Pândită de după perdeaua fină, a doua toamnă a mileniului trei îmi pare că se așterne peste oraș odată cu înserarea.
Sunt mulțumit de articolul pe care tocmai l-am scris: rotund, dens. Se întâmplă deseori să-mi simt munca împlinită. M-am obișnuit într-atât cu asta încât uneori cred că sunt îndreptățit să simt astfel. Și nu este doar orgoliul, cât rezultanta faptului că mi-am dedicat viața scrisului și ziaristicii.
Un foșnet îmi întrerupe clipele de reverie și mă întorc fără grabă spre centrul camerei de lucru. Acolo unde așteaptă un tânăr cu o figură tristă și senină, cu un surâs ce mi-ar putea alunga toată surprinderea. Dar nu sunt surprins. Îl privesc mai atent: un corp corect și o față de o frumusețe comună. Se recomandă, păstrându-și zâmbetul recesiv:
– Ariel.
Nu mă mir. După ce mă recomand și eu, pornesc pe urmele lui, ca și cum m-ar fi chemat undeva.
Ieșim din imobil și curând ajungem pe străzi pe care nu le recunosc. O liniște cumva pioasă ne înconjoară. Urmându-l pe vizitator mă aflu intrând într-un edificiu straniu, foarte jos și cu o arhitectură evoluată. Ariel mă conduce prin camere semiobscure până într-un fel de laborator. Deduc că imobilul aparține totuși unui particular.
Afară fiind noapte, camera se iluminează, pauper, doar prin ecranele unui pupitru oblic. În fața monitoarelor zăresc un bărbat: e atât de preocupat încât nici nu ne aude intrând. Mă apropii de un ecran purpuriu și un frison mă străbate când petele de lumină iau acolo forma unui chip omenesc – seamănă cu prima fată pe care am iubit-o cândva.
O poveste simplă: am iubit-o cu puterea vârstei mele de adolescent, însă am încuiat în mine dragostea aceea.
Undeva pe ecran, în colțul unde televiziunile își înscriu de obicei sigla, observ un sector de cerc cu unghiul la centru de 120 de grade și cu una din raze verticală. Apoi revin la imaginea de pe monitor.
Tânăra din imagine rămâne singură într-o stație subterană, lăsând să plece metroul ce tocmai aspirase mulțimea de călători. Apoi – asigurându-se că nu este privită de nimeni – sare jos de pe peron, pe linii, și pornește parcă visătoare prin tunel.
Îmi trece prin minte că femeia vrea să se sinucidă, și atunci îndrept privirea spre gazdă. Dar tipul nu mă vede: are pe cap o cască ciudată, își ține ochii închiși concentrându-se intens, iar degetele îi controlează permanent o tastatură. Mă întorc agitat spre ecran. Tânăra merge, oarecum nesigur, în întâmpinarea unor depărtate lumini ce vin din întuneric. Disting farurile mărindu-se și atunci realizez: gazda îi impune toate acestea printr-un soi de telepatie.
Mă apropii de pupitru, apăs o tastă și imaginea aceea rămâne încremenită. Surprins, insul de la consolă deschide ochii, își scoate casca și se-ntoarce spre mine. În momentul în care mă vede, indignarea i se metamorfozează pe chip într-un zâmbet disprețuitor.
Încremenesc – cel ce-mi surâde astfel sunt chiar eu. Îmi revin din șoc și mă reped înainte: trebuie neapărat să salvez fata, și, nevenindu-mi altă idee, dau să-l îmbrâncesc departe de pupitru. Pentru că celălalt eu nu face decât un pas înapoi, mă reped din nou, de astă dată cu capul înainte. Apuc să mai văd un zâmbet de superioritate, o eschivă, și apoi mă trezesc, frânt de durere, într-un colț al camerei.
Amețit, înainte de a mă ridica, privesc cum luminile farurilor trec peste silueta de pe ecran.
*
Probabil că mi-am pierdut cunoștința. Acum sunt din nou afară și îl urmez pe Ariel. Văd, nu prea departe în noapte, niște lumini tremurătoare. Urcăm pe o stradelă pietruită și curând zăresc chiar torțele respective. Nu simt emoții, dar ne aflăm totuși lângă un sumbru castel de Ev Mediu.
Ariel deschide poarta și – după ce traversăm un parc umbrit de lumina lunară – intrăm în castel.
Trecem prin câteva încăperi „stil” și ajungem într-un demisol rece, luminat de alte torțe, pe care îl asociez în gând cu un beci de tortură. Și chiar asta este: un bărbat își face de lucru în fața unei mese cu instrumente.
În lanțurile de pe unul din pereții de piatră atârnă nemișcată victima. Este o femeie tânără, înveșmântată nobiliar, iar părul despletit îi acoperă fața. Mă apropii de ea. Rochia îi este ruptă pe alocuri și lasă să se vadă răni superficiale.
Mă aflu la un pas de femeie, când începe să-și revină. Îi dau la o parte părul căzut pe față, și rămân împietrit: este chipul celei ce ar fi putut deveni a doua mea iubire, lângă care aș fi trăit o dragoste mare dacă aș fi găsit curajul să i-o mărturisesc. Dar și atunci reflexe retractile și rațiuni absurde mă împiedicaseră…
La strigătul meu involuntar întoarce capul și gazda. Când mă vede, pe față îi înfloresc disprețul și sfidarea. Însă aceea este fața mea.
Celălalt eu se îndreaptă spre femeie, ignorându-mă complet și ținând în mână un cuțit curbat. Pe brațul lui dezgolit îmi reține atenția un tatuaj ciudat: un sector de cerc de 120 de grade, echilibrat vertical. Tipul privește analitic spre trupul tinerei nobile, așa că nu mă observă când iau foalele de lângă foc și le arunc spre el.
Se ridică de jos fără efort și fără să-și schimbe nuanța surâsului. Ba chiar mă privește cu îngăduința părintelui ce iartă copilului o greșeală naivă, iar când începem lupta îmi dă senzația că se joacă cu mine. Învălmășeala de lovituri mă amețește, și nu mai pot să intervin când celălalt eu apucă de pe undeva o secure și o aruncă sigur spre tânăra nobilă…
*
Am senzația că Ariel mă conduce la un prieten: imobilul îmi pare cunoscut în puținul de lumină artificială al înnoptării urbane. La fel și garsoniera ziaristului la care intrăm. În camera sa de lucru, într-o ambianță intimă de sunet și umbră, o pereche își petrece clipe de șuetă domestică. Ca să nu-i deranjăm ne retragem în bucătărie, rămânând în continuare neobservați.
Plictisit și totuși agitat, așteptând ceva nedefinit, încep să analizez lucrurile în obscuritatea din jur. Îmi atrage imediat atenția o fotografie dintr-un suport de pe bufet, în care recunosc de departe persoana cu care stă de vorbă ziaristul. Mă apropii de imagine și atunci mă străbate un val de întunecare: este ea – cea care, fără să știe, îmi consumase și ultimul filon din inima ce nu găsise puterea să rupă bariera neîncrederii.
Câteva clipe nu mai știu nimic. Îmi revin în momentul în care tipul intră în bucătărie și – crezându-se neobservat – toarnă băutură în două sonde. Apoi, într-una dintre ele – pe care îmi atrage atenția un imprimeu cu un sector de cerc de 120 de grade închis asimetric pe verticală – presară un praf. Otravă, intuiesc.
Șoptesc un „nu” gâtuit, care îl face pe individ să-și întoarcă privirea spre mine. Surprinderea îi este repede înlocuită pe chip de un surâs disprețuitor. Dar este chipul meu, cel din fața mea sunt chiar eu, într-un decor cu care mă obișnuisem demult.
Nu mai înțeleg nimic, dar simt că trebuie să o salvez pe cea care urma să fie otrăvită. Zvâcnesc spre celălalt cu pumnul pregătit de lovitură. Însă individul reușește să pareze și chiar să-mi lovească carotida. Ultimul gând conștient îmi este pentru femeia fără de scăpare.
*
De data aceasta Ariel se ține după mine, pentru că – fără să-mi explic de ce – merg nervos și grăbit. Decorul nu l-am mai văzut, dar este unul oarecare: o stradă în întunericul rece și estompat de dinaintea dimineții.
Mă simt golit și totuși întărâtat. Și realizez dintr-odată că este numai vina lui Ariel. Indignarea lucrează reflex: mă întorc spre el, îl apuc de reverele hainei și îl izbesc cu toată puterea de zidul din spatele lui. Uimirea ia imediat locul indignării – un om normal ar fi leșinat după un astfel de impact. Oricum, nu ar zâmbi compătimitor.
Dar el nu este un om normal – el este… sunt eu, văd eu acum; chiar pe mine m-am izbit de zidul care nu știu cum a apărut în locul acela potrivit. Iar Ariel – eul din fața mea – mă privește, și surâsul lui parcă spune că ar vrea să aibă încredere în mine, dar că este prea târziu.
Simt cu stupoare cum, dintr-odată, durerea din pieptul lui trece la mine, copleșindu-mă.
*
Cum pentru specialiști cazul n-a putut justifica omologarea unui nou termen patologic, raportul oficial a fost întocmit din cuvinte seci: decesul ziaristului survenise în timpul somnului, ca urmare a faptului că inima, fără antecedente clinice, încetase să mai bată, în cursul nopții de 22 spre 23 septembrie a.c..
