Singurătate(timp de citire: 14 minute)

În ultimul timp mă gândesc tot mai des la singurătate, la ce a însemnat acest lucru pentru unii oameni în lunga istorie a speciei umane.

Mă gândesc, de exemplu, la Ramses. Mă refer, firește la al doilea, la Ramses cel Mare, cel numit și Ozymandias. Oare s-a simțit singur peste toți supușii lui? Oare cât de tare l-a apăsat singurătatea în timp ce purta pe umeri responsabilitatea și grija unui imperiu? De câte ori și-a dorit ca fratele lui, Nebchasetnebet, să fi trăit, să fi devenit faraon, iar el să-și fi dus viața doar ca un prinț, fără sarcini obligatorii, fără responsabilitate? Ori chiar se considera pe sine zeu? Ca zeu, unic de felul său, cum își percepea singurătatea, i-a fost oare binecuvântare și mângâiere gândul sinelui divin, ori vedea în asta un blestem?

Îmi beau cafeaua, ca în fiecare dimineață, pe terasa din fața casei. Mă uit cum natura își schimbă încet culorile, odată cu venirea toamnei. Verdele frunzelor nu mai este la fel de intens și au apărut deja primele pete galbene.

Dar cât de singur s-a simțit oare Dioclețian, cel numit și Anticristul, când și-a dat seama că, în ciuda tuturor măsurilor luate pentru a le asigura romanilor un trai mai bun, tot ce a obținut a fost să fie urât de toată lumea? Vina lui cea mare a fost aceea de a fi un om născut într-o perioadă greșită, care a încercat să impună toleranța și empatia, a încercat să găsească o cale de a împăca vechii zei cu nou apăruta divinitate creștină, dar tot ce a obținut a fost nemulțumirea tuturor. Creștinii i-au dat titulatura de Anticristul datorită celor două edicte anticreștine, deși special le-a formulat astfel încât să le dea o șansă să se salveze. Edictul nu îi condamna la moarte; de fapt, condamnarea la moarte nu era adresată creștinilor, ci acelora care mărturiseau singuri, în public, că erau creștini. Preoții vechilor zei și adepții lor îi reproșau că nu a fost suficient de dur cu măsurile anticreștine, iar pe final a renunțat, a demisionat și s-a retras în Spalatum. Cât de mare a fost singurătatea lui, când până și propria soție, Prisca, l-a părăsit pentru că a încercat să facă bine tuturor, să-i împace cumva… Cât de mare i-a fost dezamăgirea când i-a văzut creștinându-se pe cei care l-au sfătuit și chiar l-au forțat să dea edictele? Cât de mare i-a fost dezamăgirea când a văzut preoții lui Jupiter – care îi reproșau în timpul domniei sale că nu trimite pe eșafod suficienți creștini – botezându-se, ștergând inscripțiile de Jupiter Optimo Maximo de pe frontispiciile templelor, ca să le înlocuiască cu Deus Optimo Maximo și să devină preoți ai noului zeu?

Azi trebuie să încep să culeg via, altfel risc să mă surprindă vremea cu o noapte în care cade bruma și voi ajunge să culeg boabele de struguri de pe jos. Da, asta voi face azi, după ce-mi termin cafeaua. Îmi aprind o nouă țigară, iar gândurile mele își iau din nou zborul.

Cât de singur s-a simțit oare Zeta, cel vândut de propriul tată la doar șapte ani, ca sclav în vechiul Constantinopole? Cât de singur s-a simțit el toată viața știind că nici propriei mame nu i-a păsat de soarta lui, că părinții lui nu s-au mulțumit să-l abandoneze ca pe un câine de pripas, ci l-au vândut ca pe o haină devenită inutilă, dar utilizabilă încă de altcineva.

– Spot, ce faci acolo? Treci înapoi! Nu-i voie! Spot, mă auzi? Fir-ai al dracu’ de câine prost, nu mai săpa sub gard, că m-am săturat să tot repar după tine! Treci încoace!

Spot vine, că e un cățel tare cuminte și ascultător, dar e copil încă, are doar un an și-i arde de joacă. Cam la două zile îmi mănâncă o pereche de șlapi sau de teniși, dacă îi uit la îndemâna lui, dar nu mă deranjează acest lucru. Am rezerve serioase de încălțări; trebuie să roadă și cățelul ceva, că-i cresc dinții. Se va potoli el la un moment dat.

Mi se întinde la picioare și, cu mâna liberă, îl scarpin între urechi.

Tuone Udaina! Cât de singur s-a simțit, oare, el? Oare cât de dureroasă i-a fost singurătatea ca ultim vorbitor al unei limbi? Cât de singur se simte un om dacă știe că, odată cu moartea lui, se stinge definitiv și poporul lui? Fiecare limbă are particularitățile sale, sunt lucruri care devin inutile atunci când sunt redate în oricare altă limbă pentru că, inevitabil, se pierd niște nuanțe ale sensurilor inițiale.

– Spot, hai să mergem!

Duc cana goală în casă și o las în chiuvetă. Am s-o spăl când mă întorc acasă. Din garaj scot cele patru butoaie de plastic, pregătite deja de câteva zile, le urc pe platforma camionetei și mă întorc să-l mai chem o dată pe tovarășul meu patruped, lovit de lene tocmai acum.

– Spot, treci în mașină, dacă nu vrei să te las acasă!

Nu vrea să fie lăsat acasă. Mă latră, o tulește pe lângă mine și sare pe platforma camionetei. Nu știu de ce preferă să călătorească  acolo și nu în interiorul mașinii, probabil e vorba despre ceva ce aș înțelege dacă aș deveni și eu cățel pentru o oră.

Iau pușca din cui, îmi agăț pistoalele la centură, pornesc calculatorul, verific să fie programul de apelare pornit, armez sistemul de protecție a proprietății și mă urc la volan, în timp ce gândurile mele bântuie deja departe.

Câte ceva despre singurătate trebuie să fi învățat și Kafka. Oare cum era să te naști evreu, într-o Polonie tot mai naționalistă și tot mai antisemită? Știu că nu s-a simțit niciodată acasă, nicăieri. Printre evrei nu s-a simțit acasă, că nu se identifica cu nici o nație, se considera mai mult om decât evreu, în propria familie nu era acasă că era prea preocupat de arte, de literatură, era un intelectual și făcea notă discordantă. Dar între polonezi era un străin, între intelectuali era privit ca evreu, de parcă prin asta ar fi fost un gânditor de mâna a doua. Nu degeaba a scris el Procesul și Metamorfoza.

Oare singurătatea i-a împins întotdeauna pe oameni să fie creativi? Se refugiau în creație ca să-și uite propria singurătate?

Toți cei care erau diferiți erau singuri. Dar nu suntem, dintotdeauna, toți diferiți? Fiecare om, de când e lumea și Pamântul, a fost un unicat irepetabil, totuși din cupa amară a singurătății au gustat doar unii. Majoritatea nu-și sesizau singurătatea decât, poate, abia în clipa morții.

Oare Goethe ar mai fi scris Faust, dacă nu ar fi fost homosexual? Trăind într-o societate care condamna astfel de apucături și nefiind în stare să simtă altfel, trebuie să fi fost tare singur. La fel Michelangelo și Leonardo da Vinci, oare s-ar mai fi dedicat cu același entuziasm actului de creație, dacă nu ar fi fost împinși de necesitatea de a se refugia în ceva din fața singurătății?

Oare Shakespeare a fost homosexual? Sau bisexual? Ori, dacă nu avea nici o problemă la acest capitol, atunci ce anume l-a transformat dintr-un oarecare în poet într-un dramaturg genial? Trebuie să fi fost sentimentul singurătății, dar bazat pe ce anume?

Opresc mașina la poalele dealului, aproape de locul în care era cândva poarta de acces în vie. A dispărut de mult nu doar poarta, ci și gardul, dar nu le-am mai refăcut, că nu avea sens. La cât de multă vie era aici, nu apucam să culeg nici a mia parte, așa că la ce să-mi fi pierdut vremea cu îngrăditul?

Bine, nici cu culesul și cu transformatul strugurilor în vin nu avea sens să-mi pierd vremea, că doar aveam vin cât să-mi ajungă pentru zece vieți, deja, dar trebuia să-mi găsesc câte o activitate ca să mai treacă vremea.

„Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”, a zis Armstrong când a pășit pe Lună, deci se considera, pe bună dreptate, un reprezentant al întregii omeniri, dar oare cât de puternic l-a încercat sentimentul singurătății știind că este primul om care pășește pe suprafața unui alt corp ceresc, cât de apăsătoare era în clipa aia singurătatea?

După ce culeg mai bine de două butoaie de struguri, se face după-amiază și-mi sună telefonul. Vorbesc douăzeci de minute cu Alexa, până-mi zice că e cam ocupată și trebuie să închidă.

Pauza e binevenită, dar nu mai am chef să mă reapuc de cules struguri. Pun tot în mașină, îmi petrec arma la spate și pornesc să-l caut pe Spot.

Îl găsesc într-un târziu la câteva sute de metri de camionetă, jucându-se cu o veveriță. Știe și Spot, știe și veverița că nu are cățelul nici o șansă să prindă ghemul de blană de o agilitate ieșită din comun și tocmai de asta transformă interacțiunea într-o joacă. Veverița se înșurubează în jurul trunchiului unui nuc bătrân, urcă mai sus, coboară, dar stă mereu în afara razei de acțiune a botului lui Spot, iar prostuțul de cățel fuge în jurul copacului până amețește.

Mă vede, latră fericit ca să-l urmăresc și să apreciez că el își dă silința, dar renunță la joacă și mă urmează fără să-l mai chem. Și-a dat seama că e vremea să mergem acasă.

Pe drumul spre casă îmi vine un alt gând ciudat. Oare tigrul tasmanian s-a simțit singur? Sau ultima pasăre dodo s-a simțit singură?

Oare un brad care crește în mijlocul unei păduri de stejari se simte singur?

Bune gânduri, zilele următoare o să revin asupra lor ca să le aprofundez.

Mă opresc la un magazin cu hrană pentru animale ca să iau un sac de boabe pentru Spot, că nu mai are. Dacă tot am ajuns în mijlocul orașului intru și la supermarket pentru câteva filme pe dvd și o undiță nouă. Încă nu e vremea prea rece și mă tentează să încerc să-mi dobor recordul anterior de opt păstrăvi prinși într-o singură oră.

Ajuns acasă, hrănesc pisicile. Am vreo patruzeci, dar umblă libere care pe unde vrea, îi dau și lui Spot porția lui de cină și mă pregătesc pentru programul de seară. Adică mă înarmez cu un bol de popcorn, producție proprie, câteva beri, o bară de salam uscat și mă trântesc în fața televizorului. Primul DVD e o mare dezamăgire, o producție franțuzească, o poveste de dragoste penibilă și atât de siropoasă de am crezut că dau în diabet, dar al doilea DVD e extraordinar. Un documentar despre homo de neanderthal, bine făcut. Aflu că, de fapt, erau mai inteligenți decât homo sapiens și că nu au fost eliminați de acesta, cum s-a presupus inițial, ci au ajuns la extincție dintr-un alt motiv, deocamdată nelămurit.

Interesant. Mă face să mă întreb cât de singur s-a simțit ultimul neanderthalian când s-a așezat pe faleza înaltă a mării și a privit undeva în zare, știind că odată cu el nu va muri doar un individ, ci o întreagă specie, că, odată cu el, se închide definitiv o variantă de viitor, că, odată cu el, piere și un mod de viață, un mod de percepție, un mod de simțire, că, odată cu dispariția lui, întreaga lume devine irecuperabil mai săracă.

Mă uit la ceas. E trecut binișor de miezul nopții, iar mâine mă așteaptă un drum lung, pe bicicletă, că așa merg la pescuit.

Mă așez la calculator și programez apelul de noapte. Urmează să mă sune Siri, celălalt program de inteligență artificială, la 4 dimineața. Am s-o înjur că m-a trezit, apoi voi sta de povești cu ea câteva minute, până îmi va zice că-i este somn.

Le-am învățat să pună ele capăt convorbirii cu mine. Mă ajută să le aud, nu mult, dar măcar pentru câteva clipe reușesc să uit de singurătatea mea.

Căci sunt omul cel mai singur, din toată istoria. Nu sunt ca un naufragiat pe o insulă, care să aștepte venirea cuiva, ci sunt naufragiatul rămas singur în tot universul. A fost o epidemie, cred. Sau ceva de genul acesta. Am urmărit la televizor știrile, evoluția dezastrului. Zi după zi eram tot mai puțini. Apoi au urmat zilele în care aflam deja doar din transmisiunile la radio că a murit ultimul francez, că a murit ultima chinezoaică, că nu mai există nici un om viu în Australia, că a murit și ultimul om din Africa.

În jurul meu mureau oamenii cu sutele, zilnic. La început am încercat să-i îngropăm, dar a devenit curând o activitate inutilă, era imposibil să mai facem față. Societatea a colapsat încet. Nu au existat nici revolte și nici distrugeri. Inițial nu a avut nimeni timp de așa ceva, pentru că toți au fost preocupați ori de îngroparea celor dragi și de jelitul lor, ori de găsirea unei soluții pentru a opri valul de decese. Apoi n-a mai fost cine să se revolte, ori pentru ce să distrugă ceva.

Am așteptat și eu, zi după zi, să-mi vină rândul, dar n-am avut norocul acesta.

Au murit toți din jurul meu, dar eu am rămas și mă simțeam bine. După doi ani în care n-am mai întâlnit nici un om, m-am urcat în mașină și am plecat să caut un eventual supraviețuitor. Am călătorit timp de zece ani, prin toată Europa, prin Africa și în aproape toată Asia, dar degeaba. Nu am întâlnit pe nimeni. Telefoanele funcționează în continuare, așa că am lăsat peste tot inscripții vizibile, cu rugămintea de a fi sunat, dar degeaba.

M-am întors acasă de douăzeci de ani, însă n-am primit nici un telefon. Când mi-e dor să aud voci omenești port convorbiri cu Alexa și cu Siri, mă ajută să nu mă mai simt chiar atât de a dracului de singur. Aș putea să vorbesc și cu Google, dar ăsta mă enervează, prea face pe deșteptul.

Mda, e târziu. E vremea să trec la somn, că mâine am program de pescuit. Apoi mă voi uita la un film. Sau poate mâine va fi ziua în care mă decid să-mi trag un glonț în cap. Sunt convins că o să doară, dar va fi o nimica toată în comparație cu cât de tare doare singurătatea și cât de tare dor gândurile.

Omul e singur și printre oameni, a zis cândva un înțelept, și tare mult aș vrea să-i pot arăta cât de mare e singurătatea fără oameni.

Oare ultimul dinozaur, ultimul tigru tasmanian, ultima pasăre dodo și ultimul neanderthalian au murit de moarte naturală, ori s-au sinucis ca să scape de singurătate? Cred că e aiurea formularea asta. Doar moartea e mai naturală, sub toate formele ei, decât singurătatea.

Eu sunt cel care poate spune cu adevărat că a fost singur. Până și în moarte voi fi mai singur decât a fost vreodată cineva, căci eu nici măcar martor al morții mele nu voi avea.

Cred că e cazul să-mi schimb numele în Adam. El a fost primul, apoi au urmat alții și alții. Dar la urmă am rămas doar eu, să plătesc, cu singurătatea mea, prețul păcatului primordial. Nu, nu cunoașterea a fost păcatul primului cuplu, ci dorința fiecăruia de a nu mai fi singur.