‒ Nu-mi place aici.
Vorbele lui Esther s-au răsucit prin labirintul de cărămizi arse și betoane prăbușite, întorcându-se la mine distorsionat, amestecat, dar fără a-și pierde nimic din frică.
‒ Nici mie, i-am răspuns cu cea mai blândă voce pe care am găsit-o.
Călcam prudent, căci sub crusta sticloasă se puteau afla cavități în care te puteai prăbuși. Dozimetrul indica valori mari, dar nu peste pragul critic și mi-am consultat busola: eram pe drumul bun.
Esther urmează să facă paisprezeci de ani luna viitoare, dar cum sorții sunt nemiloși…
A fost un noroc, puțini au scăpat. Nici nu se știe cine. Explozia nucleară a spulberat Sion-ul, iar apoi replicile s-au ținut lanț. Pământul se zguduia ca la cutremur, iar eu, eu și puțini norocoși, am ajuns la buncăre. Esther avea atunci trei ani.
Intrăm în câmp deschis. Aici distrugerea a fost totală, clădirile au fost aplatizate și transformate într-o materie sticloasă care conferă o atmosferă suprarealistă. Doar în centru o clădire a rămas intactă, un spital.
‒ De ce m-ai adus aici, dada?
Esther se așază pe vine și mă privește cu o disperare din ce în ce mai vădită în privire.
Tac.
O cămilă se apropie, iar beduinul ridică toiagul în salut de pace.
Îl ajut să se coboare:
‒ As-salāmu ʿalayk!
‒ Wa ʿalayka s-salām!
Se descoperă și ne sărutăm pe amândoi obrajii. Fața lui e parcă sculptată în abanos, îmi simte mica ezitare și râde:
‒ Noi nu stăm ascunși sub pământ, ca…
‒ … șobolanii. Al-Badawi, de-ai nisip și-n cur, și… vrei pace.
‒ Pace va fi doar atunci când nu vom mai avea nimic de împărțit.
‒ Atunci, să împărțim ce mai avem și să ne avem ca frații. Ce-ai adus?
Arabul face un semn, iar al doilea pasager al cămilei coboară sprinten și îngenunchează în fața mea. Îi desprind niqabul și privesc: un nas cârn, două buze pline, răsfrânte, și doi ochi căprui, impertinenți.
‒ Mulțumit?
‒ Da. Esther, vin’ aici!
‒ Dada, mă dai? Dada! începe să bocească copila, iar pe mine mă iau transpirațiile.
‒ Trebuie, copilă.
Vocea vreau să-mi fie neînduplecată, dar realizez că-mi tremură, iar arabul începe să râdă:
‒ De-asta ați pierdut. V-ați rătăcit în sentimente. Hai, copilă, că nu mâncăm oameni! Sus!
Privesc cămila care se îndepărtează ezitant pe platoul sticlos și mă întorc fulgerător, exact la timp ca să scap de jungherul care îmi țintea inima.
„Pace” ronțăi în timp ce-i pun căluș arăboaicei.
‒ Pace…
Mă cocoț pe ce-a rămas din spital, uite grinda, bine înfășurată în hârtie cerată e arma cu lunetă. Ochesc atent și capul beduinului explodează .
‒ Dada! Dada, nu m-ai lăsat!
‒ Cum era să te las pe mâna unui spurcat de arab?!
