Încă de când erai mic, unii ți-au spus că erai special. Părinții te-au dus pentru prima dată la psiholog când aveai trei ani. Nu vorbeai deloc și aveai momente în care rămâneai cu privirea în zare, insensibil la tot ce se întâmpla în jurul tău. Psihologul ți-a întins un pad și un stylus.
– Desenează ce-ți place! te-a îndemnat.
Ai trasat un semicerc strâmb. În interiorul lui ai însemnat steluțe galbene, iar fondul l-ai colorat cu negru. În exterior ai trasat linii închipuind forme geometrice aproximative – cu lipsa de proporții și viziune de ansamblu specifice vârstei. Când ai terminat, ai așezat stylusul pe masă.
– Nu-i desenezi pe mami și pe tati acolo? a făcut o încercare psihologul.
Ai negat ușor din cap. Apoi ai ridicat ușor bărbia, ți-ai ațintit privirea într-un punct situat la îmbinarea dintre perete și tavan și n-ai mai auzit nimic din discuțiile înconjurătoare. Ți-ai revenit abia când ședința s-a terminat. Psihologul v-a condus pe tustrei spre ușă. În prag, le-a spus părinților:
– Este un copil special.
Ulterior aveai să afli că, pentru alții, termenul special se traducea prin ciudat.
*
– Spațiu! cer.
Mi-l doresc peste tot, păcălindu-mi simțurile limitate și înșelându-mi percepțiile cu forme care sfidează legile fizicii, doar pentru a crea iluzia de care am atâta nevoie. Mă joc cu dimensiunile, forma și culorile lui. Cadre stranii, în care soarele este elementul central.
Apoi cer sunete. Mirosuri.
Totul se îndeplinește după voia mea.
*
Ai început să vorbești târziu și, multă vreme, te-ai limitat la holofraze. Din ciudat ai devenit retardat. Cu conotația ambalată frumos în limbaj de specialitate – „copilul suferă de un retard ușor” – și cea peiorativă a tovarășilor de joacă – „retardatule!”
Marea surpriză a venit când ai dovedit că puteai reține cu ușurință numerele. Mulțimile nu ți-au ridicat deloc probleme, iar adunările și scăderile ți s-au părut o bagatelă. N-ai trecut prin etapele „acum operăm cu o unitate”, „acum lucrăm în limitele 1-10”, „acum mergem până la 100”. Nu. Pur și simplu, după ce ai văzut metoda de lucru, ai putut s-o aplici indiferent de numerele folosite. Apoi, după mai puțin de un an, ai trecut la înmulțiri și împărțiri. Cu același succes.
Pe la șase ani, fizica începea să-și dezvăluie principiile în fața ta.
*
Mă aplec și miros o floare. Firește, nimic nu e real. Știu asta. Dar, dacă iluzia imită suficient de bine o realitate, oferindu-le simțurilor reperele de care au nevoie, rațiunea se supune.
– Ce parfum are?
– De zambilă.
– Știu că-i zambilă. Dar fiecare floare miroase a ceva. Mă gândesc cum aș putea formula mai clar ce am în minte: Când înfloresc zambilele?
– Primăvara.
– Atunci are parfum de primăvară, chicotesc.
*
Din păcate, relațiile tale cu cei din jur nu se încadrau în ceea ce era considerat normal. Copiii și adulții prezentau interes doar în măsura în care te puteau ajuta în rezolvarea unei probleme. În rest, erai atras de mașinăriile de toate tipurile. Nu în sensul de a fi pasionat de tehnică. Pentru tine, ele erau prietenii, constituiau tovarășii de viață.
– Dacă e autist? ai auzit-o pe mama întrebându-l îngrijorată pe tata, într-o seară. Am citit pe internet că…
– Prostii! a încercat acesta s-o liniștească. Crezi că nu ne-ar fi spus doctorii dacă era ceva?
Mama a insistat. Ai ajuns din nou la psiholog. Era un bărbat slab, bărbos, cu o voce caldă, liniștitoare. A discutat cu tine preț de mai multe ședințe, ți-a dat să completezi niște jocuri. Într-o zi, l-ai auzit spunându-i mamei:
– Personalitatea lui este în curs de structurare. Încă mai are o latură copilăroasă pregnantă. Dar intelectul e în regulă.
Mama și-a reținut cu greu lacrimile.
– Spuneți-mi adevărul… E autist?
– Hmmm… S-ar putea să fie prezente unele elemente, dar nu cred că e cazul să vă îngrijorați. Oricum, nu e de competența mea să dau un diagnostic medical. De asta se ocupă psihiatrii.
Ajuns acasă, ai căutat pe internet să afli ce însemna autist. Apoi ai descoperit astronomia.
*
Schimb multe cadre până ajung la amfiteatrele Greciei Antice. Cumva, mi se par a fi cele mai potrivite pentru conceptul de clasă. Este anacronic, dar, cum totul e relativ aici, nu contează. Ar putea fi absolut orice.
Profesorul stă în fața copiilor înghesuiți pe băncile de piatră albă și gesticulează. Îi văd mișcările aureolate de soarele galben – neapărat galben, altă culoare nu mi se pare că se potrivește în acest cadru – îi aud vorbele acompaniate de ciripit de păsărele. Simt căldura colegilor, textura hainelor de stofă, mirosurile trupurilor scăldate în parfum de flori – în special lavandă, care-mi place foarte mult.
E o stare plăcută, de comuniune, de taine școlărești ascunse în zâmbete ștrengare, de visare. Iar vocea caldă a profesorului deapănă continuu povești despre ce a fost și ce va fi, întru coacerea minților fragede.
*
La științe ai avut doar note mari, dar materiile umaniste ți-au pus mari probleme – orice ajungea în latura poveștilor, descrierilor, senzațiilor, te plictisea de moarte. Ai fost ajutat să treci clasele, totuși, grație performanțelor deosebite în domeniile exacte – printre care s-au numărat și olimpiade internaționale. Cum a fost și firesc, ai mers mai departe la o facultate de profil, unde te-ai concentrat pe astrofizică.
Sexul opus nu te-a atras deloc. Chiar și cele mai binevoitoare fete se plictiseau de moarte după câteva ore de discuții despre teoreme, axiome, ecuații relativiste. Iar ideea de a iniția un contact fizic – fie și o simplă atingere fugară a pielii catifelate – ți se părea o absurditate.
O singură persoană a fost fascinată de această latură a ta. Erai încă student când ai ajuns din nou la psiholog – de data aceasta la o femeie de treizeci de ani, dornică să te ajute să-ți explorezi universul interior, să-l înțelegi și să-l modelezi pentru a se adapta celui exterior. Te-ai simțit foarte bine în compania ei, ți-a câștigat încrederea și asta te-a ajutat să te schimbi – puțin, dar sesizabil pentru cei care te cunoșteau. Părinții au început să spere că puteai să devii și tu un om normal.
Din păcate, Lindsay s-a îndrăgostit de universul tău interior. În pofida tuturor normelor deontologice, a făcut pasul interzis și s-a implicat într-o relație cu tine. La început, a fost ok. Tu i-ai acceptat prezența ca pe o continuare firească a ședințelor de terapie, iar ea a avut grijă să păstreze relația ascunsă de ochii curioșilor. Atâta doar că, după câteva partide de amor pe care le-ai găsit interesante – fără să-ți consume fiecare picătură a ființei, ci pur și simplu ca un fapt științific cu o derulare atrăgătoare – tulburările tale au revenit cu o amplitudine neașteptată.
A fost momentul cheie pentru trei situații importante. Prima s-a dovedit de rău augur pentru Lindsay. Întreaga situație a ieșit la iveală, iar cariera ei profesională a fost compromisă. Ți-a părut rău pentru asta, dar n-ai simțit mai mult de atât. A doua a constituit-o apariția în peisaj a celor de la NASA, care au declarat că-ți monitorizau evoluția extrem de promițătoare și ți-au oferit un post pe care, evident, nu l-ai refuzat.
A treia… Ei bine, asta a fost mai delicată. Ți-ai dat seama că-ți doreai să fii femeie. Iar acum dispuneai și de posibilitățile financiare pentru a rezolva problema.
*
Unul dintre marile avantaje ale spațiului virtual este că nu există niciun fel de limitare – fie ea de spațiu, de timp, sau, mai ales, de variante. Pot conduce, simultan, douăzeci de avataruri care să urmeze, fiecare, o altă meserie.
– Vreau să fiu medic, spun.
– Unde?
Chicotesc. Îmi amintesc de un serial foarte amuzant.
– În perioada războiului din Coreea. Apoi vreau să fiu căpitan. De corabie, căutând insule în Pacific! completez, fără a mai aștepta întrebarea.
– Altceva?
– Creator de modă! La Paris, firește… Și bucătar, undeva în Orient. Dar îmi trebuie și o piață alături, de unde să cumpăr condimente și alte cele.
Adaug, pe rând, instructor de dans – și mă decid greu dacă să aleg Brazilia sau Argentina – apoi fizician, la CERN, biolog marin, undeva pe coasta de răsărit a Australiei, agent de bursă, pe Wall Street…
*
Până la urmă, ai avut parte de glorie, cu tot ce a atras după ea – compasiune, dramă, haos.
Contribuția ta a devenit, de la un an la altul, tot mai importantă. Ai dezlegat o serie de mistere ale universului, demonstrând ce corpuri cerești nedetectate încă ar fi trebuit să se afle în anumite zone ale cosmosului astfel încât să afecteze orbitele unor planete și traiectoriile unor comete. Ai detaliat, fără să eziți, sistemele planetare ce însoțeau unele stele despre care până atunci se făcuseră simple estimări. Ai stabilit cu precizie unde se află pulsari, quasari, stele neutronice, găuri negre și sisteme binare. Cu fiecare an, mergeai mai adânc în spațiu. Ai ajuns să demonstrezi poziția actuală a unor stele atât de îndepărtate, încât pe cerul Pământului ele apăreau în locul unde se găsiseră cu mii de ani înainte.
I-ai lăsat pe toți cu gura căscată când ai prezentat cazul unei nove care, conform calculelor, avea să fie vizibilă abia peste un deceniu. În perioada respectivă, steaua cu pricina s-a bucurat din partea astronomilor de o atenție mai mare decât orice altă stea. Și, când nova a devenit vizibilă exact la momentul anunțat, ai devenit vedetă de talie mondială.
Ți s-au luat interviuri, ai ajuns la toate emisiunile de pe mapamond. Peste noapte, oamenii de rând au aflat cu câtă precizie reușeai să determini mecanica cerească a corpurilor cosmice pentru care cele mai performante telescoape permiteau doar estimări.
Așa cum se obișnuiește în asemenea ocazii, presa a scormonit trecutul tău și a aflat că strălucita savantă fusese, inițial, un bărbat. S-a ajuns la scandalul ce îngropase cariera lui Lindsay. Și, desigur, atunci a ieșit la iveală imaturitatea ta emoțională și mentală.
A urmat un adevărat uragan. O serie de organizații au luat poziție împotriva exploatării unui suflet neajutorat ca al tău. Părinții tăi au fost linșați mediatic. Într-o încercare disperată de a se disculpa, au recunoscut că nu erai copilul lor, ci te înfiaseră.
Oricât de bine ar fi ambalat un secret, e de ajuns să scape o informație insignifiantă pentru ca întregul eșafodaj să se năruie. Așa a fost și în cazul tău. După ce părinții tăi au scăpat acel detaliu aparent inofensiv, întreaga mașinație a ieșit la iveală.
*
Uneori, mă întreb care este diferența dintre real și virtual. Oare nu cumva fiecare trăiește în lumea pe care dorește s-o vadă? Realitatea este un lucru definit obiectiv, sau tot ceea ce percepem formează lumea noastră? Prin ce diferă o viață petrecută navigând pe oceane virtuale, în care-ți îndeplinești conștiincios munca de explorator și misionar, de una petrecută într-un laborator unde lucrezi de dimineața până seara într-o lume restrânsă?
Care e realitatea?
În aceste vremuri când există atât de multe lumi unde poate trăi omul, nu asistăm, de fapt, la o ștergere a granițelor? Ne îndreptăm, cumva, spre o singularitate tehnologică? Mai avem câteva clipe până la momentul când ceea ce înțelegem acum ca oameni se va transforma în ceva pentru care nu putem găsi repere inteligibile?
Dacă n-aș fi cine sunt și n-aș fi parte a experimentului unde am ajuns fără voia mea, poate că asta ar suna doar a filozofie fără sens. Însă eu știu că e adevărat. Știu, pentru că eu sunt unul dintre ultimii pași pe care omenirea îi face înaintea acelei singularități.
*
NASA – cea care a declanșat totul și te-a monitorizat cu grijă pe parcursul copilăriei și adolescenței – a fost compromisă. ESA, Roskosmos, CNSA, JAXA și alte agenții spațiale s-au repezit să sfâșie în bucăți cadavrul și să profite de culoarul format pentru a ajunge cât mai sus.
Cât despre tine…
Până la urmă, deși ai fost catalizatorul acestui adevărat uragan, beneficiind de un capital uriaș de simpatie la nivel mondial, sufletul tău a ajuns o ruină. Cel puțin, ai avut ocazia să afli de ce ai fost mereu un neadaptat. Deși nu cred că ai înțeles prea multe din asta. Problemele tale de acceptare a sexualității au rămas – s-a dovedit că nici faptul de a fi femeie nu te mulțumea. Spre oroarea multora, îți doreai, de fapt, să fii fetiță, nu femeie. Cei care susțineau drepturile pedofililor au încercat să profite de asta pentru a face lobby.
Ai primit o rentă viageră și ai fost lăsată să-ți trăiești în liniște restul vieții, cu o armată de psihologi alături, gata să te ajute să depășești traumele incomensurabile suferite. Pentru tine, viața nu s-a schimbat prea mult. Ţi-ai văzut de astrofizică și ai contribuit covârșitor la cunoașterea universului. Adică exact ceea ce doriseră cei de la NASA când au început experimentul.
Mass-media a ajuns și la părinții reali. S-a încercat regizarea unui moment emoționant, dar pentru tine a fost doar o aiureală. Ai îmbătrânit așa cum ai trăit – imatur, incapabil de a-ți accepta sexualitatea. În ultima perioadă a vieții, ai trăit pierdut în lumile îndepărtate ale universului.
În realitatea ta.
*
Ce mai pot spune acum, când sunt liberă?
Uneori mă întreb dacă, din punct de vedere fizic, voi îmbătrâni ca tine. Dacă voi suferi de aceleași afecțiuni, dacă pleoapa dreaptă mi se va lăsa, acoperindu-mi aproape în întregime ochiul. Când voi muri, mă va durea la fel de mult ca atunci când am simțit că ai plecat acolo unde nu te mai puteam urma?
Ce ciudat! Aș fi dat orice să pot trăi viața ta, în timp ce tu chiar ai trăit-o pe a mea. Cu decalajul temporal aferent principiilor relativiste. Paradoxul gemenilor. Intuiția celor de la NASA a fost corectă. Legătura dintre noi a funcționat instantaneu, indiferent de distanțele care ne separau. Doar că n-a fost vorba despre telepatie, cum credeau. Legăturile dintre gemeni au la bază alte principii.
Eu eram abia un copil în timp ce tu alergai în viteză prin adolescență, tinerețe, maturitate, bătrânețe. Dinspre mine simțeai o lume rece, mecanică. Sisteme stelare apăreau în fața ochilor mei uimiți, iar mintea ta fenomenală reușea să calculeze distanțele folosind triangulația, stabilind corespondența lor reală.
Pentru mintea mea necoaptă, de fetiță, lumea percepută din comuniunea cu tine era fascinantă. Calculatorul de bord m-a ajutat să-mi creez toate avatarurile dorite pentru a experimenta ceea ce simțeam. Poate că, dacă n-ar fi existat decalajul vârstei biologice – care a crescut tot mai mult pe măsură ce nava mea accelera spre viteza luminii, măsurându-se în ani la tine, în luni la mine – tu n-ai fi trecut prin dezechilibrul psihic ce ți-a marcat viața.
De fapt… habar n-am cum mi-o va marca mie de acum încolo. Am ajuns la vârsta la care fascinația pentru mediul înconjurător – văzut cu ochii mei, ori cel venit dinspre tine pe parcursul vieții tale – începe să lase locul pornirilor sexuale. Din fericire, n-am probleme cu acceptarea propriei persoane. Sunt fată și-mi doresc un băiat. Virtual, firește.
Nu pot decât să sper că anii trăiți în lumea virtuală mă vor convinge în totalitate că aceea e realitatea și că trupul susținut de aparate, care îmbătrânește încet, este o iluzie. Că voi deveni acea singularitate tehnologică.
Titlu: La marginea nebuniei
Autor: Lucian Dragoș Bogdan
Editura Tritonic
ISBN: 978-606-749-667-3
Format: 13 x 20 cm, 236 pagini
Apariție: 2023, Aprilie
Descrierea editurii
Suntem singuri în Univers sau doar fire de nisip pe o fațetă a unui Multivers supus altor legi decât cele deja cunoscute? Vom călători în timp pentru a vedea trecutul sau viitorul? Suntem doar energie, doar materie sau mai mult de atât? Poate nu vom afla niciodată, însă volumul de față ne oferă niște variante de răspuns la întrebarea: „Ce-ar fi dacă?” Știință, puțină poezie, visare… proză de calitate marca Lucian-Dragoș Bogdan. (Teodora Matei)
Fantastice, intrigante, stranii, misterioase, în două cuvinte science-fiction, povestirile lui Lucian-Dragoș Bogdan își plimbă cititorii, uneori brutal, de cele mai multe ori cu delicatețe, prin cele mai imaginative universuri. Chiar dacă, în unele povestiri, personajele ne oferă descrierea unor lumi extraterestre, iar în altele, viziunea unui alt posibil viitor, punctul central al acestor povestiri este omul și căutarea sa permanentă de autocunoaștere. În ce măsură omenirea își va păstra umanitatea, sub presiunea tehnologiei, rămâne o întrebare fundamentală și deschisă. La marginea nebuniei ne oferă multe interpretări, lăsându-ne nouă libertatea alegerii. (Daniel Timariu)
