O zăresc printre ruinele bătute de soarele asupritor – o zeiță sosită din timpuri străvechi, o Afrodită ce-și poartă tăcut frumusețea, cumva neștiutoare de tot ce se ascunde într-însa. Buclele bălaie îi curg spre șolduri, iar chipul ca zăpada pe care șade o pereche de ochi căprui mari te îndeamnă să o prinzi în brațele tale și să o săruți. Nu știe că dincolo de cărămizile roșii se află cel care ar da orice pentru o clipă de atenție.
Pășește ușor printre dărăpănăturile castelului. Rochia albă lungă i se mulează pe corpul tânăr fără de cusur și mai-mai că îmi vine să sar dincolo de zidul ce ne desparte pentru a rosti tot ce aș vrea să-i spun. Dar nu mă îndemn din teamă, gândindu-mă că nu e făcută pentru mine – un sărăntoc la mila turiștilor.
Privește spre vechea capelă din care au mai rămas altarul și câteva statui îmbrăcate în vopsea scorojită de timpul nemilos. Ar vrea să pornească într-acolo, dar o voce groasă de femeie o întoarce din drum:
— Anita, e timpul să ne înapoiem!
Oftează supărată, aruncând o ultimă privire spre locul în care ar vrea să ajungă, dar care îi este interzis, și revine către femeia ce o strigase.
Cum se depărtează, trec de partea cealaltă a zidurilor și mă țin după ele ca o fantomă ce nu vrea să își facă știută prezența, dar pe care o intuiești între draperii. Mergând pe urma lor, o văd întorcându-se iară spre rămășițele micii biserici și atunci ochii noștri se întâlnesc pentru o clipă. Vederea mea o tulbură și mă gândesc că de vină sunt hainele împuțite, părul negru năclăios, mizeria de sub unghii, picioarele tremurătoare, trupul slab abia rezistând sub căldura toropitoare.
Își retrage privirea înmărmurită și-și prinde de mână însoțitoarea ca un copil speriat de bau-bau-ul de sub pat. Aș vrea să mă duc după ea, însă, clătinându-mă, rămân pe loc, știind că destinul îmi este potrivnic – lumea nu-i ca în filmele de la Hollywood, am învățat asta pe pielea mea când mi-am pierdut afacerea, apoi nevasta și, în cele din urmă, totul. Într-un dans de pendul, ezită între a se apropia și a se îndepărta. Și eu ezit deși aș întreba-o ce i-a stârnit agitația, dar, cum fac un alt pas, vederea mi se încețoșează și silueta i se dizolvă precum amintirile trimise în uitare.
***
Porțile castelului se închiseseră odată ce programul de vizitare se încheiase. Fusesem alungat de pe domeniu de paznicul din rondul de noapte, așa că mă așezasem pe marginea șanțului, molfăind o bucată de pâine uscată, lăsată la ieșirea din spate de bucătăreasa de la restaurantul muzeului, al cărei nume nu-l aflasem. Nu-mi vorbea niciodată, însă știa pe unde îmi făceam veacul și avea grijă să-mi dea ceva de-ale gurii. Într-una din dăți îi lăsasem la rândul meu un bilet de mulțumire scris pe un șervețel furat de pe o masă și o brățară ieftină cumpărată de la târg cu cei câțiva bănuți agonisiți din cerșitul acelei zile. Le găsise și le luase fără o vorbă.
Înghițeam o nouă îmbucătură când, dintre mașinile parcate de cealaltă parte a drumului, am zărit o siluetă feminină și-n acea pășire am recunoscut un mers pe care părea să-l fi văzut de atâtea ori înainte. Femeia s-a apropiat ca și cum pe mine mă căuta, dar am continuat să înfulec din pâinișoară, deși mă tulbura așa cum n-o făcuse nimeni înainte.
S-a așezat lângă mine și mi-a vorbit ca unui cunoscut:
— Raul… Ești chiar tu?
Cuvintele m-au făcut să mă înec cu pâinea la care rodeam de zor.
— De unde știi cum mă cheamă? am bâiguit.
— Nu-ți aduci aminte?
M-am străduit să îmi amintesc, dar eram sigur că nu îmi mai ieșise în cale până în ziua aceea.
— Vino cu mine! mi-a zis, prinzându-mă de mână.
Atingerea m-a ars, retrezind în mine senzații uitate de milenii și milenii. M-a tras după ea de parcă tocmai ar fi descoperit vreo nouă Americă și voia să mi-o arate, iar eu am urmat-o cu mers grăbit. Am ajuns înaintea porților unde gardianul stătea mai țeapăn ca un mort. S-a apropiat de el și i-a șoptit câteva cuvinte la ureche. Bărbatului i s-a ivit un zâmbet bleg pe față și acesta i-a înmânat fără opunere cheile ascunse în buzunarul pantalonilor din stofă gri. Întreaga scenă mi s-a părut ciudată, dar nu mai stranie decât mi se părea întâlnirea noastră, așa că am urmat-o și am pătruns în locurile prin care mai călcasem de atâtea ori înainte, acuma arătând schimbate și-mi spuneam că de vină o fi întunericul ce aruncă totul în umbră și uitare de-a lungul nopții. Am înaintat pe aleea pietruită. M-a prins iară de mână, ca și când n-ar fi vrut să-i scap, neștiind că tot ce îmi doream era să-i fiu prizonier pe vecie.
Vântul bătea ușor și copacii se ploconeau înaintea noastră precum slujitorii în fața stăpânului, aerul rece alinându-mi chipul obosit. Ora trebuia să fie deja târzie, totuși picioarele îmi înaintau ca într-un vis frumos pe care nu l-aș fi vrut nicicând terminat.
Printre coroanele încovoiate am zărit castelul: cu ziduri groase, turnuri înalte și vitralii fantomatice. În lumina palidă a lunii nu mai era deloc ruina din timpul zilei. O fi o vedenie născută din tenebrele unei nopți ciudate, mi-am zis, iar inima a început să-mi bată puternic, simțind că dincolo de murii duri se ascundea un secret teribil. Și totuși nu m-am oprit.
Îmi spuneam că dacă e cu mine nimic nu poate fi atât de rău, că nimeni nu mă poate învinge, că nemurirea e a noastră. Apoi mă întrebam dacă nu sunt doar amăgirile unui nebun ce și-a pierdut capul în fața unei necunoscute.
Aleea ne-a scos lângă un iaz încoronat de tufișuri. Tăcerea apăsătoare mă cutremura ca apele năvalnice ale mării furtunoase.
A suit puntea și am urmat-o fără întrebări. Va fi timp pentru ele după ce mi-o spune taina ce o poartă, mi-am zis. Pe aceea voiam să o aflu. Către aceea mă grăbeam cum se grăbesc soldații către moarte.
Poarta rămăsese deschisă. Deși pieptul mi-era prefăcut în vulcan am trecut dincolo de ușile grele ale castelului. Deodată mă aflam de partea cealaltă a murilor unde nimic nu mai era cum fusese.
Sălile reveniseră la viață, tumultul și agitația punând stăpânire pe ele ca într-un bâlci familiar. Saltimbanci, dansatoare, pitici furnicau dintr-o parte într-alta, pregătind spectacolul ce urma. Dintr-o încăpere alăturată se auzeau râsete și ciocniri de pocale, iar câțiva servitori au trecut grăbiți prin înaintea noastră cărând tipsii de argint îmbelșugate.
Am dat să pornesc către ospăț, însă ea m-a oprit.
— Mergem într-altă parte, mi-a spus hotărâtă.
— Dar…
— Toate la timpul lor.
I-am dat ascultare și am urmat-o, sclav al ei. Cum pășea pe podeaua de marmură era mai frumoasă decât orice regină a Tebei, iar de mi-ar fi cerut să-mi dau viața…
Ușile capelei își deschiseră brațele primitoare. Prin crăpătura largă zăream o lumină puternică, orbitoare. Dacă m-aș fi închinat dogmelor creștine, aș fi zis că Duhul Sfânt se pogorâse în acea biserică micuță și că își aștepta credincioșii.
Am pășit amândoi spre voalul strălucitor și curând am ajuns lângă altar unde un Iisus-statuie ne zâmbea în ciuda piroanelor ce-l țintuiau de crucea albă, răpunându-l. M-am uitat spre rândurile de bănci care începuseră să se umple cu oameni și vederea lor m-a înfricoșat. Figurile lor îmi păreau cunoscute, deși nu îmi aduceam aminte să-i fi întâlnit vreodată. Asemenea Hristosului de pe cruce aveau pe chipurile lor surâsuri scânteietoare, primitoare, dar privirile le erau goale și trupurile, mânjite de sânge scurs din rănile de la gât sau din piepturi.
M-am întors spre femeia care mă însoțea. Deodată era tulburătoare, îmbrăcată în mireasă, având pe cap o coroană de salcie. Rochia i se înroșise de valuri neuniforme scurse din beregată, și-n ochii ei am zărit aceeași goliciune – cea a morții. Cele văzute m-au zbuciumat peste măsură și m-am retras un pas.
— Ce se petrece? am întrebat-o.
— Astăzi nuntim așa cum trebuia s-o facem cu secole în urmă, mi-a răspuns. Nu-ți amintești?
Oricât aș fi vrut, oricât m-aș fi străduit, nu pricepeam tainele dezvăluite, mintea mi-era toată numai vertij.
— Nuntim?
A fost tot ce am reușit să îngăim.
— Cum am fi făcut dacă nu mi-aș fi cunoscut sfârșitul de mâna Diavoliței, a zis, țintuindu-mă cu privirea-i rece și prinzându-mă de mână.
În acel moment, trecutul și prezentul s-au năpustit asupra mea, fiind scufundat într-un torent de vedenii dureroase însoțite de dangătul clopotului. O clipă o aveam înaintea ochilor pe femeia de acum trăgându-mă spre altar, unde prezbiterul ne aștepta să ne unească pe vecie în timp ce corul își pornise cântarea-i angelică. Într-o altă clipă mă vedeam intrând pe ușa acelei biserici îmbrăcat în tunica neagră, având o spadă de ceremonie la brâu, dorind doar să mă însoțesc cu cea pe care o iubeam. Apoi mă reîntorceam la slujba de acum și la femeia adorată ce îmi cerea să o iubesc așa cum o făcusem în prima viață petrecută împreună. Și din nou mă aflam înapoi în acele timpuri trecute, înaintând prin capela scăldată în sânge în timp ce imploram un Dumnezeu surd să nu-mi adeverească temerile cumplite. Însă rugile mi-erau goale, căci înaintea altarului, înconjurată de o baltă roșie, căzuse într-un somn rece. Alergam spre locul unde zăcea, prinzându-i în brațe trupul înghețat, și urletul meu străpungea cerurile.
Un al doilea cântec al clopotului, asurzitor de astă dată, m-a trezit din călătoria halucinantă în care căzusem și am privit toți oamenii din acea încăpere, care mă îndemnau să mă alătur alesei mele, împlinindu-ne destinul ce ne fusese interzis atunci. Nu astfel visasem eu viața noastră, dar atingerea ei arzătoare îmi șoptea că poate Raiul era posibil în ciuda Infernului ce-l cunoscuserăm. Să fim împreună era tot ce îmi doream.
Când preotul ne-a întrebat dacă vrem să ne luăm unul pe altul întru împărăția lui Hristos, am știut, cu disperarea cerșetorului ce se agață de haina trecătorului. În adâncul nopții, ultimul clopot a bătut, unindu-ne într-un sărut, purtându-ne spre eternitate…
***
Deschid încet ochii, capul mi se învârte, privirea mi-e tulbure. Deasupra mea o adunătură de chipuri necunoscute veghează ca niște părinți lângă leagănul nou-născutului. Printre ele recunosc unul, cel al Anitei care mă privește îngrijorată.
— Ce s-a întâmplat? întreb sfârșit.
— Ai leșinat, îmi răspunde.
Și-mi amintesc că trecuseră două zile de când nu mai pusesem nimic în gură.
— Ambulanța e pe drum.
Când aud de medici mă îngrozesc. Vor veni, mă vor lua și nu o voi mai revedea niciodată. Dau să mă ridic, dar nu mă lasă, țintuindu-mă la pământ.
— Nu e sigur să te miști. Ai putea avea vreo comoție, îmi zice.
— Nu-mi pasă, îi spun încercând să mă eliberez din strânsoare, însă lanțurile îi sunt prea puternice pentru a le putea rupe.
— Trebuie să te vadă un medic, insistă Anita.
O prind de mână și amintirile acelei vieți îndepărtate revin năucitoare.
— Anita, îi spun.
Și nu pare deloc surprinsă că îi știu numele, ba din contră.
— Raul…
— Nu-i lăsa să ne despartă, îi zic temător că ar putea să dispară oricând.
— Ți-ai amintit…
Dă să mă prindă în brațe, dar sunt încă zbuciumat și îmbrățișarea mă sufocă, astfel că o îndepărtez ușor.
— Ce facem acum?
O umbră de tristețe i se așează pe chip, întârziindu-i răspunsul, și, în acea secundă de tăcere, toate temerile mi se adeveresc și mă sugrumă chiar înainte de a-i auzi teribilele vorbe:
— Nu te pot lua cu mine, îmi răspunde.
— De ce?
— Am o familie, îmi zice și privește către depărtare.
O zăresc pe femeia cu pălărie, însoțită de doi bărbați, unul mai tânăr, altul cu părul încărunțit de trecerea anilor. După câteva clipe un băiețel cu pantaloni scurți albaștri se alătură lor și când îl strigă tată și-l ia în brațe pe bărbatul mai tânăr pricep grozăvia întregii situații.
— Ne-am căsătorit acum patru ani. Țin la el, iar pe cel mic îl iubesc mai mult decât pe mine. Nu-i pot abandona, îmi zice și-i citesc în ochi o durere pe care o simt și în mine.
— Dar eu sunt… Noi suntem… zic cu jumătate de gură, dorindu-mi ca totul să nu fie decât un coșmar.
— Ne-am întâlnit prea târziu, Raul.
Îmi dau seama că, la fel ca mine, ar vrea să rămână.
— Tu ești a mea și eu sunt al tău. Nu poți să mă lași aici, o implor, din cuvinte, din privire.
— Trebuie.
— Ai uitat tot ce ne-am promis? o întreb.
— N-am uitat nici un cuvânt, dar Casper are nevoie de mine, zice și se mai uită o dată la copil.
— Ne vom mai revedea?
Și chiar dacă știu deja răspunsul înainte ca el să fie rostit, vorbele acestea deschid rana cea veche și niciodată vindecată pe deplin din sufletul meu.
— Nu în viața aceasta, îmi spune și îmi dă drumul.
Cuvintele acelea îmi amintesc de femeia roșie ce-mi voia pământurile, însă neputând să le ia, ucisese tot ce aveam mai sfânt pe lume. După ce Anita fusese depusă în raclă, înnebunit de durere, pătrunsesem, însoțit de cei câțiva oameni de încredere rămași în viață, pe domeniile Diavoliței și o prinsesem. O legasem cu sfori de calul meu, târând-o înapoi la castel unde o azvârlisem în beciurile întunecate. Acolo îi sfâșiasem hainele, iar instrumente de tortură peste instrumente de tortură jucaseră pe trupul gol până nu mai rămăsese nimic. În ultimele clipe își rostise imprecația – să trăiesc viață după viață, revenind mereu pe pământurile acestea, să îmi reîntâlnesc dragostea pierdută, să ne recunoaștem unul pe altul, însă niciodată să nu mai fie a mea, ci a altuia, iar dorul de aceasta să mă macine cum îi vor roade ei trupul viermii.
— Dar în fiecare din cele ce vor urma, și ochii îi sclipesc a speranță.
Știind blestemul ce zace deasupra capetelor noastre, mă îndoiesc că fericirea ne va aparține vreodată, astfel că păstrez tăcerea, nevrând să-i spulber visurile. Poate și pentru că le am și eu pe ale mele.
— Încearcă să-ți amintești de mine, Raul, și întoarce-te aici. Am să fac la fel și într-o zi vom fi iară împreună. Acum trebuie să plec, îmi spune.
Aș vrea să nu îi mai dau drumul vreodată, dar o las să se depărteze fără vreo vorbă, fără vreun sărut. N-ar face decât să îngreuneze lucrurile. Și cum o privesc pierzându-se în zare îl blestem pe Dumnezeul în care nu cred pentru soarta pustie ce mi-e hărăzită…
1 comentariu
Felicitări!