Trezește-te, Ewan!(timp de citire: 21 minute)

Când s-a deschis ușa, tobele spaimei îmi bubuiau sub tâmple, năucindu-mă. Nu la fel de mult ca vederea gardianului ce se întorsese singur. Ceva a zburat spre mine dinspre umbra decupată în dreptul ușii: cămașă, pantaloni și sacou cu ecusonul Global Vortex.

– Îmbracă-te!

– Care-i planul? am întrebat, în timp ce executam cea mai rapidă echipare din viața mea.

Raven avea chipul umbrit de cozoroc, dar am știut că zâmbise. Și-a desfăcut palma stângă, arătându-mi o cartelă fosforescentă: acces nerestricționat la toate nivelele.

– Ești gata?

După tonul ei, ne pregăteam să ocupăm baza lui Skylar. Noi și care armată?

– Nu, am răspuns sincer.

– Perfect. Să mergem!

Înainte ca ușa să ruleze silențios în urma noastră, pășeam prin mijlocul coridorului, umăr lângă umăr – doi paznici făcându-și rondul obișnuit. Cât de departe vom ajunge până când alarmele să înceapă să țiuie? Raven mergea repede, cu privirea ațintită înainte, oferind camerelor de supraveghere un semiprofil greu de identificat. Am intrat în ritm, imitându-i mișcările cu un decalaj de o secundă.

Ne-am oprit în dreptul ușii pe care scria „camera de monitorizare“, iar cartela a trecut prin fanta magnetică, schimbând roșul senzorului într-un verde ce ne invita să intrăm. Înăuntru, supraveghetorul de serviciu își bea cafeaua cu înghițituri mici, cu ochii la monitoare. Auzind ușa s-a răsucit, fără să lase paharul din mână.

Cartela a țâșnit dintre degetele lui Raven retezând plasticul și, înainte să apese butonul de alarmă, bărbatul a avut reflexul să își ferească fața de stropii fierbinți. Altceva n-a mai apucat. Într-o clipă eram lângă el, izbindu-l cu capul de tăblia mesei.

Raven m-a răsplătit cu o privire aprobatoare, apoi și-a recuperat cartela, punând-o în buzunarul de la piept. L-a împins pe gardian la o parte, așezându-se în fața comenzilor și, pe ecranul din centru, au început să curgă informații. Știam ce caută: o cale de scăpare din fortăreața Global Vortex, pentru noi, pentru Ewan. Fiecare nivel avea camere video și toate vărsau date în sistemul aflat la subsol; de unde le accesam acum, cotrobăind virtual prin clădire, de la birourile șefilor de proiecte până în debaralele cu mopuri și detergenți. Zeci de laboratoare, săli de mese, dormitoare, depozite, centre de calcul, camere de conferințe – unde angajații lui Skylar își lăsau semnăturile energetice pe locatoare.

– Trebuie să fie undeva.

Raven mărise cadența imaginilor, iar planurile etajelor păreau să se contopească într-un labirint de ziduri unde siluete întunecate se mișcau bezmetic, ca niște polițiști debusolați din filmele mute.

– Oprește-te! Dă înapoi!

Raven și-a luat o clipă mâinile de pe tastatură, apoi s-a întors, cadru cu cadru, până când mi-am încleștat degetele peste ale ei. Imaginea încremenită era a unei săli aproape pustii, cu excepția ovoidului argintiu din mijloc; arăta ca un strop de mercur scăpat dintr-o pipetă gigantică.
Dar nu asta era.

– Ewan?

Am încuviințat: la patru etaje deasupra noastră, fratele ei plutea în sarcofagul lichid care îi fusese închisoare în ultimele secole. Dacă eram sigură? Mă așteptam ca Raven să îmi pună întrebarea asta și multe altele. Tăcea însă, privind monitorul pe care se derulau scheme ale căilor de acces între noi și Ewan.

– Liftul sau scările?

– Scările, am spus fără ezitare.

Raven pornise spre ieșire și am ajuns-o din urmă pe coridor, potrivindu-mi pașii după ai ei. Norocul nostru nu putea să țină mult. Dispecerul va fi dat lipsă la apel sau ne puteam întâlni oricând cu o patrulă autentică. Ultima ușă dădea în palierul scărilor, luminat de neoane prăfuite. Am ieșit, rostindu-mi temerea:

– Vor bloca întregul nivel, apoi pe cele de dedesubt.

Raven nu părea îngrijorată de perspectivă.

– Evident. Dar noi o luăm în sus.

Și am urcat, treaptă cu treaptă, etaj cu etaj. Nu îmi făceam iluzii. N-aveam nicio șansă. Chiar dacă am fi ajuns la închisoarea fluidă a lui Ewan, chiar dacă – printr-un gest improbabil de bunăvoință al sorții – am fi deschis-o, iar universul, în toane bune, ne-ar fi îngăduit să îl readucem la viață… Și după aceea? De fapt, nu îmi păsa prea mult. Voiam să-l văd pe Ewan, să îl scot de acolo. Mai departe…

Patru nivele mai sus, Raven a numărat ușile de pe partea dreaptă a coridorului. În fața uneia s-a oprit, a trecut cartela prin fanta-încuietoare; au urmat o clipire verde, apoi un declic.

Înăuntru, câteva lămpi cu halogen diluau bezna, îngăduindu-ne să vedem ovoidul cât un vagon de tren suspendat deasupra podelei, cablurile ce îl legau de un cub metalic dinăuntrul căruia răzbătea un zumzet în surdină. Însă… Nicio consolă de comandă, nicio cameră de supraveghere care să tragă cu ochiul la ce se petrecea înăuntru. Poate fiindcă n-avea la ce. Nu se mișca nimic – nici tija pendulei încastrate într-un stâlp-obelisc, acoperit cu simboluri runice, nici cele două sfere plutind într-o imponderabilitate statică, de o parte și de alta a ovoidului.

– Tehnologie karghană, a murmurat Raven.

M-a trecut un fior: artefactele semănau prea mult cu Soarele negru – ieșiseră de pe aceeași linie tehnologică? Existau și diferențe: suprafața globurilor nu era netedă, lucioasă, ci acoperită de o rețea complicată de canale; roșii, la primul, albastre la al doilea. Cele roșii pulsau asemeni unor bătăi de inimă; celelalte rămâneau inerte. Și-am înțeles ce erau: terminale-senzor pentru funcțiile vitale și…

– Ewan n-are activitate cerebrală?

Raven făcuse slalom printre aceleași idei ca și mine, dar ajunsese la o concluzie greșită.

– El este… într-altă parte. Unde nimeni nu intră fără invitație.

Mie îmi deschisese o ușă galbenă, trăgându-mă din calea haitei de hiene – unul din coșmaruri cadou de la Skylar. Stăpânul Viselor mă scăpase de la a opta moarte, ce-ar fi trebuit să fie ultima, cea definitivă. Și-acum băteam din nou la poarta spre lumea lui. Cum să îl fac să mă audă, să-mi deschidă? Cu fiecare pas mă mișcam mai greu. La câțiva metri de ovoid aerul părea o barieră din beton lichid care se întărea tot mai mult, devenind impenetrabilă.

– Vino să vezi asta!

Glasul lui Raven m-a făcut să mă scutur de letargie. M-am dat înapoi, ca într-o peliculă derulată invers, până ce am ieșit din câmpul magnetic.

Îngenuncheată în fața obeliscului-pendulă, sora lui Ewan ștergea de praf un cadran pe care se succedau simboluri necunoscute mie, ceva între rune și cuneiforme. Decodorul lui Skylar?

Ne-am uitat la cifrele ce curgeau cu o ritmicitate hipnotică. Combinația potrivită putea să apară la următoarea schimbare, sau peste un deceniu. Câmpul care îl izola pe Ewan de restul lumii rămânea un obstacol de netrecut – pentru karghan, dar și pentru noi. Ajunsesem până aici degeaba? Mi-am rostit gândul, disperarea.

– Russell era singurul care cunoștea codul.

– Nu. Îl mai știe cineva.

Morgan nu putea nici să pronunțe cuvântul încredere. I-ar fi ars cerul gurii. Mi-am reprimat cu greu scepticismul.

– Cine?

– Ewan.

Am clătinat din cap, neconvinsă.

– Mi-ar fi spus.

– Nu și dacă Russell i-a implantat informația în subconștient, pentru a o extrage la momentul potrivit. Să încui celula, apoi să îi dai prizonierului cheia, fără ca acesta să știe. Genial, nu? a zâmbit Raven.

O ipoteză care venea la pachet cu foarte mulți dacă. Dar… aveam de ales?

– Ce trebuie să fac?

Raven s-a uitat la pendula-obelisc, apoi la mine.

– Îi ceri codul lui Ewan, mi-l aduci, anulez câmpul și deschidem capsula.

Partea asta îmi fusese clară dinainte. Ce nu pricepeam…

– Cum ajung la el?

– Intri în visul lui. Doar știi drumul!

O spusese ca și cum trebuia să dau un telefon, nu să navighez prin vise. Întotdeauna, Ewan fusese cel care mă găsise pe mine… M-am întins totuși pe podea, după care am închis ochii, începând să răsuflu rar, egal. Nu mergea. Aveam atâta adrenalină în mine încât aș fi putut alimenta generatorul.

– Nu mi-e somn.

– Relaxează-te!

Raven mi-a cuprins capul în mâini, iar degetele ei au început să îmi lunece pe tâmple cu mișcări circulare. Fiecare trimitea spirale de căldură, impulsuri topindu-mi tensiunea. Val după val m-au săltat de pe țărmul stâncos al încordării, m-au dus tot mai departe, în larg. M-am lăsat în voia lor, abandonându-mă senzației de liniște, tihnă, împăcare. Lunecam încet spre adânc, înghițită de prăpastia fluidă. Într-o clipă respiram aer, într-alta apă, fără să simt vreo diferență. Devenisem o făptură amfibie, mă întorceam acasă, în pântecele mării primordiale.

Când am deschis ochii, am văzut că nu eram singură. Lângă mine, Ewan cădea spre abisul întunecat cu brațele desfăcute, cu firele ce îi ieșeau din trup unduind în jurul lui ca niște stranii înotătoare. Curentul ne purta unul spre altul și, când degetele ni s-au atins, Ewan a întors capul și m-a privit.

*

Bărbatul din fotoliu a lăsat volumul pe genunchi. Citea „Decameronul“ de Giovanni Boccaccio. Nu părea mirat să mă vadă materializându-mă în fața lui, ca djinnul din lampa lui Aladin. A sorbit dintr-un pahar de coniac, măsurându-mă cu un interes moderat. Examenul s-a dovedit dezamăgitor, fiindcă a întins mâna spre carte, gata să își reia lectura.

– Ewan!

A ridicat sprâncenele, interogativ.

Ce era cu el?! Și… unde ne aflam? M-am uitat în jur: o încăpere cu tavanul din grinzi, mobilier rustic, câteva lămpi cu gaz și o blană de urs în fața unui cămin unde ardea focul. O cabană de vânătoare cu ușa zăvorâtă pe dinăuntru, cu singura fereastră acoperită de scânduri bătute în cuie. Ewan purta hainele victoriene în care îl văzusem prima oară și încremenise într-o așteptare politicoasă, sub care îi ghiceam nerăbdarea de a mă vedea plecată.

– Sunt eu, Lorena!

Nici o reacție. Ori era amnezic, ori… Nu se prefăcea, nu simula indiferența. Pentru el eram o străină, intrată clandestin în lumea lui. Dacă nu s-ar fi crezut în secolul nouăsprezece, m-ar fi luat de guler, azvârlindu-mă afară. Dar și răbdarea unui gentleman are o limită.

– Ce vrea de data asta?

Vorbea despre Russell! Ceva ca un scurtcircuit mi-a scuturat neuronii, punându-mi ideile în ordine. Simultaneitate temporală în vis! Ajunsesem într-o vreme în care Ewan nu mă întâlnise încă, probabil pe la începutul captivității lui. Putea fi și mai rău: să nimeresc într-o perioadă întunecată. Cum m-aș fi înțeles cu alter-egoul său dement?

Ewan nu era surprins văzându-mă; mai fusese vizitat de avataruri feminine ale lui Morgan, chiar dacă nu într-o uniformă Global Vortex din secolul XXI.

– Nu karghanul m-a trimis. În timpul meu, Russell Morgan este mort.

Ewan a ales să ignore noutatea.

– Ce mi-ai adus, Lorena? Nu se vine în vizită cu mâna goală.

Titlurile volumelor înșirate pe raftul de deasupra căminului mi-au mai dat un reper: Morgan îi furniza cărți, unele apărute după ce Ewan ieșise din rânduiala lucrurilor.

– Vreau să vii cu mine, am rostit, cât mai convingător.

Unde? era întrebarea pe care o așteptam. Mi-a pus însă o alta.

– De ce?

N-aveam vreme de explicații, justificări. Și orice i-aș fi spus, putea să mă creadă sau nu.

– Citește-mi gândurile, i-am cerut în disperare de cauză.

– Dacă insiști…

Zâmbea, apoi deodată s-a încruntat.

– Nu pot. Ești altfel decât avatarurile ce se perindă pe-aici de obicei.

O doamnă nu își pierde răbdarea, nu ridică glasul. Mie însă, îmi ajunsese.

– Ești în visul meu, Ewan! Și-acum, taci și ascultă.

I-am făcut un rezumat a ce și cum se întâmplase între noi doi. Ar fi mers mai repede dacă îl sărutam, dar… nu era bărbatul de care mă îndrăgostisem. Nu încă. Ewan mi-a urmărit dizertația cu interesul unui profesor la un examen de tehnică narativă. La sfârșit, mi-a dat o notă de trecere.

– Frumoasă istorie. Mai ales partea în care ne tot întâlnim în vise.

– Coșmaruri.

– Pervers, îmi place.

Nu mă credea. Puteam să fi aflat amănuntele de la Morgan. Puteam să fiu Morgan.

Mi-am trecut mâinile prin păr, într-un gest de neputință și exasperare. Ceva a lucit atunci la încheietura mea stângă: brățara lui Raven. Mi-o pusese fără să știu, înainte să mă adoarmă. Ewan se uita la bijuterie, brusc interesat. I-am surâs complice.

– Swordle Bay, Scoția.

Locul unde un războinic viking fusese trimis spre Valhalla nu într-un rug purificator, ci îngropat împreună cu drakkarul său. În anul 2011, arheologii n-aveau habar că făcuseră o redescoperire. Raven scormonise mormântul prin 1792, luând doar brățara de argint, cu corbii lui Odin la capete: Hugin și Munin.

– Gând și memorie.

Ewan mă privea cu alți ochi. Despre episodul din Scoția nu știuseră decât el și Raven, ceea ce punea lucrurile într-o nouă perspectivă.

– Codul, Ewan!

Aici, aveam tot timpul din lume. Dincolo însă, Raven se putea pomeni cu o vizită neașteptată.

A dat pe gât restul de coniac, apoi s-a ridicat, șovăitor.

– Ar mai fi o problemă.

– Morgan ți-a implantat secvența în subconștient. Nu trebuie decât să mă lași s-o caut.

S-a dus spre fereastră, culegând pe drum vătraiul de lângă cămin. L-a folosit drept rangă și a scos una dintre scândurile bătute în cuie. O privire aruncată prin geamul murdar mi-a fost de ajuns: afară, un maelstrom înghițise cabana, holbând spre noi câte o bulboană ca un ochi de ciclop. În fundal, jungherele unor fulgere ramificate sfârtecau zarea într-o liniște sinistră. Vârtejuri, trombe, volburi, turbioane se roteau amețitor, într-o singură tornadă. Eram înăuntrul pâlniei de calm și încremenire, iar împrejur mama tuturor furtunilor își chema copiii la joacă.

Ewan căpătase o expresie apologetică.

– Subconștientul meu… de la o vreme a devenit instabil, imprevizibil.

Vorbea ca despre un câine care fugise în pădure și se sălbăticise; mai degrabă însă mi-l evoca pe lupul Fenrir, fiul zeului Loki și al gigantei Angerbrode. M-am scuturat din năuceala ce mă paralizase – Raven mă aștepta și nu aveam să mă întorc cu mâna goală.

Pornisem spre ușă, când Ewan m-a prins de braț. S-a uitat în ochii mei cu o intensitate care m-a străbătut ca un curent electric.

– Într-o zi o să te iubesc, Lorena. Așa ai spus, nu? Încep să înțeleg de ce.

Mi-a atins buzele cu ale lui, ușor, ca o promisiune. Apoi s-a dat la o parte și am făcut pașii ce mă despărțeau de… orice mă aștepta dincolo. Am ridicat zăvorul, dând ușa de perete și m-am uitat în hăul colcăind de șerpii negurilor.

Dacă Dorothy se arunca din casa purtată de tornadă, povestea vrăjitorului din Oz ar fi avut probabil un final prematur. Până la urmă, eroina lui Lyman Frank Baum a ajuns cu bine înapoi în Texas. Într-o altă istorie, de data asta adevărată, Geronimo nu a fost la fel de norocos.

Mi-am ținut răsuflarea și m-am aruncat în gol.

*

– Codul, Lorena! L-ai luat?

M-am uitat la ovoidul gravitând la un metru de podea, încadrat de cele două sfere – cea roșie pulsa în ritmul unei inimi, cea albastră rămânea inertă, ca o planetă pustie. Cufundat în fluide nutritive, prizonier înăuntrul propriului trup, Ewan mă căuta printre meandrele imperiului său de fum. De două secole clădea năluci, lărgind limitele unui univers virtual. Trăia o nonexistență. Nici moarte, nici viață. Nu era nevoie să-l întreb ca să știu ce ar alege: să îi pună capăt.

– Ţi-l dau, numai să…

… îl găsesc. Îmi scăpa mereu, ca o filă pe care vântul mi-o smulgea din mână, o amesteca cu altele, volburi de foi rotindu-se amețitor.
Raven și-a pierdut răbdarea:

– Trimite-mi tot visul!

I-am transferat, în variantă condensată, dialogul cu un Ewan care nu mă cunoștea, nu îmi deschisese încă ușa galbenă, salvându-mă dintre colții hienelor. Un Ewan pentru care eram o intruziune nedorită, o Mata Hari venită să îl iscodească, să-l seducă, ori amândouă. Secvențele erau disparate, uneori ilogice, curgând de-a valma. Raven le-a pus în ordine, derulându-le iarăși. Înainte să mă scutur de amintiri avea codul. Restul depindea de tehnologia karghană.
Așteptam cu sufletul la gură, fărâmițat în răsuflări iuțite, când o vibrație a trecut prin stâlpul-obelisc, iar tija pendulului s-a pus în mișcare. Tot mai ample, oscilațiile începeau să semene cu tic-tacul unui metronom ce măsura curgerea secundelor într-o numărătoare inversă. Sunetele, pendularea aveau un efect hipnotic, iar vocea lui Raven m-a făcut să tresar.

– Ewan poate fi dificil, uneori. Noroc cu Hugin și Munin.

Se uita la brățara de argint și am vrut să o scot, să i-o înapoiez. Fără artefactul viking din Swordle Bay…

– Cum de-ai știut?

În loc de răspuns, și-a apăsat palmele peste încheietura mea.

– Păstreaz-o, Lorena. A fost un dar.

Și-atunci, metronomul s-a oprit, tija s-a întors în locaș, încremenind. Am înțepenit și eu, împingând vorbe-bolovani.

– Câmpul lui Morgan… s-a dezactivat?

– Du-te și convinge-te.

Am făcut-o, ezitant, așteptându-mă să mă împotmolesc în plasa unui păianjen invizibil. În loc de asta m-am pomenit atingând capsula cu vârful degetelor; coaja metalică era netedă, lunecoasă, atât de rece…

– Îl las jos, m-a prevenit Raven.

M-am dat un pas înapoi, iar ovoidul a coborât, așezându-se lin pe podea.

– Raven! Ești sigură…

… că știi ce faci?! Cât de bine stăpânea tehnologia karghană ca să încerce o inversiune criogenică? Să o opresc? Să-i spun să continue? Îl omoram împreună pe Ewan, asta făceam!

Raven și-a luat ochii de pe cadranul obeliscului, măsurându-mă cu o privire ca un duș rece.

– Atac de panică, Lorena? Acum ți-ai găsit?! Și da, știu exact ce și cum. Urmărește cele două sfere.

Cea roșie nu se schimbase: pulsa, gravita, monitorizând semnalele vitale ale lui Ewan. Cealaltă însă… albastrul ei părea mai intens și… vibra?

– S-au deschis supapele, începe evacuarea, mi-a tradus Raven. Capsula s-a golit, se desprind tuburile de alimentare, se detașează senzorii.

A urmat un declic, apoi șuierul aerului ce pătrundea înăuntru. Ovoidul a crăpat în două, iar jumătățile au glisat în lături ca la carlinga unui avion. Clipa aceea… Nu eram pregătită pentru ea, nu crezusem că va veni vreodată și m-am pomenit paralizată de spaimă. Atât de multe puteau merge rău!
M-am uitat la chipul palid al lui Ewan, la trupul înfășurat în cabluri ca într-un cocon, așa cum îl văzusem într-o viziune fugară, străbătând nălucirile unui coșmar. Realitatea era însă mai stranie decât orice vis. Cel care se va trezi va fi Ewan al meu sau un alter-ego dinainte de a mă cunoaște? Dar trăia, respira, se întorsese în rânduiala lucrurilor! Puteam cere mai mult de la soartă?

Ewan a deschis ochii și… mi-a zâmbit. Era bărbatul care mă scosese din iadul lui Skylar, din celălalt infern, al singurătății, unde mă închisesem de bună voie. Îl trezisem dintr-un lung somn ca să îi dau răspunsul la o întrebare pe care nu apucase să mi-o pună.

– Lorena…

O șoaptă, mâna lui atingându-mi obrazul umed. Apoi pleoapele i s-au lăsat iarăși, de parcă istovise. Din roșu, globul funcțiilor vitale devenise galben, iar canalele ce pulsau pe suprafața lui arătau aidoma celor de pe Marte: secate.

– Îl pierdem!

Ce Raven citea pe monitorul karghan, eu vedeam în sferele-senzori: una era aproape albă, cealaltă de un violet intens, străbătut de spiralele negre ale durerii, agoniei. Ce să fac?! Răsfoiam în minte tehnici de resuscitare tibetane, chinezești, indiene. Înainte să mă decid, Raven și-a pus palmele peste fruntea lui Ewan, după care a încremenit, într-un tablou static – nu și neschimbat. Curând, o ceața translucidă a început să-i curgă din degete, să treacă asupra lui, scăldându-l într-o maree de lumină. A migrat spre pieptul lui Ewan, acoperindu-i torsul, umerii, coborând pe brațe. Energia aceea… Trupul celui trezit dintr-un somn nefiresc o sugea ca un burete, până ce a devenit un licurici cu formă umană; o clipă, o sută. Sfera roșie strălucea acum, pulsa ca un bulgăre de plasmă, cealaltă devenise de un albastru intens. Apoi aura donatoarei a prins să se subțieze, să pălească.

– Ajunge!

Am apucat-o pe Raven de încheieturi, îndepărtându-i mâinile – încet, ferm. Răsuflarea lui Ewan se iuțise, sub pleoape globii se mișcau și o vibrație i-a străbătut trupul; se întorcea la viață, la mine, la noi.

În clipa aceea a deschis ochii; într-ai sorei lui. Au rămas așa, momente cât o eternitate. Știam ce fac: își lăsau mințile să se întrepătrundă, împărțind senzații, simțiri, clădind o punte pe care să pășească unul spre altul peste absența ce îi despărțise. Își spuneau chiar totul?

Raven a clipit prima, rupând legătura invizibilă dintre ei. Ewan rămăsese cu privirea în gol și mi l-am imaginat într-o sală cu pereții acoperiți până în tavan de dulapuri cu mii și mii de sertare, iar în fiecare urma să fie pusă o întâmplare dintr-un trecut pe care nu îl trăise.

S-a ridicat apoi singur, coborându-și picioarele pe podea. La sfârșit tremura de încordare, ca un atlet după o probă olimpică. Oameni sau zei, bărbații aveau un set de orgolii pe care învățasem să le accept, fără să încerc să le înțeleg. Raven lipsise de la lecția asta.

– Două secole ai fost moluscă, Ewan. Lasă-te de figuri eroice. Lorena este deja impresionată.

În loc să se supere, Ewan a râs. Apoi m-a prins de umeri, privindu-mă în ochi.

– Este tot un vis, Lorena?

Două secole trăise în așteptare, ca Iona în pântecele unei balene de titan. După bezna bântuită de coșmaruri îi era greu să aleagă nălucirile de realitate. Avea buzele reci și i le-am încălzit cu ale mele, în cel dintâi sărut din lumea reală.

– Are vreo importanță?

M-am pomenit zâmbindu-i, de parcă nu ne aflam într-o fortăreață-închisoare, ci undeva pe o plajă cu palmieri, nisip auriu și ape de peruzea. Ewan m-a mângâiat pe obraz, apoi m-a luat de mână.

– Împreună?

În loc de răspuns i-am strâns degetele. Încă nu se terminase, mai trebuia să ne croim drum printre gardienii lui Skylar, noi doi și Raven, într-o evadare spectaculoasă, să… Fleacuri, amănunte ce se rezolvau din mers. Ne întorceam acasă, era tot ce conta!

– Dartmouth s-a schimbat mult în două secole.

Asta a părut să-l amuze.

– Crezi că, fără haita de hiene, n-o să recunosc locurile?

Era adevărat. Orașul din vis și cel real semănau până la identitate. Îmi aminteam străzile pe care fugisem, aleea ce se înfunda, zidul clădirii. Nu și…

– Ușa galbenă? Da, e acolo.

Și am știut că Ewan avea dreptate. Ușa noastră va fi acolo, așteptându-ne, gata să se deschidă pentru mine.

Întotdeauna.