nimicuri? zise Luntrașul și deodată mlaștina nu mai era mlaștină, ci vidul cosmic presărat cu stele, iar flăcările nu mai erau focuri amăgitoare, ci nove explodând în tăcere.
Numai luntrea din coajă de copac rămase aceeași, legănându-se nepăsătoare ea știa pe ce valuri.
– Ca să înfăptuiești voința zeilor, ți se va mai lăsa acest trup timp de o săptămână. Nu uita că te-ai născut învingător: ți-ai devorat frații încă din pântecele mamei tale și cu carnea lor ai sporit. Du-te și împlinește-ți destinul!
– Toți jormii războinici s-au născut învingători, obiectă Sig-Valdi, dar Luntrașul nu stătu să-l mai asculte. Ridicându-și vâsla albă de os îl lovi cu ea peste obraz.
*
Sig-Valdi se pomeni privindu-se pe sine. Sau cel puțin așa i se păru, deși ar fi jurat că el nu avusese niciodată o expresie așa năucă. Jormul care tocmai intrase pe ușa cabinei avea ochii lui pieziși și verzi și nasul lui turtit deasupra unei guri largi, cu dinți albi și ascuțiți ca pumnalele. În schimb, avea părul despletit pe umeri și nu purta armură, preferând în locul ei o haină de mătase lungă până la genunchi și niște cizme moi, brodate.
Sig-Valdi se înfioră fără să vrea. Niciun jorm războinic nu umbla fără armură, nici măcar la bordul navei lui, printre tovarăși, căci așa i-o cerea Legea scrisă și nescrisă.
Scârbit, Sig-Valdi își trecu pumnalul peste beregata expusă a celuilalt, cu o mișcare iute. Acesta deschise larg gura și se prăbuși, cu un val de sânge țâșnindu-i din rană. În cabină se înălță un miros îmbătător de urină. Celălalt eu al său bolborosea și se zvârcolea, dând spasmodic din picioare, și sângele său îmbiba covorul bacterivor de culoare albă. Covor pe care Sig-Valdi șovăise să-l cumpere cu trei luni în urmă din piața de biomărfuri a Ahabaratului, alegând în schimb, după o lungă tocmeală, pieptarul din piele regenerabilă de krut pe care-l purta acum. „Armura, armele și tăria sa sunt tot ce-i trebuie unui războinic jorm”, spunea Legea scrisă și nescrisă în versetul al cincisprezecelea, care avertiza împotriva păcatului luxului.
Dintr-odată, bărbatul se cutremură scurt și se liniști, iar din ochi îi pieri lumina. „Deci așa arăt când mor”, își zise Sig-Valdi cam dezamăgit, dar nu-și termină gândul căci se pomeni din nou într-o versiune a cabinei sale, față în față cu un alt sine. Acesta ieșea gol de sub dușul cu particule. Făcu ochi mari și-și căută pumnalul pe care un jorm războinic îl purta legat cu o curea de pulpă chiar și când era gol. Însă nu-l avea asupra sa. Sig-Valdi îi înfipse pumnalul lui în ochi.
– „Tăișul să-ți fie soață, tovarăș și părinte și să nu te desparți de el cum nu te desparți de brațul sau inima ta. Căci un războinic care se desparte de cuțitul său se desparte de menirea sa și acesta este păcatul trădării de sine”, îi recită el celuilalt din Legea scrisă și nescrisă în timp ce îl întindea pe podea.
„Uite că e adevărat, astea chiar sunt păcate”, își zise el. De când ajunseseră printre stele și nu-i găsiseră pe zei acolo, cei mai mulți jormi nu mai priveau Legea scrisă și nescrisă ca pe un text divin. Îi urmau însă conștiincios principiile pentru că ele îi făcuseră să fie cei mai mari războinici din toate lumile cunoscute. Astropreoții erau numai o reverență în fața tradiției.
Următorul său sine avea pumnalul la el, dar Sig-Valdi fu mai rapid. „Chiar sunt cel mai bun dintre ekdochii mei”, își zise el în timp ce îl înjunghia pe celălalt în stomac.
– „Să fiți în orice clipă gata de luptă. Războinicul ce își leapădă vigilența cade în păcatul delăsării”, cită Sig-Valdi cel fără de păcate.
Se așeză alături de eul său, apăsându-i palma pe gură ca să-i înăbușe horcăielile. Preferase să-l ucidă mai lent, căci înțelesese că, de îndată ce un dublu al său murea, el se pomenea fără întârziere în preajma altuia. Și avea nevoie de un răgaz în care să priceapă ce i se întâmpla.
Iată că zeii existau, ba mai existau și ekdochii, celelalte euri ale unui ins, trăind alte vieți în alte universuri. Ekdochii chiar erau versiuni ale sale, dar mai puțin agile, își zise el privind absent pereții cabinei, organizați așa cum știa, armele pe peretele din dreapta, trofeele pe peretele din stânga.
Peretele acestui jorm era la fel de plin cum fusese al lui… și ce era oare acolo, în colț? Sig-Valdi încremeni necrezându-și ochilor. Printre trofee se aflau coarnele dorsale ale unui torm, la care atâta râvnise. Jormul acesta, acest Sig-Valdi care se sufoca sub palma lui, reușise să doboare un torm! Străbătut de un fior rece, Sig-Valdi se uită în ochii încețoșați ai celuilalt – în ochii săi încețoșați – ca și cum ar fi sperat să găsească acolo un răspuns la nedumerirea ce îl copleșise. Apoi se scutură, îi reteză cu un gest scurt beregata…
… și se pomeni în toiul unei lupte. Recunoscu ușa interioară a navei și armurile negre cu fulgere argintii ale jormilor masați în fața ei, ținând piept hoardei de nangi cu cojoace din rekni care îi asediau. Era așadar într-un univers în care nangii nu atacaseră imediat, ca în acela în care murise el, ci așteptaseră o zi să le vină întăririle. Și avuseseră de ce, își zise Sig-Valdi comandându-i căștii să se închidă, căci, iată, reușiseră să-i abordeze și însăși inima navei-mamă a jormilor era amenințată. Un nang își repezi către el lama zimțată, lungă ca un bici, șfichiuind aerul. Părul de pe cap și de pe brațele goale îi era zburlit și ochii roșii îi luceau de bucuria luptei, căci simbiotul rekni îi injecta endorfine în sânge, făcându-l să nu mai simtă durerea și anulându-i instinctul de conservare. Sig-Valdi își aminti brusc propria moarte, la care nu apucase să se gândească, arsura fierbinte a unei asemenea spade-bici sub bărbie, apoi Luntrașul… Fără să șovăie, se lăsă pe vine și lama lungă și flexibilă îi trecu șuierând pe deasupra capului. Înainte ca nangul să își termine mișcarea, răsucind arma îndărăt, Sig-Valdi își scoase spada și îi spintecă abdomenul. Aici, în prejma miezului, nici atacații, nici atacatorii nu foloseau arme cu laser, pentru că o navă-mamă a jormilor era prea prețioasă ca să riști s-o vatămi.
Sig-Valdi se rostogoli pe sub spada-bici a altui nang și îi reteză în treacăt tendoanele, apoi, când acesta se poticni, îi tăie beregata. Nangii luptau nebunește, mânați de reknii lacomi care îi împingeau să ucidă, să ucidă cât mai repede, pentru ca lupta să se încheie și ospățul să înceapă. Reknii se hrăneau cu sânge, de aceea un nang trebuia să ucidă măcar o dată la două zile, căci altfel rekniul s-ar fi întors asupra lui. Nangii erau însă dezavantajați în lupta pe culoarul strâmt al navei, care nu le permitea să rotească săbiile-bici cu toată forța.
Un alt nang căzu sub loviturile sale, apoi încă unul și încă unul și un timp faptul că putea să-i secere pe dușmanii de moarte ai jormilor și că vedea prin vizoarele căștilor fețele familiare ale camarazilor săi îi fu de ajuns. Sufletul îi cânta și toate îndoielile îi fuseseră uitate. Abia când în jurul lui se făcu gol își aminti de ce era acolo. „Trebuie să fiu pe aici pe undeva”, își zise făcând ochii roată și chiar atunci se zări pe sine, prins în luptă corp la corp cu un nang. Celălalt eu își pierduse casca și lama unui bici îi sfâșiase mâneca armurii. Tentaculele cojocului de rekni se întindeau lacome spre rană, dornice să-i soarbă sângele și să-i lase în schimb otrăvurile lor.
Sig-Valdi se avântă prin mulțime, îmbrâncind cu disperare pe oricine-i tăia calea, fie el tovarăș sau dușman. El și nu altcineva trebuia să-și omoare eul! Altminteri te pomeneai că acesta ajungea înaintea lui pe Câmpiile Veșnic Verzi! În timp ce împingea cu nepăsare un jorm în spada unui nang, încercă să-și aducă aminte ce spunea Legea în privința asta, dar nu reuși, căci nu dăduse atenție decât pasajelor despre îndatoririle unui soldat.
În sfârșit, ajunse lângă sine! Spada sa zbură căpățâna nangului și, simțind moartea acestuia, tentaculele rekniului se înmuiară. Celălalt eu al său se întoarse spre el, schițând cu mâna stângă semnul recunoștinței, în timp ce ochii lui cercetau dincolo de vizorul căștii pentru a vedea căruia dintre camarazi îi era îndatorat. Nu apucă să afle, căci spada lui Sig-Valdi îi străpunse pieptul.
Totuși nu era cinstit, își zise el în timp ce își rezema de perete ekdochiul muribund, ale cărui degete îi zgâriau neputincioase vizorul căștii. El unul murise în lupta cu nangii, dar poate că acest Sig-Valdi și-ar fi învins adversarul nang și ar fi trăit. Iar cel de dinainte ucisese un torm. Și primii doi fuseseră luați prin surprindere, mai ales că, fiind el, nu credeau în zei și nici în existența altor universuri populate cu versiuni ale lui Sig-Valdi.
– Pe următorii o să-i las să se apere, șopti el în cască, retezând brațul unui nang înainte să dispară.
*
Următorul Sig-Valdi îi făcu o rană la braț, iar următorul fu cât pe ce să-i spintece pântecele, dar îi învinse pe amândoi.
– Da, zise el, aplecat deasupra trupului care se zbătea în agonie, ai fost bun. Dar eu am fost și mai bun. E adevărat: eu sunt Sig-Valdi cel iubit de zei!
Apoi Sig-Valdi cel iubit de zei se pomeni dinaintea casei sale, în zorii violeți ai Dahljei. Un bărbat în uniforma jormilor războinici înainta prin iarba deasă din curte. Deodată, ușa casei se dădu în lături și Tohr-Kyll se repezi afară cât de iute îl duceau piciorușele lui scurte. Bărbatul, care era, firește, un Sig-Valdi, își scoase casca, o lepădă în iarbă (păcatul lipsei de vigilență) și se lăsă într-un genunchi, cuprinzându-și în brațe cel dintâi născut. Copilul râdea cu toată gura, arătându-și dințișorii ascuțiți de războinic, cu care își devorase frații de pântece ca să vină pe lume deja învingător.
Sig-Valdi cel iubit de zei privi scena și-și simți sângele clocotind în vine. În cele din urmă, nemairăbdând, își apăsă degetul mare pe sigiliul câmpului protector din jurul curții, care-i recunoscu amprenta și se desfăcu dinaintea lui. Iarba îi foșni sub picioare și celălalt Sig-Valdi se întoarse către el surprins.
– Apără-te, îi zise Sig-Valdi cel iubit de zei fără să-și scoată casca.
Bărbatul își trase spada. Atât de dobitoc este/sunt? se întrebă Sig-Valdi. De ce nu mă împușc(ă)? Dintr-odată, codul onoarei de la care nu se abătuse niciodată începu să i se pară o prostie. Celălalt Sig-Valdi execută înșelătoarea manevră de retragere și Sig-Valdi cel iubit de zei oftă în sinea lui: o vedea pentru a treia oară. Era atât de previzibil! În câteva clipe, încă un eu al său îi zăcea la picioare.
Văzându-și tatăl prăbușit, Tohr-Kyll se răsuci pe călcâie și se repezi plângând spre casă. Sig-Valdi se aplecă asupra lui însuși, gata să-și dea lovitura de grație.
Și dacă și-ar fi ucis pur și simplu eul și i-ar fi luat locul? se întrebă el în timp ce ușa se deschidea și Sindri, mama lui Tohr-Kyll, se repezea afară. L-ar fi văzut pe Tohr-Kyll crescând și devenind un războinic pe măsura tatălui său, ar fi luptat spate în spate ca în cântecele eroice de odinioară, cucerind stea după stea, planetă după planetă. Dar nu, gândurile acestea nu erau decât o ispită, păcatul moliciunii. Trupul acesta era de împrumut, băiatul nu era Tohr-Kyll al său, iar într-o lume ca aceasta în care se afla acum visul lui nu ar fi fost posibil. Doar se știa că jormii războinici nu își îmbrățișau niciodată fiii!
*
Și ce căuta Sindri în casa lui? De când jormii războinici locuiau cu fiii lor necopți și cu mamele-de-războinici? se întrebă el, întinzând mecanic mâna și anulând câmpul protector al altei curți, dintr-un alt univers, unde un alt Sig-Valdi se răsucea nedumerit către el. De data asta, Sig-Valdi îl împușcă; începuse să se plictisească.
Dar, spre surprinderea lui, din casă, în locul lui Tohr-Kyll, ieși o fată. Tohr-Kyll fusese un copilaș, dar fata era o adolescentă de vreo paisprezece ani. Și, în timp ce Sig-Valdi privea împietrit niște ochi albaștri oblici mult prea familiari și o fețișoară triunghiulară stropită cu pistrui, dureros de cunoscută, fata îl zări pe bărbatul ce zăcea, pe moarte, în iarbă. Cu un țipăt de pasăre împușcată, se avântă în curte, îngenunche lângă el și, înțelegând dintr-o privire că soarta lui era pecetluită, îi smulse pumnalul de la brâu și se repezi la Sig-Valdi cel iubit de zei cu chipul transformat într-o mască a furiei. Buzele trase în lături într-un rânjet dezvăluiau dinți albi, egali, pătrați. Uluit, Sig-Valdi se feri abia în ultima clipă, dar, chiar și așa, lama mânuită cu ură i se înfipse în braț, străpungând pielea de krut.
Se pomeni ghemuit pe marginea mlaștinii. Luntrașul se apleca deasupra lui.
– Ce faci, Sig-Valdi? N-ai terminat!
– De ce? gâfâi Sig-Valdi ridicându-se în genunchi. De ceeee?! urlă el spre cerul de culoarea noroiului.
Luntrașul ridică întrebător dintr-o sprânceană.
– Fiicele mele! gâfâi Sig-Valdi. Puteam să le păstrez! Le-am sufocat cu mâinile mele când am văzut că s-au născut fără dinți, ca pruncii jormilor de rând. „Din sămânța războinicilor nu se pot naște decât războinici sau mame-de-războinici”, așa spune Legea scrisă și nescrisă. Și Olla! Am alungat-o cu rușine pentru că mi le-a născut. Prima mea femeie! Prima mea iubire! Și alții, în alte universuri, și le-au păstrat. De ce? Ei de ce le-au putut păstra?
– Legea-i una pentru toți și știi ce spune despre păcatul milei, grăi Luntrașul neimpresionat. E drept, unii cred că știu mai bine decât zeii, că se pot târgui cu Legea scrisă și nescrisă. Dar se înșală și vor plăti scump. Tu ai ținut legea străveche, Sig-Valdi. Chiar dacă n-ai crezut în zei, ai călcat neabătut în urmele lăsate de ei pe pământul tău și, pentru asta, ei te iubesc. Te-ai născut învingător. Du-te și continuă-ți lucrarea!
Dar Sig-Valdi nu-l mai asculta. Se îndoi, proptindu-și fruntea în țărână și revăzând ochii arzători ai fetei, hotărârea cu care ținuse cuțitul, ferocitatea cu care se repezise la el.
– Mi-ar fi moștenit curajul, gemu el simțind pe buze gust de noroi și de sânge.
Luntrașul oftă, ridică lopata și-l pocni cu ea în cap.
*
Și Sig-Valdi se întoarse și se apucă din nou să-și ucidă eurile. Trupul lui nu simțea foamea sau somnul, însă obosea. Rănile se adunau, mărunte, dar dureroase. Însă, tremurând de febră și cu sudoarea șiroindu-i pe obraji, el continuă să ucidă. Nu-i mai păsa dacă ekdochii erau mai bravi decât el sau nu, nu se mai întreba ce păcate săvârșiseră. Doar gândul la tot ce ar fi putut să aibă și pierduse îi străbătea mintea ca un meteorit grăbit prin beznă, lăsând în urmă numai arsură și durere. El era acela care trebuia să ajungă pe Câmpiile Veșnic Verzi. Tohr-Kyll, fetele lui, Olla… Sacrificase prea multe ca să nu își capete răsplata!
Și apoi se pomeni în fața unei priveliști atât de șocante, că își uită gândul.
Se afla din nou pe nava-mamă, dar în zona rezervată civililor. Pereții erau plini de ecrane cu diagrame și spirale stranii, iar în încăpere exista o consolă cu un scaun! Din scaun îi întorcea privirea… o versiune a lui purtând salopeta simplă a personalului tehnic. Între arcadele sprâncenelor și pomeți se întindeau cercuri de sticlă ce-i acopereau complet ochii: implanturile breslei savanților.
– Ce se întâmplă? Învingem? întrebă el.
Când își mișcă buzele, Sig-Valdi întrezări între ele dinții plați, piliți anume, căci numai războinicii aveau voie să-și poarte dinții ascuțiți.
– Cine ești? întrebă celălalt, încercând să-i deslușească fața.
– Sunt un Sig-Valdi mai bun decât o să fii tu vreodată, răspunse el scârbit, comandându-i căștii să se deschidă. Și, de aceea, zeii m-au trimis să te ucid, stârpitură!
Celălalt îl privi uluit. Deschise gura, apoi o închise, apoi o deschise din nou prostește.
Sig-Valdi se simți copleșit de o furie mai cumplită decât cea pe care o încercase în lupta cu nangii. Se repezi asupra acestui eu, cel mai jalnic dintre toate, dornic să-l ucidă cu mâinile goale, să își simtă degetele înfundându-se în carnea gâtului acestui renegat.
După doar trei pași descoperi însă că nu mai poate înainta. Își coborî privirea și zări pe podea semnul complicat al Porții Închise, care oprea nălucile. Savantul aplaudă ironic și se apropie de el.
– Chiar mă întrebam cum aș fi arătat dacă i-aș fi făcut pe voie mamei și aș fi devenit războinic, zise el, dezgolindu-și dinții tociți într-un râs tăcut. Mare și prost și repezindu-mă cu capu-nainte. Câte bătăi n-am mâncat când mă prindea dându-le de mâncare mușuroaielor mele de furnici în loc să le fac să se lupte! Și uite-acum că merita! Fac pariu că pe ăilalți i-ai luat prin surprindere, pentru că ei nu credeau în ekdochi și nici în existența multiversului și își imaginau că Legea scrisă și nescrisă e doar o credință obscură. Eu însă te așteptam. M-am pregătit. Vezi, la asta-i bună știința! Te face să investighezi fiecare ipoteză înainte s-o lepezi.
*
Sig-Valdi nu știa cât timp trecuse de când zăcea prins în rețeaua de farmece a celuilalt. La început se smuci și îl acoperi de insulte, încercând să-l înfurie și să-l facă să se apropie și să întrerupă cercul, dar Sig-Valdi savantul nu se lăsă păcălit. Atunci îl blestemă, pur și simplu, ca să-și domolească furia oarbă de a fi fost prins. Apoi, când mânia îi consumă și ultimele puteri, nu mai avu încotro și rămase tăcut, nemișcat, singur cu gândurile sale. Și cu amintirile.
…Hrănite cu prăjiturile lui Sig-Valdi, furnicile roșii și cele verzi nu se mai încăieraseră pe mâncare, ci își construiseră, fiecare în colțul ei, câte un palat în miniatură. Maică-sa îl descoperise stând fermecat dinaintea peretelui de sticlă și contemplându-le și îl bătuse cu nuiaua șuierând furioasă: „Nu ești războinic, ești un… un negustor, ești rușinea vieții mele, de ce mi-ai ieșit din pântece tocmai tu?!” Copilul zăcuse trei zile și, când se vindecase de febră, se vindecase și de curiozitate. Urmase pas cu pas calea îngustă a războinicilor, înaintase în grad, ucisese dușmanii jormilor și se însurase cu frumoasa Olla, convins că găsise o mamă-de-războinici perfectă.
– Mă întreb ce-o să te faci când o să-ți expire termenul și nu ne vei fi ucis pe toți, îl readuse în prezent vocea savantului. O să putrezești în capcana asta sau o să dispari pur și simplu? Și ce se va alege de sufletul tău după ce îi vei fi dezamăgit pe zei?
Sig-Valdi nu-i răspunse.
…Și-o amintea pe Olla, dar nu în ziua nunții lor, ci în ziua rușinii sale. Frumoasa lui soție, goală, cu coapsele ude de sânge și părul leoarcă de sudoare lipit de cap, cu brațele încătușate în inelele înfipte în zid, urlând în durerile facerii. Încăperea era luminată, la fel ca în vremurile de demult, de șapte torțe ale căror flăcări se reflectau în scuturile și săbiile montate pe pereții de piatră, primul lucru pe care trebuia să cadă privirea unui războinic când venea pe lume. Era frig. Camera nu avea nici măcar moliciunea unui covor sau confortul unui scaun. Undeva existau spitale, medici și moașe gata să intervină, aparate care să urmărească inima mamei și a fătului, medicamente care să aline durerea sau să oprească sângerarea, dar toate astea erau pentru femeile de rând. Soațele jormilor războinici nășteau numai pe cale naturală, fără ajutor, în aceleași condiții ca strămoașele lor, pentru ca numai cei mai puternici fii de războinici să supraviețuiască. În cele din urmă, o masă însângerată se prăbuși dintre coapsele soției lui în brațele lui pregătite și el tăie cu propriul pumnal cordonul vieții care unea copilul de mamă. Copilul era cald, și moale, și primul său țipăt fu puternic.
– Țipă ca un învingător, spuse Olla și el râse, mândru, dar și tulburat de această nouă viață pe care o zămisliseră ei doi. Un fiu, un fiu pe care să-l învețe să mânuiască armele, pentru care să fie un colos până când fiul avea să devină el însuși un colos în umbra căruia îmbătrânitul Sig-Valdi să se micșoreze mulțumit.
Apoi apropie copilul de lumină și visul i se spulberă.
– O viitoare mamă-de-războinici, zise el.
Primul lui copil era o fată! Urmă o clipă de tăcere.
– O… O să fie băiat data viitoare, zise Olla.
Dar Sig-Valdi încremenise, privind gura larg deschisă a copilei care plângea. Nici urmă de dinții ascuțiți cu care jormul nenăscut își sfâșia frații mai slabi încă din pântece, venind pe lume deja învingător! Gingiile erau goale ca ale pruncilor de rând. Așa ceva se mai întâmpla, dar era de rău augur să se întâmple de la prima naștere.
– Sig-Valdi? rosti Olla simțind ceva.
El se răsuci către ea cu copilul în brațe. Apoi, privindu-și soția în ochi, își puse palma peste gura și nasul fiicei sale și o ținu acolo până când lucrul din brațele lui nu mai mișcă. Înveli micul trup cu scutecul fără să-l mai privească și-l puse în colțul încăperii, pe podea.
– Îmi pare rău, Sig-Valdi, spuse cu glasul întretăiat Olla, mândra Olla care-l silise s-o curteze timp de doi ani și să săvârșească fapte nebunești ca să se arate demn de ea. Iartă-mă! Data viitoare totul va fi așa cum se cuvine.
Îi șiroiau lacrimi pe obraz și el se apropie și o îmbrățișă, gata s-o ierte, fiindcă o iubea și, în fond, asemenea lucruri li se întâmplau până și celor mai bune mame-de-războinici. Dar, în timp ce o strângea în brațe, ea se cutremură și un geamăt îi scăpă de pe buze.
– Sig-Valdi… Cred…
El se desprinse de ea și-o privi, frumoasă până și în acea clipă.
– Cred, zise ea cu buzele uscate, că… mai vine… unul.
Într-adevăr, durerile facerii o cuprinseseră din nou. Sig-Valdi se îndepărtă și începu să se plimbe prin încăpere, simțindu-se fără astâmpăr ca o picătură de apă pe o plită încinsă. De ce trebuia să îndure încă o umilință? O dată nu fusese de ajuns?!
– Sig-Valdi! îl chemă Olla între două gemete. De data asta… o să fie bine! O să fie… bine! O să vezi!
Și-n clipa aceea el o urî. O ură arzătoare, clocotindă, față de lașitatea ei, față de refuzul soției sale de a privi lucrurile în față, ca el. Căci, firește, nici următorul copil nu avea să fie războinic sau mamă-de-războinici. Dac-ar fi fost, nu și-ar fi lăsat sora în viață.
– O să fie bine, o să fie bine, murmura încet femeia în timp ce copilul aluneca din ea.
De data asta Sig-Valdi nu fu dezamăgit, căci se așteptase. Acoperi chipul copilului cu o mână care parcă nu era a lui. O ceață verde îi juca pe dinaintea ochilor și în gură simțea un gust amar. În spatele lui, o auzi pe Olla cum plângea ca o femeie de rând. Era o femeie de rând, care îndrăznise să-i nască nu unul, ci doi copii obișnuiți! Și durerile o cuprinseseră din nou.
După ce așeză cea de-a treia boccea alături de celelalte două, Sig-Valdi ieși din încăpere fără să-i mai arunce nicio privire Ollei. Nu putea s-o ierte că-l făcuse să treacă de trei ori prin așa ceva. Ceru ruperea căsătoriei în aceeași seară. Iar când desfăcătorii de căsnicii veniră a doua zi s-o ia și s-o ducă în incinta unde soțiile repudiate așteptau să le treacă viețile inutile făcând munci de rând, nici nu ieși s-o vadă. Cu Sindri nu se căsători din dragoste și nici nu încercă s-o iubească, dar ea îl aduse pe lume pe fiul său, Tohr-Kyll.
Sig-Valdi se smuci în închisoarea sa, urlând. Nu regretase niciodată când luase o viață, era calea războinicilor, dar acum gândul la trupușoarele fragile ale copilelor sale, la ceea ce ar fi putut deveni fiecare dintre ele, la umilirea mândrei lui soții, la dragostea de care s-ar fi putut bucura în răgazul dintre două războaie îl înnebunea. Acum, când nu mai putea face nimic, simți o dorință sălbatică să ocrotească viețile acelea firave, să le vadă înflorind în jurul său ca florile de pripas ce înfrumusețează o stâncă bătrână și colțuroasă, care, la rândul ei, le apără de vânt… Dintre toate eurile sale, cel mai tare își dorea să-l poată ucide pe acesta care își omorâse copilele, numai că era chiar el.
Ce fel de zei erau aceia care puteau să-l iubească?
*
Un bubuit îl deșteptă din visarea dureroasă în care se cufundase. Nava se zgudui. Da, chiar și în această lume în care Sig-Valdi era savant, războiul cu nangii era în plină desfășurare! Afară se auziră tropote și urlete. Apoi ușa cabinei se dădu de perete și Sig-Valdi savantul intră în fugă, închizând-o după sine. Ușa fu luată imediat cu asalt.
Cu buzele rânjite, Sig-Valdi savantul scoase un pistol cu laser, hotărât să-și vândă scump pielea. Îl reteză în două pe primul nang care intră în cabină, îl răni în umăr pe al doilea și evită o lovitură de sabie-bici a celui de-al treilea. Apoi pe ușă năvăliră alți trei. În înghesuială, unul intră în plin în Sig-Valdi-războinicul, rupând cercul protector și eliberându-l.
În clipa următoare, sabia lui Sig-Valdi îi străpunse pieptul. Evitând o lovitură de sabie-bici și înjunghiindu-l aproape în treacăt pe atacator la subțioară, Sig-Valdi războinicul își căută ekdochiul din priviri. Era înghesuit într-un colț al camerei, încercând să imobilizeze brațul înarmat al un nang cu fața năclăită de sânge. Sig-Valdi războinicul zbură căpățâna nangului dintr-o lovitură. Savantul, el însuși plin de sânge, alunecă moale în josul peretelui. Sig-Valdi se postă în fața lui, cu sabia sa într-o mână și cu o sabie-bici luată de la un nang în cealaltă.
– Dacă-l vreți, trebuie să treceți de mine, le zise nangilor rânjind și ei dădură năvală.
Într-un târziu, când brațul îi amorțise și podeaua cabinei era lunecoasă de sânge, privi în jur și nu mai descoperi pe nimeni cu care să se lupte. Nangii erau cu toții morți sau muribunzi, cu reknii desprinzându-li-se de trupuri ca să lipăie băltoacele de sânge de pe jos.
Sig-Valdi omul de știință zăcea rezemat de perete, cu abdomenul sfârtecat.
Încă mai trăia. Când își văzu ekdochiul aplecându-se deasupra lui, râse arătându-și dinții înroșiți de sânge:
– Și uite că tot tu ai ieșit învingător până la urmă! Așa-i când te naști într-o lume de brute.
– Tu ai fost cu adevărat cel învingător, zise Sig-Valdi cel iubit (cine știe de ce?) de zei. Ai avut nevoie de curaj ca s-o înfrunți pe mama, și obiceiurile, și Legea, și să îți urmezi calea în viață. Eu n-am putut.
Îi întinse sabia, cu mânerul înainte. Văzând că nu o ia, i-o puse în mână și îi încleștă degetele pe mâner.
– Tu ai fost cel mai bun dintre ekdochii noștri. Tu meriți să te alături zeilor pe Câmpia Veșnic Verde. Ești pe moarte, dar, dacă mă ucizi înainte să mori… nu știu… cred că-mi vei lua locul… și atunci…
Dar celălalt lăsă arma să-i cadă din mână.
– Scuip pe toți zeii, zise el și chiar reuși să expedieze un jet de scuipat amestecat cu sânge, deși gestul păru să-l sleiască de puteri. Dacă universul ăsta de măcelari e tot ce-au putut să facă, mă lipsesc de ei!
Apoi închise ochii și, deși încă respira, nu mai răspunse la îndemnurile și rugămințile lui Sig-Valdi. Acesta stătu lângă el un timp, năuc, ținându-i mâna într-a lui. În cele din urmă, oftă resemnat și, ridicând spada de pe jos, i-o înfipse în inimă.
*
Nu ajunsese însă la capătul drumului, așa cum se așteptase.
Se pomeni în schimb dinaintea unei locuințe care-l năuci, pentru că îi era familiară și totodată străină. Încet-încet, răspunsul se născu din negura amintirii: era locuința mamei sale, pe care o părăsise la unsprezece ani ca să se mute cu tatăl său. De-atunci, firește, n-o mai văzuse niciodată. „Un soldat nu are altă mamă decât nava sa și alți frați decât tovarășii de luptă”, îi răsună în minte cântul al cincilea al Legii scrise și nescrise.
Căută câmpul protector și descoperi că nu exista. Un simplu gard de lemn separa curtea de stradă!
Sub o boltă de iederă pe care nu și-o amintea stătea un Sig-Valdi citind ceva. Sig-Valdi cel născut învingător șovăi cu mâna pe poartă. Nu se mai simțea în stare să ucidă un alt eu de-al său.
Tocmai când celălalt Sig-Valdi își ridica privirea spre el, ușa casei alunecă în lături și în cadrul ei se ivi o femeie. Sig-Valdi cel neiubit de sine încremeni. Trupul ei era mai greoi și avea șuvițe cărunte în părul negru, o rochie lungă care îi îngreuna mișcările și, cel mai șocant, un zâmbet tandru pentru bărbatul de sub boltă. La vederea străinului, femeia scoase o exclamație, în timp ce celălalt Sig-Valdi se ridica ducând mâna la pistolul de la șold.
Sig-Valdi se simți copleșit de un val de furie. Nici pe Sig-Valdi savantul nu-l urâse ca pe acest Sig-Valdi cu o mamă care-i zâmbea. Împinse poarta și pătrunse în curtea mai mică decât și-o amintea. Avea deja pistolul în mână. Trase și femeia se repezi, gata să se arunce între ei și să-și apere fiul cu prețul vieții. Celălalt Sig-Valdi o împinse furios – doar nu era să se ascundă după o femeie, ei doi nu erau atât de diferiți! – și trase la rândul lui. În timp ce se arunca în lături, Sig-Valdi cel neiubit de sine zări ușa casei deschizându-se din nou și în curte năvăliră doi bărbați.
La vederea lor, mâna cu arma îi căzu pe lângă trup, inertă. Îi semănau leit. Aceiași ochi, același păr, aceeași gură schimonosită în aceeași grimasă! Doar hainele-i deosebeau.
La început, nu înțelese ce vedea. Nu puteau fi trei Sig-Valdi. Era imposibil! Oare ceilalți ekdochi ai lui se adunaseră pe această lume ca să se apere de el? Sau poate existau universuri în care ekdochii se vizitau între ei și se socoteau prieteni?
Sig-Valdi se dezmetici abia în ultima clipă. Își desprinse de la centură sabia-bici a nangului și o roti dinaintea lui cu mâna stângă, atât de repede încât lama nu se mai vedea. Nu, își zise el apărându-se de loviturile celor doi, în timp ce primul, cel cu pistolul, adevăratul Sig-Valdi, stătea pe verandă și le striga că-s idioți și mai bine s-ar da la o parte. Nu erau ekdochi. Erau frați gemeni! Erau ceilalți frați-de-pântece ai săi, care, iată, supraviețuiseră până la naștere. Dar cum? Încălcarea legilor naturii i se păru atât de monstruoasă, încât, un timp, repulsia îi înzeci forțele. Reuși să-i facă pe ceilalți să dea înapoi către verandă, deși ei erau doi, iar el doar unul. Văzând că frații săi erau depășiți, cel de pe verandă își puse pistolul inutil în toc și se aruncă și el în luptă.
Până să apuce geamănul să li se alăture fraților săi, „morișca” lui Sig-Valdi zvârli în lături arma unuia dintre atacatori, care dădu înapoi ținându-se de mâna sfârtecată. Sig-Valdi profită de prilej și-și coborî sabia-bici, apoi o repezi înainte cu o mișcare unduitoare. Se alese cu o tăietură la braț, dar îi reteză tendoanele celuilalt. Armă de lași, făcea războiul să fie prea ușor! Nu era de mirare că brutele alea de nangi o foloseau. Pară cu sabia din mâna dreaptă o lovitură a celuilalt Sig-Valdi, care între timp ajunsese în fața lui și-l ataca furios, cu lovituri largi, încercând să-l îndepărteze de frații lui. Sig-Valdi cel neiubit de mama sa îi făcu pe plac: doar nu pe frații-de-pântece ai acestui om venise să-i ucidă!
„De ce”, se întrebă el, privind chipul celuilalt dincolo de spadele lor care se întâlneau, se depărtau și se căutau din nou, regăsindu-se într-un flirt de metal și scântei. „De ce acesta are parte de o mamă care-l iubește și de frați pentru care e gata să moară și care sunt gata să moară pentru el? De ce el, și nu eu?” Dar chipul celuilalt, asemănător cu al lui până la numărul de fire rebele din sprâncene, nu-i oferi niciun răspuns. Îl ataca mereu, cu buzele strânse, îndârjit. Sig-Valdi se lăsă în jos, evitând o lovitură, și încercă să se strecoare pe sub brațul lui ca să-l înjunghie în coaste. O durere arzătoare îl făcu să se clatine, gata să scape sabia. Unul dintre frați îi înfipsese sabia în piept.
Se prăbuși în genunchi, apoi pe o parte. Își văzu sinele apropiindu-se, gata să-i dea lovitura de grație. Cu degete grele, bâjbâi după pistolul pe care-l scăpase în iarbă. Îl apucă și se răsuci. Sabia celuilalt Sig-Valdi i se înfipse în pântece. Urlă și descărcă arma în plin.
*
După nu știa cât timp, deschise ochii și zări sub el fundul din coajă împletită al luntrei. Prin găurile ei scânteia apa mlaștinii. Luntrea se legăna ușoară, purtată de curenți invizibili. Sig-Valdi își duse mâna la rana de la piept, însă n-o mai găsi.
– Da, te-au ucis, răsună de undeva de sus vocea Luntrașului. Dar ți-ai îndeplinit misiunea. Era ultimul univers. Universul ăla e cel mai departe de noi, și pe drept cuvânt. Auzi, copii scoși din pântece și născuți din eprubete!
Sig-Valdi se ghemui pe fundul luntrei, prea sfârșit ca să-i pese. Nu voia decât să se lase legănat de valuri, cu ochii închiși. Să nu mai gândească, să nu se mai miște, să nu mai ucidă.
După un timp, luntrea îl depuse pe un mal înverzit. Sig-Valdi se urni din loc fără să știe încotro. Iarba era moale ca o catifea. Aerul era înmiresmat. În zare se ridica un palat din marmură albă, iar dinaintea lui câmpia era plină din corturi din mătase și de bolți din plante cățărătoare sub care se adunau râzând și ospătându-se bărbați și femei în haine vaporoase: cei născuți învingători, care-și uciseseră eurile lor păcătoase și acum erau asemeni zeilor.
Sig-Valdi înaintă printre ei. Nu avea deloc sentimentul că devenise asemenea zeilor. Se simțea sfârșit și străin. Ar fi dorit să fie singur pe câmpie. Zâmbetele celor din jur i se păreau false, râsetele lor – stridente. Știa ce făcuseră cu toții ca să ajungă aici.
Deodată, înaintea sa zări o siluetă familiară. Tatăl său, Ajan-Sidr, murise în luptă cu mai bine de cinci ani în urmă, dar Sig-Valdi l-ar fi recunoscut oriunde. Brusc, tot ce îndurase ca să ajungă aici nu mai conta. Nu-i mai păsa dacă era asemenea zeilor, căci, iată, era asemenea tatălui său, cel mai viteaz războinic pe care-l cunoscuse și de care acum se dovedise demn fără nicio urmă de îndoială.
– Tată!
Bărbatul se răsuci către el și brațele larg deschise ale lui Sig-Valdi căzură moi pe lângă trup. Tatuajul albastru de pe obrazul stâng și o cicatrice care-i brăzda sprânceana dreaptă îi spuseră că în fața lui nu stătea adevăratul său tată.
– Fiule! exclamă bărbatul și făcu doi pași către el, înainte să citească pe chipul lui că acest Sig-Valdi nu era cel pe care-l așteptase.
Chipul lui Ajan-Sidr se schimonosi de ură.
– Mi-ai ucis fiul! exclamă el scrâșnind din dinți.
– Da! zise Sig-Valdi sfidător. Am ucis o grămadă de fii. Unul dintre ei a fost al tău!
Apoi se răsuci și plecă, urmărit de blestemele unui om care nu era tatăl său, dar care fusese mai puternic decât tatăl său.
Merse la întâmplare printre ekdochii iubiți de zei, căutând un chip cunoscut. Lângă un foc, zări silueta mătăhăloasă și zâmbetul strâmb al lui Ekna-Dahl, camaradul cu care luptase de atâtea ori spate în spate… dar oare era acel Ekna-Dahl? Sub un umbrar din iederă cu flori albe, delicate, cel dintâi comandant al său, Grim-Hildur, sorbea dintr-o cupă, zâmbindu-i unei femei cu părul auriu, în timp ce-și trecea un deget peste cicatricea de pe obraz, așa cum obișnuise când trăia. Într-un cerc de femei prinse în dans întrevăzu o umbră care ar fi putut fi Olla. Dar nu îndrăzni să se apropie. Căci puteau să nu fie camaradul său, comandantul său, Olla sa. Și nu-și dori să știe că, poate, dintre toți cei pe care-i cunoscuse în viață, numai el ajunsese aici.
Deodată se simți nespus de singur.
Se însera. Aerul era dulce ca primăvara. Cuibărite în frunziș, păsările tăceau una câte una. Glasurile vesele ale celor născuți învingători se răriră și se stinseră și aceștia se întinseră care sub umbrare, pe paturi moi, care de-a dreptul pe iarba înmiresmată, ca să doarmă somnul lipsit de vise al zeilor. Numai Sig-Valdi rămase locului, cu brațele atârnând, neștiind încotro s-o apuce.
– Ce fel de paradis e ăsta? urlă el în noapte. Ce fel de paradis sucit e ăsta?!
Câmpia Veșnic Verde nu era locul lipsit de dureri care i se promisese. Ajunsese aici ucigând oameni mai buni ca el, după ce dusese o viață care acum i se dezvăluia a fi fost o minciună, și nu dobândise nicio răsplată. Era înconjurat doar de dușmani, căci cum puteai să nu-i urăști pe aceia care îi uciseseră pe cei dragi ție și le luaseră locul? Și cum te-ar fi putut iubi ei pe tine, care îi uciseseși pe cei dragi lor?
– Nu știu cine sunteți, dar o să vă găsesc, zise Sig-Valdi vorbind cu întunericul ca și cum le-ar fi vorbit zeilor înșiși și simțind, pentru prima dată de la moartea sa, că are un țel. Și, când o să vă găsesc, o să dați socoteală pentru lumea strâmbă pe care-ați făurit-o. SUNT AICI! Și o vecie de-o să-mi ia, o să vă târăsc jos de pe tronurile voastre și-o să vă fac să plătiți cu lacrimi, sânge și regrete, cum am plătit eu. Nu știți cu cine v-ați pus, ticăloșilor! Căci eu am fost NĂSCUT ÎNVINGĂTOR!
