Dorința de a cutreiera neatinsul este adânc înrădăcinată în memoriile ADN-ului uman. De aceea s-a format acea cărare îngustă prin pădure. Devia nu foarte departe de drumul principal, însă oferea intimitate și răgaz trecătorilor – având lățimea unei singure persoane. Părea deja că natura se obișnuise cu ea acolo și totul creștea sălbatic pe lângă ea. Deși doi oameni nu se întâlneau niciodată unul cu altul, drumul era bine bătucit, deci frecventat.
Unul dintre copacii crescuți lângă cărare își punea des întrebarea: Cum de nu se întâlnesc niciodată doi oameni? Cu toții se ratează, la diferență de doar câteva secunde. O fac intenționat? Dar de ce ar face-o? Căci toți vin aici și se opresc în singurul loc unde poteca își schimbă forma. Toți se așază în acel cerc format de corpurile lor obosite. Chiar în fața lui, a copacului gânditor.
Atâtea persoane vin singure și se odihnesc acolo. Ei nu sunt deloc asemenea nouă, se gândi copacul. Nu sunt uniți, nu se adună, pare chiar că se feresc unul de altul. Dar paradoxul stă în ei, căci de fiecare dată când își plâng lacrimile în același loc, strigă după cineva. Își doresc să nu mai fie singuri. De atâtea ori ar fi vrut copacul să le zică să mai aștepte câteva momente, să nu se ridice atunci. Căci imediat ce unul pleacă, altul vine și se așază pe pământul cald, încă.
– Uneori mă întreb dacă o fac intenționat.
– Despre ce vorbești? îl întrebă un fag.
– Despre oameni… cred că se tem unii de alții.
–Nu-ți bate crengile cu ei, adăugase alt copac de prin zonă. Sunt trecători.
– Mai bine ai încerca să te ridici mai sus, altfel vei rămâne fără lumină, îi spuse fagul.
–Dar de ce nu rămânem cu toții la aceeași înălțime? De ce trebuie să-mi petrec fiecare secundă din viață pentru a-mi lungi trunchiul? Soarele ar putea să ne atingă în mod egal, dacă am rămâne la același nivel.
–Așa o bunătate printre copaci? întrebă retoric fagul. Cred că ai șoareci la rădăcină. Când nu vei fi atent, se vor ridica peste tine și nu îi vei mai prinde din urmă. Și nu cred că ai vrea să trăiești în umbră până la moarte.
Copacul nu mai spuse nimic… se săturase de aceeași discuție mereu.
Un tânăr se apropia de acel loc și îi fură atenția copacului. Hainele sale imitau modele de copaci pe care el nu le mai văzuse. Băiatul se uita în sus la soarele ce pătrundea printre trunchiuri. Zâmbi și scoase un caiet din buzunar. Se chinui prea mult să-i deschidă încuietoarea, de parcă era pentru prima dată când îl deschidea. Copacul rămase lemn. Era singurul de până atunci care nu se așezase în cerc. Acesta rămase în picioare, pe marginea cărării, în timp ce scria. Nu dură mult și strânse caietul. Apoi se întoarse cu spatele la copac și așeză ceva pe pământ. Copacul era oarecum curios de ce ascundea acolo, dar nu putea să vadă, în pofida încercărilor. Băiatul plecă. Singurul care, de altfel, nu se așezase să jelească.
La scurt timp, altcineva se apropie și se așeză în locul obișnuit. Totul decurgea ca de obicei. Persoana își jelea suferința și apoi pleca. Dar înainte de a se ridica, tânăra se lăsă pe spate, sprijinindu-se în mâini, și descoperi ceva. Copacul mișcat de vânt încerca să se aplece, dar nu vedea până jos. Era ceva mic ce îi încăpea fetei în palmă. După un moment, aceasta zâmbi puternic, ștergându-și lacrimile, și o luă din loc.
Același scenariu se petrecu, apoi, cu fiecare dintre trecătorii următori, timp de două săptămâni. Veneau, plângeau, găseau ceva și se ridicau fericiți. Copacului îi fierbea seva în xilem. De la apariția băiatului nu mai putea de curiozitate. Voia să știe ce îi schimba pe toți. Ce îi făcea pe fiecare dintre ei să fie așa de fericiți. Copacul rămase perplex. Încerca să discute cu semenii lui, dar toți erau preocupați cu creșterea trunchiului în înălțime. Nici de la o infestare cu larve nu se simțea așa de măcinat. Își dorea din tot sufletul să vadă ce era acolo. Așa că începu să se întindă înspre cărare, înspre cerc. Eforturile dădeau roade căci în timp, începuse să se aplece. Cei din jur nici nu mai vorbeau cu el. Îl credeau nebun. Cum se putea ca un copac să se aplece, în mod voit, către sol?! Era o blasfemie. O ființă așa de importantă precum copacul, să se aplece la sol? De acolo a plecat, de ce să se întoarcă? Trebuia să ajungă cât mai sus, cât mai aproape de soare.
Povestea oamenilor se repeta: veneau triști, plecau fericiți; iar copacul se apleca mai tare pe zi ce trecea. După mult timp, purtând același kimono, băiatul intră în pădure. Porni spre cărare, dar înainta trist. Un copac gros căzuse peste aceasta, blocând trecerea. Nu voia să-l ocolească. Se cățără pe el și stătu acolo câteva momente. Oamenii care treceau pe drumul principal se uitau la el ca la o maimuță. Băiatul doar voia să-și arate omagiile pentru copacul căzut. Își împreună mâinile în dreptul frunții și mulțumi copacului pentru sprijin.
Sărind de pe el, își continuă drumul până ajunse la renumitul cerc. Și acolo, unul dintre copaci fusese spulberat de la jumătate. Crengile lui dormeau peste cărare și peste locul în care el își lăsase cufărul. Curios, îl căută printre crengile lui, să vadă dacă mai era acolo. Le mișcă cu o grijă neobișnuită – parcă fiindu-i frică să nu deranjeze copacul căzut. Fusese surprins plăcut când își găsise micuțul cufăr, încă acolo. Îl deschise și bucata de material rămăsese și ea, intactă.
– Mă bucur că ești diferit, citise el de pe bucățica de piele.
Lăsă jos cufărul și mai privi o dată la copacul rupt. Se apropie de el și îl bătu de două ori pe trunchi, ca și cum ar fi bătut un vechi prieten peste umăr.
–Se pare că și tu ești diferit!
Și spunând asta, rupse o crenguță a copacului, o băgă în buzunar și plecă mai departe.
