reCum ar fi dacă trecerea noastră de la viață la neființă ar fi guvernată de o lege strămoșească, numită Calea, cunoscută de toți, respectată de toată lumea. Cum ar fi, deci, să ne cunoaștem data morții atât de precis încât schimbarea ei să fie imposibilă?
A fost o vreme când lucrurile erau rânduite altfel.
Asta se întâmpla undeva, într-o ţară îndepărtată – pentru că departe erau locurile între ele pe când doar pasul măsura distanţele. Vorba ceea: ţara să fie mică, oamenii puţini şi să nu jinduiască unii la cele ale altora. În ţara cu pricina, oamenii veneau pe lume pe rând şi plecau asemenea. Nu era haosul pe care-l vedem acum în jurul nostru, în care fiecare dă ortu’ popii când şi cum i se năzare! Nicidecum. Oamenii îşi aşteptau cuminţi rândul către lumea de dincolo.
Şi bună treabă era aceasta! Căci fiecare ştia când urma să-i vină ceasul şi apuca să-şi pregătească plecarea de pe lumea aceasta. Lucrurile rămâneau desluşite pentru urmaşi, nu ca acum când – de-atâtea încâlceli câte lasă răposaţii – îţi vine să-ţi iei lumea-n cap. Başca faptul că rudele apucau să se pregătească sufleteşte pentru greaua pierdere şi învăţau să accepte mersul firii.
Dar viaţa nu curge aşa, domol, de la izvorul naşterii şi până la bătrâneţea ce se varsă în moarte. Uneori, în tumultul ei apar accidente, iar acestea pot da peste cap şi cea mai straşnică ordine. Însă, la fel cum apar uneori accidente, la fel apar şi miracole. Iar în ţara cu pricina cele două evenimente se completau mereu unul pe celălalt. Pentru fiecare accident care punea în pericol viaţa cuiva al cărui soroc nu sosise, se producea un miracol care-l salva. Poate părea neverosimil, dar, aşa cum acceptăm că ghinionul poate lovi oricând, ar trebui să înţelegem că şi norocul se comportă aşijderea. Mai mult, între cele două pare să existe o legătură strânsă, aşa cum au constatat oamenii din altă ţară, la fel de îndepărtată.
Dar aceasta este o altă poveste, pe care o vom istorisi cu altă ocazie.
Acum deodată să revenim la ţara noastră în care lucrurile se desfăşurau molcom, într-o ordine dătătoare de pace. În ţara aceasta, aşadar, Xieng Baohui îşi aştepta liniştit sorocul. Cu două dimineţi în urmă, din Turnul Sorţii sosise unul dintre cartografii care trasau hărţile vieţilor şi-l anunţase că Li Hu, din aşezarea lacustră, trecuse la cele veşnice. Ca orice om respectabil, Xieng Baohui îşi cunoştea bine harta vieţii şi, de când aflase despre moartea lui Ti Mieng-Nan de la terasele cu orez, începuse să-şi pună lucrurile în ordine. Mai apoi, trăise liniştit de pe o zi pe alta, tăind de pe răboj fiecare persoană a cărei moarte îl despărţea de propria trecere Dincolo.
Iar Li Hu era ultima persoană din şirul cu pricina. Acum, Xieng Baohui îşi aştepta calm moartea, ştiind că aceasta putea veni la câteva momente după cea a lui Li Hu, sau chiar la câteva săptămâni. Rudele erau pregătite, cei care-i urmau pe hartă îşi încheiaseră şi ei socotelile şi toţi aşteptau sosirea clipei ultime. Viaţa îşi urma ritualurile şi doar cei care se pregăteau de Marea Schimbare ieşiseră din ritmul ei, căutându-şi pacea interioară.
Aşa trecu o lună, apoi alta. După recolta mică, primăvara se preschimbă în vară. Xieng Baohui începu să-şi petreacă dimineţile scăldându-se în apa râului. După coacerea cerealelor şi miezul verii, veniră căldura mică şi căldura mare, iar Xieng Baohui căută adăpost la umbra pomilor. Când începu toamna şi căzu roua albă, rudele începură să murmure nedumerite. După echinocţiul de toamnă şi roua rece, rumoarea cuprinse întreaga aşezare. Iar când căzu şi prima brumă, la poarta familiei sale se înfiinţă o adevărată delegaţie.
Primii sosiţi se dovediră nişte oameni simpli, care-l întrebară respectuos dacă mai avea ceva probleme nerezolvate care-l ţineau pe lumea aceasta. Xieng Baohui află că aceştia erau copiii lui Si Hu-shia, pe care-i durea sufletul din cauza stării de sănătate a mamei lor. Femeia suferea de ani buni de gută şi ciroză şi abia îşi mai târa trupul împuţinat şi suferind de la o zi la alta. Desigur, izbăvirea morţii era – în ciuda tristeţii inerente – de preferat unei asemenea vieţi chinuitoare. Xieng Baohui îşi exprimă compasiunea pentru suferinţa bietei femei şi-i asigură pe oaspeţi că nu avea nicio intenţie de a se împotrivi morţii, oricând ar fi dorit aceasta să sosească.
Copiii lui Si Hu-shia mulţumiră pentru grija de a respecta mersul Căii, deşi durerea le rămase la fel de neostoită. Nu la fel de înţelegători se arătară următorii musafiri, nepoţi ai unui anume Fang Tze, neguţător dintr-un prosper târg comercial. Aceştia aşteptau cu nerăbdare moartea bunicului lor pentru a pune mâna pe averea însemnată agonisită cu trudă de acesta în timpul vieţii. Unul dintre ei era chiar foarte vehement. Se încurcase cu o reţea de jocuri de noroc şi pierduse tot ce avea, ba încă ceva pe deasupra. Nevoia lui pentru bani era urgentă, deoarece cămătarii începuseră să devină tot mai neînţelegători şi să aducă în discuţie recuperarea datoriei sub forma degetelor.
Xieng Baohui îşi exprimă înţelegerea faţă de situaţia lor încurcată, deşi în sufletul său bun era revoltat de câinoşenia acestor paraziţi care nu ridicaseră un pai de pe jos, iar acum aşteptau să le pice o pleaşcă din cer. Îi asigură că, de îndată ce el avea să închidă ochii, iar Si Hu-shia să fie izbăvită de suferinţă, bunicul lor se putea da la o parte din calea viselor lor de mărire.
– Omul virtuos face orice este necesar pentru a se potrivi Căii, îi atrase atenţia nepotul care avea patima jocurilor.
Xieng Baohui se minună cât de frumos ştia tânărul să citeze din scrierile canonice atunci când era în interesul său. Privirea insistentă pe care acesta o aruncă securii înfipte în buturuga din curte îi dădu foarte clar de înţeles la ce făcea referire expresia „orice este necesar”. Mai mult, îi stârnea şi mai mult mila pentru bietul neguţător, ale cărui clipele aveau să fie numărate imediat ce Si Hu-shia părăsea această lume.
Ceilalţi oaspeţi se mulţumiră doar să se intereseze în legătură cu starea lui de sănătate. Rudele lor se regăseau mai departe pe hartă, aşa încât presiunea nu era foarte mare. Xieng Baohui preferă să nu insiste în legătură cu motivele care-i îndemnau să aştepte decesul celor apropiaţi. Îi asigură pe toţi că avea să-şi ia locul printre strămoşi imediat ce Calea nenumită avea să-l cheme pe acel drum.
Aşa începu iarna. Veniră mai întâi zăpezile moderate, apoi cele mari. Trecu şi solstiţiul de iarnă, iar iarna înzăpezită se transformă în iarnă geroasă. Xieng Baohui puse mâna pe secure, dar nu pentru a urma îndemnurile tânărului împătimit de jocuri. Crăpa lemne pentru a-şi umple soba şi a se retrage la căldura ei, savurând o ceaşcă de ceai. Se bucura de fiecare clipă care-i mai era acordată pe acest Pământ, purtându-se cuviincios cu toţi cei din jur şi ducând o viaţă tihnită, fără bătăi de cap. Zăpada mare şi gerul îi împiedicară pe cei din alte părţi să-i mai facă vreo vizită.
Dar, imediat ce începu primăvara şi zăpezile se topiră, oaspeţii se buluciră din nou la poarta lui. Erau mai mulţi ca data trecută şi chiar şi cei mai paşnici deveniseră destul de nerăbdători. Xieng Baohui îi asigură din nou că-şi aştepta sfârşitul întocmai cum o făceau şi ei, dar nepoţii cei dornici de profit nu mai aveau chef să-l asculte. Îi racolară rapid pe ceilalţi şi făcură o petiţie către conducătorii obştei, cerându-le să intervină în acest caz de lipsă de spirit civic.
Imediat ce trecu anotimpul ploios şi-şi făcură apariţia insectele, Xieng Baohui se trezi chemat la judecată în piaţă. Localnicii se adunară cu mic cu mare, curioşi cum avea să se desfăşoare un asemenea proces nemaivăzut. Xieng Baohui se aşeză de o parte a pieţei, înconjurat de familie. Din partea cealaltă, oaspeţii nemulţumiţi îi aruncau priviri necruţătoare pe sub sprâncenele încruntate. Între ei, conducătorii obştei vădeau multă nervozitate. Un caz ca acela, fără precedent în istoria străbunilor, avea să păstreze în anale numele celor care-l judecaseră.
Acuzaţii atacară imediat ce începu procesul, arătând că încăpăţânarea lui Xieng Baohui de a rămâne în viaţă dădea peste cap vieţile a zeci de oameni şi, mai mult, încălca ordinea firească. Acuzatul se apără arătând că el nu se opunea sorţii, dar că Cerurile nu-l chemaseră încă la ele. Judecătorii discutară şi chibzuiră că amândouă părţile aveau dreptate, ca atare nu ştiau încotro să încline balanţa.
Ajutorul nesperat veni prin intermediul unui bătrân respectat de mulţi pentru înţelepciunea sa, pe nume Fa Lun. Acesta dusese o viaţă solitară şi plină de restricţii, aşa încât la bătrâneţe nu se putea bucura nici de compania unei soţii, nici de lumina unor nepoţi, nici de confortul unei averi însemnate. Şi acum, în ceasurile de pe urmă, îşi dăduse seama că-şi trăise viaţa în van, fără a face nimic important. Prin urmare, sătul de ea, dorea să-i pună capăt cât mai curând. Cum Xieng Baohui se încăpăţâna să nu moară, el trebuia să se trezească în fiecare dimineaţă şi să vadă golul care-i umplea curgerea anilor.
– Nu cunoaştem Calea Cerului, îşi începu pledoaria Fa Lun. Dar ştim că şi noi facem parte din ea. Suntem uneltele Căii şi avem datoria să veghem ca ea să fie respectată. Iar încălcarea Căii provoacă multe necazuri, precum se vede! Trebuie să împlinim destinul pe care Cerurile l-au lăsat în mâinile noastre!
Acuzatorii aclamară vorbele lui Fa Lun, iar adunarea din piaţă încuviinţă justeţea lor. Chiar şi judecătorii deveniră părtinitori după ce auziră pledoaria şi după ce văzură reacţia majorităţii.
– Xieng Baohui, trecerea la cele veşnice este o datorie obştească. Vom împlini vrerea pe care Cerurile au lăsat-o în mâinile noastre nevolnice!
Execuţia unui om era ceva nemaiauzit până atunci. De aceea, pentru a beneficia de cele mai bune auspicii, se alese data echinocţiului de primăvară pentru săvârşirea ei. Xieng Baohui îşi luă rămas bun de la toţi cei dragi. Împăcat cu soarta, dar îndurerat pentru cele ce avea să le pătimească, îşi urmă judecătorii până la apele umflate ale Râului de Smarald, pe malul căruia se înălţa un copac secular. De una dintre crengile lui noduroase fusese legată o frânghie trainică, în al cărei laţ îşi strecură capul, sub privirile mulţimii adunate pe cele două maluri. Aruncă o ultimă privire locurilor prin care zburdase în copilărie, pe care le lucrase mai apoi ca să-şi întreţină familia şi pe care le bătuse cu pas domol în zilele de pe urmă.
Apoi se lăsă împins în gol de pe cracă.
Spre uimirea tuturor, frânghia se întinse, apoi se rupse cu un pocnet sec. Xieng Baohui căzu în apele adânci, care-l purtară în aval preţ de câteva zeci de li. Îl lăsară pe mal, sleit de puteri şi cu gâtul însângerat, dar în viaţă. Doi pescari sărmani care nu-i ştiau povestea îl ajutară să se pună de picioare şi, pe când procesiunea plecată din satul său ajunse în locurile acelea, era din nou în putere. Nepoţii lui Fang Tze cerură ca execuţia să se repete, cu o frânghie mai groasă de data aceasta, dar adunarea nu mai era aşa de pornită să-i susţină.
– Poate că, totuşi, nu asta e voia zeilor! se îndoi unul dintre judecători.
– Sau poate că semnele ne arată că am ales greşit spânzurătoarea, vorbi cu înţelepciune Fa Lun. Xieng Baohui a fost un om cinstit întreaga sa viaţă, iar spânzurătoarea poate fi nedemnă pentru el.
Nimeni nu mai fusese urcat în ştreang în acele locuri, dar răufăcătorii erau legaţi cu frânghii de copaci şi lăsaţi în bătaia soarelui câteva zile, drept aducere aminte. Prin urmare, legarea de un copac era asociată cu fărădelegile. Judecătorii chibzuiră la interpretarea făcută de Fa Lun şi hotărâră că era corectă. Un om ca Xieng Baohui nu merita să moară ca un hoţ. Prin urmare, sentinţa trebuia comutată.
Se ridicau deja destul de multe voci care considerau eşecul execuţiei drept un semn din Ceruri că se încălcase Calea şi cereau ca Xieng Baohui să fie lăsat să moară de moarte naturală. Nepoţii negustorului se gândiră atunci la un şiretlic.
– Noi, oamenii, ne dovedim nedemni în a urma Calea, mânaţi fiind de lipsa noastră de virtute. Dar animalele sunt şi ele unelte ale Cerului. Hai să le lăsăm în seama lor rezolvarea acestei probleme spinoase.
În ciuda situaţiei în care se afla, Xieng Baohui admiră ascuţimea minţii de care dădea dovadă tânărul vânat de cămătari. Dacă ar fi avut parte de o îndrumare mai bună în viaţă, ar fi putut ajunge departe. Aşa, el întoarse din nou simpatia mulţimii către cauza pe care o susţinea. Se stabili ca dată a noii execuţii sărbătoarea curăţirii mormintelor, iar dintre animale fu ales tigrul.
Nimeni nu ştiu că nepoţii neguţătorului înfometaseră tigrul timp de cinci zile înainte de execuţie. Seara, Xieng Baohui intră în cuşca animalului turbat de foame şi fu lăsat acolo. A doua zi, dis-de-dimineaţă, mulţimea se adună în faţa cuştii pentru a constata decesul bătrânului. Spre marea surpriză a tuturor, omul şi tigrul dormeau liniştiţi, sprijiniţi unul de altul.
Degeaba încercară nepoţii neguţătorului să convingă oamenii să mai aştepte. Până şi Fa Lun consideră că semnele era foarte clare şi că lui Xieng Baohui pur şi simplu nu-i venise sorocul.
– Şi dacă, de fapt, chiar nu e vremea ca el să moară? se auzi un glas din mulţime.
În faţa acestei erezii, întâi se lăsă tăcerea. Apoi glasurile începură să comenteze, tot mai multe, până când rumoarea cuprinse întreaga adunare. Unele glasuri cereau pedepsirea neruşinatului care vorbise, dar acesta se făcuse nevăzut prin mulţime. Fa Lun puse capăt agitaţiei, admiţând că poate chiar se strecurase o greşeală în hărţi. Părerea lui fiind foarte respectată, nimeni nu cuteză să-l acuze pe faţă de blasfemie, dar unul dintre judecători îi atrase atenţia cu blândeţe:
– Cartografii întocmesc hărţile din timpurile străvechi şi n-au greşit niciodată. Cum am putea pune sub semnul întrebării ştiinţa lor?
– Tocmai! susţinu Fa Lun. Ce ar însemna o mică eroare la atâtea veacuri? Pescarul face zeci de ochiuri de năvod şi tot mai greşeşte câte unul pe ici pe colo. Tâmplarul scobeşte mese şi scaune de când se ştie şi tot mai face câte unul de nefolosit. De ce n-ar putea şi cartografii să facă o mică greşeală în atâta amar de vreme?
Starea mulţimii se schimbă ca la un semn. Aproape toţi apreciau acum justeţea observaţiei şi porniră cu pas grăbit către Turnul Sorţii. După acreala cu care fură primiţi de Întâiul Cartograf, înţeleseră că vestea privind scopul vizitei îi precedase. Poate că dacă ar fi fost vorba doar despre Fa Lun, Întâiul Cartograf şi-ar fi arătat dispreţul în ciuda reputaţiei de care se bucura acesta. Dar, în faţa unei mulţimi aşa de numeroase, îşi păstră cumpătul şi răspunse cererii cu o bunăvoinţă ceremonioasă. Invită câţiva reprezentanţi să-l urmeze în labirintul din Turn până la peretele pe care se scria istoria acelor timpuri. Fa Lun şi un judecător avură curajul să-l urmeze pe scările de lemn care urcau până în vârful turnului şi să vadă încrengătura de naşteri care-l desemnau pe Xieng Baohui ca următorul în naştere după Li Hu.
– Precum văd domniile voastre – spuse Întâiul Cartograf cu o ironie prost mascată, deîndată ce păşiră înapoi pe podeaua acoperită cu marmură – harta este întocmită cu mare precizie. Xieng Baohui trebuie să-şi aştepte sorocul.
Fa Lun îşi mângâie barba sură, cu fire care-i ajungeau până la brâu.
– Dar dacă este vorba despre o naştere care a rămas secretă?
Întâiul Cartograf râse cu bunăvoinţă.
– Nimic nu scapă mesagerilor din Turnul Sorţii. Credeţi că n-au fost fete care, din teamă faţă de părinţi, au căutat să ascundă plozii pe care i-au adus pe lume? Dar întotdeauna s-a aflat, pentru că mereu e cineva care se găsește la momentul potrivit în locul potrivit. Şi, pentru că nimeni nu vrea să încalce preceptele Căii şi să aducă haosul, lucrurile ascunse ale acestei lumi ies întotdeauna la iveală!
Fa Lun căzu pe gânduri. Calea era simplă şi curgea în voia ei, voie pe care oamenilor le era dat s-o respecte. Dar ea nu dăduse greş niciodată de la începuturile istoriei. Prin urmare, ceea ce părea de neconceput era singura explicaţie posibilă.
– Există înscrisuri despre naşterea lui Li Hu? întrebă el.
Întâiul Cartograf încuviinţă.
– Există înscrisuri privind naşterea fiecărui suflet care a păşit pe lumea aceasta.
– Aş putea să le văd?
Întâiul Cartograf strâmbă un pic din mustăţi, apoi făcu o plecăciune ceremonioasă. Trimise după unul dintre Arhivari şi-l rugă pe acesta să-l conducă pe Fa Lun la locul dorit. După ce se înarmară cu torţe, coborâră cele o sută douăzeci şi trei de trepte şi intrară în labirintul care se întindea sub turn. Arhivarul căută într-un catastif mare de la intrarea în labirint şi, după ce se dumiri unde se afla înscrisul căutat, îl conduse pe Fa Lun până la firida care-l adăpostea.
Fa Lun luă cu grijă pergamentul îngălbenit de vreme, propti făclia în suport şi începu să citească. Pe măsură ce o făcea, sprâncenele sale stufoase se arcuiau de mirare. Când isprăvi, faţa îi era luminată de un zâmbet. Împături la loc pergamentul, îl legă cu panglica roşie de mătase, apoi porni înapoi alături de Arhivar. Urcară cele o sută douăzeci şi trei de trepte şi ajunseră din nou în faţa Întâiului Cartograf şi a judecătorilor obştii.
– Ei bine? îl chestionară aceştia din urmă.
– S-ar putea să fie într-adevăr vorba despre o eroare, dar nu una care să umbrească tagma cartografilor!
Întâiul Cartograf ridică o sprânceană, dar ultima afirmaţie era de natură să-l liniştească.
– Li Hu s-a născut în pădurea de la poalele munţilor de nord-vest. Tatăl său era pădurar acolo şi, când a venit sorocul ca soţia lui să nască, a călătorit până la cel mai apropiat sat şi a adus de acolo o moaşă. Până aici, nimic neobişnuit. Pădurarul a lăsat moaşa în casă alături de femeia sa şi a plecat, ştiut fiind că un bărbat nu poate asista la o naştere.
Toţi cei prezenţi aprobară în mare grabă. Era binecunoscut faptul că o asemenea întâmplare ar fi fost de rău augur pentru viaţa bebeluşului.
– Cât timp a fost el plecat, a început o furtună mare, cu fulgere şi tunete. Unul dintre fulgere a lovit casa, care a luat foc. Când a văzut fumul gros care se ridica dinspre casa sa, pădurarul s-a grăbit înapoi. A intrat printre flăcări şi a găsit-o moartă pe moaşă.
Întâiul Cartograf tresări.
– Ce coincidenţă ca pădurarul să dea tocmai peste persoana care urma pe hartă!
– Într-adevăr! murmurară judecătorii.
– Şi asta nu e tot. Soţia pădurarului era prăbuşită inconştientă pe jos, acoperind cu trupul ei bebeluşul. Pădurarul i-a scos pe amândoi din foc şi i-a adus până în sat, unde au fost îngrijiţi. Bebeluşul şi-a revenit bine. Protejat de mama sa, Li Hu – căci despre el este vorba – n-a avut nici măcar o arsură. Din păcate, mama sa n-a fost la fel de norocoasă. A rămas cu arsuri pe mare parte din corp pentru tot timpul vieţii. În plus, spaima şi fumul inhalat au lăsat-o cu minţile rătăcite. Asta e ceea ce au notat cartografii acelor vremuri, punând laolaltă cele văzute de ei cu cele povestite de pădurar.
Întâiul Cartograf se trase de mustăţile subţiri şi lungi.
– Într-adevăr, ciudată înlănţuire de fapte! Dar nu ştiu cum poate servi cazului de faţă.
– La naşterea cu pricina au asistat trei persoane: moaşa, mama şi Li Hu însuşi. Prima a murit, a doua şi-a pierdut minţile, iar cea de-a treia n-are cum să-şi amintească cele întâmplate. Şi atunci, căutând să pun la loc lucrurile după cum e Calea, mă întreb: dacă soţia pădurarului n-a născut un copil, ci doi? În casă era haos – fum, flăcări – iar pădurarul văzuse persoanele pe care se aştepta să le vadă – moaşa, soţia şi copilul. Poate că, disperat să tragă afară din flăcări trupurile celor dragi, nici măcar nu s-a uitat în jur să vadă dacă mai era vreun suflet acolo!
Cei prezenţi rămaseră cu gurile căscate. Spusele lui Fa Lun păreau improbabile, dar nu imposibile. În plus, ar fi justificat evenimentele care tulburaseră ţara în ultimul an.
– Cu alte cuvinte, crezi că Li Hu are un frate geamăn mai mic, care încă este în viaţă?
– Da, aprobă Fa Lun.
– Dar el nu apare nicăieri pe hărţile noastre, atrase atenţia Întâiul Cartograf. Cineva trebuia să-l fi văzut şi să ni-l fi raportat. Unde ar putea fi?
– Rămâne o singură explicaţie posibilă, insistă Fa Lun. A crescut în pădure, printre fiarele sălbatice. Obişnuit de mic cu prezenţa lor, n-a mai căutat niciodată compania oamenilor, pe care nu-i cunoştea.
– Şi să nu se fi întâlnit nimeni cu el prin pădure, niciodată? Hmmm… Îmi vine greu să cred.
– Poate că l-a întâlnit, dar – aşa sălbăticit cum arăta – îl va fi confundat cu o maimuţă.
– Putem afla într-un singur fel, întrerupse disputa unul dintre judecători. Să mergem în pădurea de nord-vest şi să cercetăm locurile. Să căutăm orice urmă, orice mărturie mai deosebită.
Era o hotărâre înţeleaptă. Dacă nu se acţiona, temeliile Căii aveau să se scuture. Fără reazămul ei, societatea avea să cadă în haos. Se întocmiră patrule, care porniră să bată cărările întunecate ale pădurii de la nord-vest. Dar, oricât se preumblară, nu găsiră vreo urmă a celui căutat. Nepoţii neguţătorului începuseră să adune din nou adepţi la cauza lor, cerând ca Xieng Baohui să fie executat până binevoia să moară, pentru binele obştei. Văzând cum o spaimă tot mai mare cuprindea ţinutul la gândul că orânduiala strămoşească se dăduse peste cap, judecătorii se văzură nevoiţi să cedeze şi să accepte cererea.
De data aceasta, Fa Lun se dovedi un aliat de nădejde al lui Xieng Baohui. Convins de infailibilitatea Căii, el căuta în continuare dovezi pentru singura explicaţie care păstra lumea în ordinea firească. În peregrinările sale prin regiunea de nord-vest, întâlnise o legendă despre o fiinţă din altă lume.
„În cea mai nefastă zi a anului, când se celebrează festivalul dublu-yang, din munţi coboară spiritul înţelept Shan Zi. El vine să-i protejeze pe muritori de nenorociri şi să-i ajute pe cei nevoiaşi, întorcând roata norocului.”
Întrucât sărbătoarea se apropia, Fa Lun le ceru judecătorilor încă un pic de clemenţă. Aceştia i-o acordară bucuroşi. Erau depăşiţi de cursul încâlcit al acelui eveniment şi căutau orice posibilitate ca să-şi ia mâinile de pe el.
În a noua zi a celei de-a noua luni, în timp ce toată suflarea satului în care se aflau celebra festivalul, din pădure se auzi sunetul grav al unui gong. Instrumentul de bronz rămăsese pe ruinele unei aşezări părăsite de secole.
– Spritul lui Shan Zi a coborât din Ceruri! începură să strige localnicii, ţopăind bucuroşi. Toate grijile să fie alungate!
În fiecare seară, Fa Lun şi judecătorii aşezară străji la altarul de la marginea satului, unde localnicii aduceau ofrande pentru spiritul muntelui. Răbdarea lor, deşi amestecată cu teamă şi cu neîncredere, dădu roade. Într-una dintre nopţi, când luna strălucitoare lumina pământul ca pe un loc de poveste, în faţa altarului poposi o fiinţă înveşmântată într-o robă albă, cu fața acoperită de glugă.
Unul dintre străjeri sună imediat din cornul de la brâu, trezind întreaga aşezare. Locuitorii se strânseră cu mic cu mare în jurul altarului în faţa căruia nou-venitul stătea nemişcat. Dacă adierea nopţii n-ar fi făcut să tremure faldurile robei, cei prezenţi ar fi putut jura că era o statuie. Oamenii se ţineau la o distanţă respectabilă, fie din pricina unei frici superstiţioase, fie din cauza aerului de calm şi forţă răspândit în jur de fiinţa misterioasă. Chiar şi nepoţii neguţătorului căutară să se piardă prin mulţime.
Singur Fa Lun nu se înspăimântă. La vârsta lui, teama de lucruri nefaste nu mai era atât de puternică.
– Cine eşti? întrebă.
– Dacă acesta îţi va răspunde la întrebare, se va ajunge la suferinţă. Dacă nu-ţi va răspunde, se va instaura haosul.
Vorbele sale, spuse pe un ton liniştit şi uşor şuierat, ca vântul care pleacă vârful spicelor dintr-un lan de grâu, îi înfiorară pe săteni. Se dădură câţiva paşi în spate, îngroziţi.
– Suferinţa este de preferat haosului, nu se pierdu cu firea Fa Lun. Eşti Shan Zi?
– Oamenii aşa îi spun acestuia, admise necunoscutul.
– Şi tu cum îţi spui?
– Acesta nu are nume.
– Atunci, cine eşti? reveni Fa Lun la prima întrebare, sperând ca ea să aducă mai multă lumină.
– Acesta este fiul omului şi al spiritelor.
– Cine au fost părinţii tăi?
– Acesta are trup, deci trebuie să fie din stirpea oamenilor. Dar părinţii nu şi i-a cunoscut. De cum s-a născut, focul l-a încălzit, apa şi pământul l-au hrănit, fierul i-a dat putere, iar lemnul i-a fost învăţător.
Fa Lun zâmbi.
– Pot să-ţi văd chipul?
Încet, cu gesturi măsurate, Shan Zi îşi coborâ gluga. În lumina lunii pline, chipul său strălucea. Era tânăr – nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani. Zâmbetul lui Fa Lun dispăru. Shan Zi nu putea fi cel căutat. În clipa aceea, un ţipăt sfâşietor se desprinse din rândul sătenilor şi un trup firav se prăbuşi. Era o femeie bătrână, cu faţa ridată de viaţa aspră şi de grijile îndurate. Cei de lângă ea o susţinură şi o ajutară să-şi revină în simţiri.
Era soţia defunctului Li Hu, pe care Fa Lun insistase s-o ia cu el. Tocmise chiar şi o căruţă ca s-o transporte pe femeia prea neputincioasă pentru a mai parcurge distanţe aşa de lungi.
Lacrimile şiroiau pe obrajii scofâlciţi, iar gura ştirbă murmura continuu:
– Li Hu! Li Hu!
– Îl recunoşti pe omul acesta? o întrebă Fa Lun.
Femeia îl ignoră.
– Li Hu, Li Hu – întrebă ea creatura – ai găsit Fântâna Tinereţii în Lumea de Dincolo?
Chipul lui Fa Lun se lumină. Se răsuci din nou spre Shan Zi.
– Eu cred că omul acesta a găsit fântâna în lumea aceasta! Spune, frate al lui Li Hu, care este secretul tinereţii tale?
– Tinereţea acestuia n-are niciun secret, veni răspunsul. Shan Zi arătă spre cei prezenţi: Însă bătrâneţea voastră are. Cu fiecare pas pe care-l faceţi în viaţă vă îndepărtaţi de Cale. După ani de nebunie, cu trupul împuţinat şi sufletul măcinat, pierdeţi suflul vieţii şi vă stingeţi.
– Aceasta este Calea, îi atrase atenţia Fa Lun.
– Nu. Este reflexia strâmbă pe care voi aţi dat-o Căii. Acesta a avut privilegiul să păşească prin Cele Două Lumi şi să-şi deschidă ochii. Vara o petrece pe culmi, alături de spiritele Cerului, care l-au crescut şi i-au fost învăţători. Când iarna pogoară pe aceste meleaguri, firea sa îl aduce înapoi printre cei de-o stirpe cu el, ca să-i slujească.
– Spiritele te ajută să rămâi tânăr şi viguros? Ele te ţin departe de moarte?
– Acesta este mort şi viu deopotrivă. Căci el nu trăieşte în dualitate şi, astfel, el transcende dualitatea, nu este controlat de ea.
– Dar dacă tu nu poţi muri, întreg mersul Căii este dat peste cap! Ce vom face noi?
– Precum s-a spus: dacă n-aţi fi aflat cine este acesta, s-ar fi instaurat haosul.
– Atunci… ajută-ne! Dă-ne o soluţie! Învaţă-ne!
– Vrem să fim şi noi ca tine! se auzi un glas din mulţime.
– Învăţătura e simplă, zâmbi misterios Shan Zi. Părăsiţi-vă casele, căci pământul întreg este casa voastră. Lăsaţi-vă familiile, căci lumea întreagă este familia voastră. Abandonaţi-vă dorinţele şi trăiţi în armonie cu natura. Urmaţi Calea, primind-o cu inima deschisă, nu căutând s-o închideţi în reguli. Daţi şi nu cereţi. Amintiţi-vă că sunteţi liberi.
– Nu suntem liberi.
– Ce spui tu n-are nicio noimă.
– Tu ne ceri să renunţăm la ordine şi să aducem haosul!
Shan Zi zâmbi blând în faţa vociferărilor.
– Acolo unde este Calea, nu există ordine sau haos.
Intrigată de asemenea vorbe, mulţimea murmură nemulţumită.
– Cum să renunţăm la ordinea strămoşească?
– Suntem în impas, observă Fa Lun. Vorbele tale n-au niciun înţeles pentru ei.
Shan Zi nu răspunse. Se mulţumi să zâmbească mai departe, ca şi cum era un lucru la care se aştepta.
– Pe de altă parte, ordinea ta strică ordinea lor. E rândul tău să mori!
– Acesta nu poate muri, căci moartea n-are niciun înţeles pentru el. Este viu şi mort deopotrivă.
– Dacă tu nu mori, Xieng Baohui nu poate să moară.
– Xieng Baohui poate să moară, îl corectă Shan Zi. Le vorbi celor din jur: Dar dacă el încalcă ordinea voastră, de aici înainte oricine va putea muri oricând.
– De ce nu te laşi luat de moarte? se auzi glasul nepotului parior al neguţătorului, care nu dorea să-l lase să ameţească mulţimea cu ideile sale.
– De ce nu păşiţi voi pe aceeaşi Cale cu acesta? i-o întoarse amuzat Shan Zi.
– Ce ne propui tu e o prostie! insistă tânărul. Să lăsăm totul pentru… pentru ce? Ca să hălăduim prin munţi ca animalele, fără adăpost, fără distracţie? Ce sens mai are să trăim, atunci?
– Ce sa va întâmpla cu viitorul familiilor noastre? se auziră alte glasuri. Cu societatea, cu tradiţiile? Cum rămâne cu ordinea lumii, cu toate lucrurile care trebuie făcute?
Mulţimea începuse deja să fiarbă. Uitase de teamă şi se revolta împotriva celui care-i strica ordinea. Fa Lun ridică palmele şi încercă s-o liniştească.
– Oameni buni! Oameni buni! Când rumoarea se mai potoli, continuă: Cred că trebuie să alegeţi. Schimbarea vieţii, sau schimbarea ordinii morţii.
– Nu putem să ne schimbăm vieţile! strigară unii.
– Nu vrem să ne schimbăm vieţile! strigară alţii.
Fa Lun se uită din nou la Shan Zi.
– Se pare că au ales.
– Aşa este, oameni buni? Aţi ales?
– Da! se grăbiră să spună nepoţii neguţătorului. Nu ne interesează ce vrei tu să faci cu viaţa ta! Vrem doar să moară odată Xieng Baohui şi lucrurile să revină la normal!
– Atunci, aşa să fie! se supuse Shan Zi.
În clipa următoare, Xieng Baohui făcu infarct în timp ce stătea tolănit pe rogojina sa de acasă. Cei de faţă nu aveau cum să afle deocamdată, dar se mulţumiră cu promisiunea spiritului munţilor. Îl lăsară în plata lui, în faţa altarului şi merseră fiecare la casele lor. Nepoţii neguţătorului se grăbiră către satul lacustru, unde aflară cu mare bucurie că bătrânul murise în somn.
A doua zi în zori, pe când se pregătea să vândă averea bunicului său pentru a face rost de bani, tânărul parior se trezi cu gâtul tăiat de cămătarii sătui de aşteptare. Cuţitele nu tăiară superficial, niciun barcagiu nu se ivi miraculos în calea sa pentru a-l salva. Capul i se desprinse de trup şi se rostogoli în apă. Avea doar douăzeci de primăveri.
În ceea ce-l priveşte pe Shan Zi, acesta îşi continuă netulburat drumul dintr-un sat în altul poposind la altare şi schimbând norocul oamenilor. În urma lui venea un bătrân care-şi lepădase veşmintele şi-şi luase o robă peticită. Renunţase la tot ce avea. Chiar şi la nume.
O vreme, câţiva îşi mai amintiră că îl chema Fa Lun.
Apoi uitară, preocupaţi cu noua ordine a vieţii lor.