Gunoiștea 4013-NA, Pământ, anul 2318
—Douăzeci și trei de baterii cu litiu, Boss, a raportat șeful turei de noapte. A douăzeciși patra e distrusă rău de tot. Cincisprezece grame de metale prețioase, ceva mercur, plus cantitatea obișnuită de oțel, cupru și uleiuri. Gunoiștea asta e pe terminate.
—Reprogramează clonele să separe metalul, dar să ignore prelucrarea lui pentru moment. Concentrați-vă pe lucrurile mai scumpe, răspunse Cyborgul. La începutul lunii trebuie să fac niște plăți mai mari.
—Am înțeles, Boss. Facem.
—Out.
Asistentul cyborgului închise camera, dar lăsă microfoanele să meargă in continuare, chiar dacă sistemul le arăta deconectate. Voia să știe reacția șefului de tură. Tipul era de prin fostul Bangladesh. Avea câteva implanturi și augmentări, dar era in mare parte„organic”, cum li se spunea celor cu corp uman.
—Hai! La lucru,copii! strigă șeful de tură. Mișcați-vă odată,Bossul vrea să-și ia o curvă.
Cyborgul zâmbi. Tipul le spunea clonelor „copii”, o chestie periculoasă, dar nu criminală, atâta timp cât înregistrarea nu era făcută publică. Legea spunea că nu ai voie să zici că ființele clonate sunt oameni. Chestia cu prostituata, însă, era o glumă aproape hazlie. Cyborgii nu aveau gen. Nu pe Pământ, în orice caz. În spațiu, unde fiecare navă se bucura de suveranitate, Organismele Cibernetice puteau fi cine voiau ele.
În lista de mesaje îl aștepta un pachet urgent. Îl dădu asistentului la decriptat. Avea acolo niște imagini, câteva hărți, un video și un set de chei de unică folosința pentru criptarea răspunsului. În video se vedeau mai multe containere vechi de metal, extrase din niște gropi cu beton. Gropile fuseseră săpate lângă un copac mare.
Cyborgul deschisr browser-ul și accesî un site obscur. La comentarii scrise: „Chestia asta e interesantă. Cum aflu mai mult?”
Era un mesaj simplu, pe care Inteligențele Artificiale de pe Internet nu aveau de ce să-l blocheze.
Textul fiind trimis, tot ce mai rămânea de făcut era să aștepte.
Londra, Marea Britanie. August 2022
Teo mânca semințe de floarea soarelui. În mâna dreaptă ținea semințele, iar in stânga cojile. Fusese lăsat într-un oficiu cu oglinzi fumurii pentru câteva ore să se „frăgezească”, însă el își căuta de treaba lui și le ignora strategiile puerile, mâncând semințe și scuipând cojile în pumn.
Ușa se deschise. Cu spatele drept și ținuta vădit militară, doi tineri intratră în cameră. De după oglinzi îi observau, fără îndoiala, alții.
El puse semințele în buzunarul drept, cojile in cel stâng și se uită la ei.
— Pune mâinile pe masă, te rog.
Se uită la suprafața biroului. Era căptușită cu piele artificială.
Un senzor pentru puls, se gândi Teo.Din colț îl urmărea o cameră video sofisticată. Infraroșu? Senzor termal? Au un detector și vor să-mi ia măsurile de bază.
Suflă jos o coajă rătăcită și puse mâinile pe masă.
Metoda clasică de a păcăli detectorul de minciuni este să-i dai măsuri de bază greșite. Să ai pulsul accelerat și tensiunea ridicată atunci când răspunzi la o întrebare simplă cum ar fi numele, adresa, sau vârsta.
Își amintea o noapte rece în Kaliningrad, Rusia, din primăvara anului 1986. El eraîn chiloți, cu mâinile încătușate la spate și cu tălpile pe o podea rece de beton. Ședea pe un scaun șchiop, care nu-și găsea nicidecum echilibrul. Doi ofițeri îl interogau. Unul mic și slab,cu trăsături asiatice avea un cronometru în mână și-i punea câte o întrebare la fiecare minut și jumătate. Altul, mare și blond, stătea la spatele lui. După fiecare răspuns, indiferent de ce spunea Teo, blondul îl pedepsea.
Le examină celor doi tineri hainele și ținuta. Ce-o fi: civili, militari, angajați, contractori? Nu păreau să fie atât siguri de sine, cât mai ales aroganți. Mirosea dinspre ei a parfumuri scumpe și a fum de țigară. Și torționarii din Kaliningrad tot a țigară miroseau. Ce fumau ei? Țigărifără filtru. Belomor-Kanal, Sever? Pulsul i se acceleră. Își amintea bine mirosul din camera aceea. Pereții, masa, aerul, toate puțeau a transpirație și a frică.
Teo simțea arterele zvâcnindu-i în tâmple.
Tinerii se așezară la alt capăt de birou și porniră laptopurile, ca să-i monitorizeze datele biometrice.
—Ești stresat? întrebă brunetul, uitându-se mirat la datele de pe monitorul lui.
—Nu, a răspuns plictisit Teo.
—Cum te cheamă?
—Teodor Borș.
—Câți ani ai? continuă brunetul.
Vorbea cu accent britanic.
—Cincizeci și cinci și încă ceva, spuse Teo.
—Scuză-mă, dar pari mai bătrân.
—Asta-i povestea vieții mele, îi răspunse Teo. De la prea tânăr am trecut la prea bătrân.
Reveni la amintirile cu noaptea rece. Durerea fizică era mare, dar lipsa de siguranță era mai stresantaă decât durerea. Nu știa niciodată ce-o să urmeze. Când se pregătea să fie lovit, era scăldat cu apă rece ca gheața. Când se aștepta să fie curentat, era lovit cu o funie udă, sau i se trăgea în cap cu o carte de telefoane, sau i se stingea un muc de țigară pe spinarea însângerată.
Cel mai dureros era faptul că torționarii îi cereau să admită o crimă despre care el nu știa nimic. Și, la fiecare minut și jumătate, urma altă întrebare.
—Borșci? întrebă celălalt tânăr.
Vorbea cu accent american și era un blond cam durduliu, cu obrajii puhavi și cu buze mari ca de copil. Încă nu se maturizase.
—Borș. Cu ș.
Blondul se întoarse spre celălalt și îi șopti ceva.
Teo îl văzu clar pronunțând cuvântul rusesc Borșci. Cei doi vorbeau intre ei rusește.
O fi imigrat in adolescență, când vorbeau deja rusa, se gândi Teo.
—Care era numele tău in Rusia? întrebă blondul.
—Nu sunt din Federația Rusă. Am fost acolo pentru câteva luni când eram în armată.
Blondului nu-i plăcu răspunsul lui.
—Te-ai născut in URSS, adică în Rusia?
—Federația Rusă era numai o parte din URSS.
—Care era numele tău în URSS?
—Părinții mi-au spus întotdeauna Toderaș. La școală mă chemau Toadre. În armată mi s-a spus Fiodor. La facultate eram Teo și în Anglia mi se spune Ted.
—Ce scria in pașaportul tău sovietic? întrebă blondul, vădit enervat.
—Fiodor Borș.
—Deci Fiodor Borșci.
—Borș. Cu ș.
—Și ce faci tu aici, Fiodor?
—Spune-mi Ted, răspunse Teo ca să-l enerveze.
—Ce faci tu în Marea Britanie? ridică vocea blondul.
—Acum-acum? Mă joc de-a grădinița.
Brunetul zâmbi. Părea să fie mai relaxat. Blondul se înroși la față și mana dreaptă i se încordă.
Ușa se deschise și în cameră intră o tipă de vreo treizecide ani. Era americancă. Se vedea după haine și după atitudine.
—Dați-ne câteva minute, vă rog, spuse ea scurt și cei doi ieșiră afară.
Teo luă mâinile de pe masă. Nu era treaba nimănui ce puls avea el.
—Nu-ți prea place de ei, spuse ea, așezându-se.
—Eu sunt Ted, zise îndemnând-o să se prezinte.
—Eu sunt Briana, spuse tipa, acceptând regulile jocului.
—Șefa ăstora? făcu el un gest spre ușă.
—Nu lucrează direct pentru mine, îi răspunse. Teo știa ce însemna asta. Nu era șefa lor directă, dar ei făceau temporar ce le spunea ea.
—Pot să-ți dau un sfat? întrebă Teo, uitând-se la oglinzile de pe pereți. Cei doi au plecat?
Briana ridică telefonul și apăsă o tastă: Unde-s?
—Au plecat la masă, i-a răspuns o tipă.
—Să-i chem?
—Nu, răspunse Briana și se uită la Teo.
—Continuă.
—Verifică-l pe blond. S-ar putea să găsești niște lucruri interesante.
—De ce-i provoci? întrebă ea.
—Ei sunt ruși. Mie nu-mi plac rușii.
Briana se așeză la un laptop și, dupămișcările ei, Teo bănui că ea s-a logat undeva.
Parola are opt litere și un număr. Opt litere și un număr sau poate un semn.
Degetele ei se mișcau cam repede pe tastatură.
Briana primi un cod prin telefon și introduse codul. Deschise un document care se încărca încet. Ceva scanat, poate? O fi fost profilul lui cu locul de naștere. Într-un târziu, spuse:
—Da, înțeleg. Cineva a greșit. Dacă nu merge blondul,putem găsi altă persoană.
—Și brunetul? întrebăTeo.
—A fost înfiat în copilărie de o familie de britanici. E loial, spuse ea.
Teo scoase din buzunar o pungă de plastic cu pastile. Turnă pastilele pe masă, se aplecă peste ele pentru că nu vedea prea bine fără ochelari și le împărți în trei părți. Avea cam cinci sau șase in fiecare grup. Puse separat opastilă roșie.
—Aveți niște apă? Întrebă, îndreptându-se de spate. Într-o sticlă sigilată, dacă se poate.
Briana rugă secretara să aducă o sticlă de apă.
—Pentru ce-s? întrebă ea.
—Pentru ca să mă pot trezi mâine, spuse Teo, arătând cu degetul cele trei grămăjoare. Astea-s vitamine și minerale, astea-s pentru durere și astea-s pentru radiație. Cea roșie e șeful lor, pentru dispoziție.
Teo înghiți pe rând toate pastilele, lăsând-o pe cea roșie la sfârșit.
—Pastile de memorie nu iei?
—Memoria mea e bună. Daca va interesează ce s-a întâmplat la Pravdinsk, vă povestes acum totul. Nu cred că mai țin minte chiar toate amănuntele, dar nu am nimic de ascuns. Puteți să-mi luați pulsul, tensiunea, presiunea gazelor, faceți CAT-Scan, DOG-Scan, ce vreți voi. Vă spun totul exact cum a fost.
—Noi știm ce s-a întâmplat la Pravdinsk. Ce nu știm noi este de ce s-a întâmplat așa.
—Păi, de ce se întâmplă lucruri… Crezi că brambureala asta a fost înscenată de cineva?
—Dacă a fost, voi ar trebui să știți de cine.
—Și crezi că grădinița o să mă facă să le spun?
—Nu.Ei trebuie doar să ia măsurile de bază ca să fim siguri că tu ești tu.
—Eu sunt eu. Ted, Toadre, Teo Borș. Acesta am fost și o să rămân.
—Noi vrem să fim siguri.
—Cu un senzor și o cameră de luat vederi? spuse Teo. Mă faceți să râd.
—Te cam pricepi la chestiile astea.
—Ăsta nu e primul meu rodeo, i-a răspuns el, folosind intenționat o expresie americană.
Pastilele începeau să-și facă efectul și Teo închise ochii. Stătu așa, cu ochii închiși și cu dinții încleștați pentru un minut, savurând plăcerea. Tableta roșie îi dădea o relaxare nebună, dar el își ținea în frâu reacțiile și se prefăcea că îl doare ceva atunci când lua medicamentele în public. Acasă, însă, își permitea să geamă și să înjure fără rușine.
Când deschise ochii, Briana se uita atent la el. Se schimbase ceva. Ea purta acum niște ochelari scumpi pe care nu-i avusese mai devreme.
—Ai început interviul cu un puls accelerat, dar când ai început să-i provoci pe cei doi, pulsul tău și-a revenit. Conflictul iți dă satisfacție?
—Așa sunt eu, mai nebunatic, zâmbi Teo.
—Colegii tăi nu te cred nebunatic, spuse Briana. Un pic antisocial poate, dar atent cu oamenii.
—De fapt, cine sunteți voi? întrebă Teo, intrigat, dar pe un ton prietenos. Eu am venit aici la un interviu.
—Exact, a spus ea, arătând împrejurul lor. Iată interviul, Ted! E un pic mai neobișnuit, dar e un interviu și noi îți plătim drumul, diurna și toate celelalte.
—Dacă vă spun tot ce știu, pot pleca acasă? Eu trebuie să fiu luni la serviciu și am o groază de rapoarte de scris.
—Apropo de chestia asta. Ai citit atent toate condițiile din contract? spuse Briana.
—Nu le-am citit atent chiar pe toate, dar am o idee generală.
—Contractul spune că dacă noi avem nevoie de Ted,Ted o să steafrumușel aici și o să ne ajute, iar noi o să-l plătim dublu pentru asta.
—Vai, Ted o să fie bogat! spuse el, pe un ton sarcastic. Dar o să-mi pierd serviciul și am de făcut plăți pentru casă, mașină, cărți de credit. Nu pot dispărea așa, din senin. O să întrebe cunoscuții ce s-a întâmplat cu mine.
—Nu dispari tu nicăieri. Uite ce-o să facem. Eu o să vorbesc cu șeful tău și el o să-ți dea un mic concediu. N-o să-ți pierzi serviciul, îți promit eu. O să le dai oamenilor noștri acces la conturile tale bancare. Acolo o să fie plătit tot necesarul. Tot așa o să facem și cu prietenii tai – o să le trimiți niște mesaje aprobate de noi în care o să le spui că ai plecat in deplasare și revii în două sau trei luni.
Nu au conturile mele?
—Voi vreți să mă țineți aici trei luni?
Briana îi răspunse tot cu o întrebare.
—Ai auzit de memory forensics? E o tehnologie mai nouă.
—O metodă de a citi datele șterse de pe un hard drive? Nu e chiar atât de nouă.
—Nu numai de pe-un hard drive, spuse Briana. Creierul omenesc uită, dar nu șterge nici el nimic. Cu puțin ajutor din partea unui psiholog bun, detaliile uitate pot fi restabilite. În câteva ore, doi colegii de-ai tăi de armată o să fie aici. O să le facem și lor un memory forensics, o să vă comparăm depozițiile și o să aflăm ce s-a întâmplat la Pravdinsk și de ce.
—Cine vine? întrebă Teo. Feciorașul, Tătarul, Chitaristul?
—Habibulin și Petrenco. Afonin, zis și Feciorașul, nu a luat nada. El e acum mare om de afaceri și a refuzat sădiscute cu noi.
—Aha, îngână Teo. În armată era un țicnit, dar acum e mare șmecher.
—De ce?
—Știe că interviul ăsta e o pierdere de timp, îi spuse Teo. Pe noi ne-au interogat și rușii. Ne-au bătut serios și ne-au torturat psihologic. Ne-au comparat și ei depozițiile. Până la urmă au ajuns la concluzia că nu știam nimic. Prin anii ’90 m-au găsit din nou. Atunci m-au cărat pe la restaurante și hoteluri. Mi-au dat droguri si băutură și mi-au oferit bani ca să spun că am vândut obiectul unor ceceni.
—Și tu ce-ai făcut?
—Am fugit în Anglia.
—Am citit raportul. Când ai intrat in ambasada Britanică, toate detectoarele Geiger au luat-o razna. Inițial, cei de-acolo au crezut că ai fost marinar pe un submarin nuclear.
—Îmi pare rău că i-am dezamăgit.
—Apropo, ce ți-au oferit rușii?
—Un Green Card în Canada și o sută de mii de dolari. Pe atunci mi se părea o sumă uriașă și am fost tentat, dar pană la urmă mi-am dat seama că totul era o minciună. După ce făceam declarația, cred că mă împușcau undeva pe după un gard.
—Și tu vrei să negociezicu noi un preț? Noi nu plătim pentru memorii. Bune sau rele.
—Ce puteți voi oferi? întrebă el mai mult într-o doară.
Briana nu-i răspunse. Părea să fie indecisă dacă voia sau nu să-i ofere ceva. Teo o suspectă că juca teatru ca să-și vândă mai bine oferta.
—O terapie anti-radiație te-ar interesa?
—Există așa ceva? întrebă Teo, surprins pentru prima dată în acea dimineață.
Briana schiță un zâmbit discret, bucuroasă că el înghițise nada.
—Avem istoria căutărilor tale pe Internet, Ted. Ai încercat orice, de la spirulină și pană la saune cu săruri.
—Toate-s păcăleli. Poți să mănânci la spanac și curcumă toata ziua. Nu ajută nimic.
—NASA are o terapie anti-radiație pentru astronauți, spuse Briana.
—Da? Și voi îmi puteți oferi terapia asta? întrebă neîncrezător Teo.
—O să văd ce pot face, spuse Briana, zâmbind.
Teo știa ce însemna chestia cu o să văd. Era posibil, dar numai dacă el avea să se poarte frumos.
Londra, Marea Britanie. August 2022
A doua zi, Teo s-a întâlnit cu psihologul, un bărbat suplu și bine îmbrăcat care vorbea ca un profesor de facultate. Accentul i se asorta bine cu cravata, dar nu și cu atitudinea. Tipul a refuzat să dea mâna cu Teo și nu și-a oferit numele. I-a spus să i se adreseze cu Mr. Psychologist. Au făcut schimb de amabilități, după care psihologul i-a explicat cum avea să decurgă procesul de memory forensics.
Lui Teo i s-au pus pe cap niște senzori care-i înregistrau activitatea cerebrală. Psihologul îl ajuta să-și amintească cât mai multe detalii. Totul era înregistrat în niște fișiere speciale pe computer, în care textul amintirilor era sincronizat cu înregistrările video, audio, cu date biometrice și cu semnalele de la senzori.
Londra, Marea Britanie. August 2022. Înregistrarea #1
T.B.: Era sfârșitul anului 1985. Am fost recrutat și trimis la o unitate de lângă Pravdinsk, un oraș mic din regiunea Kaliningrad. Portul militar Kaliningrad este fostul oraș german Königsberg. După război, sovieticii au anexat această regiune și i-au deportat de acolo pe toți nemții. În locul lor au fost aduși ofițeri ruși cu familiile lor. Cu toate că unitatea noastră era, oficial, de infanterie, noi eram o echipă de sprijin pentru RVSN, Forțele Strategice de Rachete, care avea un număr de buncăre, baze de rachete și instalații de lansare ascunse prin pădurile Kaliningradului.
Psihologul: Îți aduci aminte numele colegilor tăi?
T.B.: Foarte vag. Au trecut treizeci de ani de atunci. Am înțeles că Habibulin și Petrenco sunt pe drum spre Londra. Afonin v-a refuzat. Pe un sergent de-al nostru parcă-l chema Havriuc sau Gavriuc, sau așa ceva. Oricum, să-l ia… Daăa nu greșesc, era rudă cu căpitanul și voia să devină subofițer. Îmi aduc aminte mai bine poreclele. Habibulin era Tătarul, Petrenco era Chitaristul, Afonin era Feciorașul. Mie-mi spuneau Sosisca (cârnat), pentru că numele meu e Borș, care e o supă acră, și de acolo nu mai știu cum s-a ajuns la Cârnat. Era unul numit Zveri (Animalul). Animalul era mare și prost, se bătea des, pleca prin oraș cu săptămânile și zicea că se simte in detenție ca acasă. Mai era un tip mic și îndesat căruia i se spunea Vorobei (vrabie). Era și unul Kalaci (colac), șoferul unui ofițer. Despre ăsta se spunea că era informator.
Dintre ofițeri, mi-i aduc aminte numai pe căpitanul nostru Ostapovși pe colonelul Kozlov, căruia toți îi spuneau Koziol (țapul). Era și un locotenent numit Dog, dar pe el nu l-am cunoscut foarte bine.
Psihologul: Deci, dinte toți i-ai memorat mai bine pe cei mai exotici?
T.B.: Cel mai bine-i țin minte pe cei periculoși, gen Animalul și Kozlov. După ei, pe cei cu porecle care sunau a cuvinte românești, gen Vorobei și Kalaci. După asta, mi-i amintesc pe exotici, pe bășinoși și pe vorbăreți. Pe cei de treabă nu mi-i aduc aminte aproape deloc. Știu cam cum arătau, dar nu mai știu cum îi chema.
Visul #1
Noaptea, Teo a visat că era în fața unei oglinzi și vedea în spatele lui o mulțime de oameni. Când s-a întors spre ei a găsit numai unul, un coleg de armată.
Acesta i-a povestit cum a fost el într-o expediție arheologică. Căutau pe malul mării ceva ascuns, ceva menționat într-o carte. Au găsit un oraș vechi ascuns sub apă. Orașul fusese construit de extratereștri.
La un moment dat, Teo zbura și vedea imagini ale mării și ale corturilor de pe plajă a expediției. Fără a se opri, el a plonjat sub apă, unde a găsit un palat. În palatul înconjurat de delfini, așezat pe un tron, era chiar colegul care venise la el.
Londra, Marea Britanie. August 2022. Înregistrarea #2
T.B.: Vizitele generalului erau, pentru noi, un fel de urgie de proporții. Toata lumea se grăbea să ascundă puzderia de probleme din unitatea noastră militară, probleme care nu se rezolvau cu anii. Garajele erau pline de camioane stricate, veceurile nu mergeau, uniformele erau vechi, mâncarea puțea.
Pe durata vizitei generalului, mâncarea la cantină devenea cât de cât mai bună. Se făcea curățenie prin curte. În cazarmă, totul trebuia să strălucească și noi foloseam pasta noastră personală de dinți pentru a curăța robinetele, clanțele de la uși și alte prostii.
În iarna anului ’85, în Kaliningrad, vremea era deosebit de rece. Prin cazărmi era frig și noi dormeam îmbrăcați. Unii își mai puneau și mantaua peste pătură, dar eu eram prea tânăr ca să-mi permit așa ceva. Veceurile din clădire nu funcționau. Puțini dintre cei care mergeau noaptea la latrina din curte ajungeau la destinație. Majoritatea se pișau pe un gard. La începutul lui ’86 era, deja, clar că unitatea avea o problemă – gardul dispăruse sub un munte de gheață galbenă.
Cu o zi înainte de venirea generalului, un ofițer a mers pe la ora patru după-amiaza să inspecteze latrina ostașilor și a revenit în fuga mare de acolo. La ora 17:00, plutonul nostru era aliniat în fața muntelui de „înghețată.” Aveam câteva hârlețe, câteva lopeți și niște găleți. În rest, câteva perechi de mănuși și mult curaj. Câțiva au început să spargă gheața, ceilalți luau bucățile de urină și le cărau în pădure. La început eram toți foarte atenți să nu ne murdărim hainele; aproape de miezul nopții, însă,când cădeam toți din picioare de oboseală, nimeni nu-și mai făcea griji. Luam gheața în brațe cum ne era mai comod, iar hainele noastre erau ude de sus și până jos. După ce gardul a fost eliberat de povara lui rușinoasă, un alt pluton a cărat toată noaptea cu gălețile și păturile zăpadă proaspătă, ca să ascundă petele galbene de pe jos.
Dimineața devreme, căpitanul a intrat în cazarmă și a înțepenit în loc. Pe uniformele noastre se uscase o crustă galbenă și urât mirositoare, iar noi toți eram obosiți ca vai de noi, cu cearcăne negre sub ochi.
Generalul trebuia să înceapă inspecția în câteva ore și noi, urât mirositorii, am fost dați „dispăruți” de urgență. Ne-au împărțit în două părți, grupul nostru s-a ascuns în podul cazărmii. Dacă stăteam cuminți acolo și nu făceam gălăgie, nu eram de găsit. Al doilea grup a fost încărcat într-un camion și a plecat la depozitele din afara orașului. Cei cu uniforme curate au fost puși să spele și să aerisească dormitorul.Prin cazarmă nu mișca nimeni, nu se auzea nici musca.
Ca să nu facem prostii, sergenții ne-au adus ceva de mâncare. După ce am mâncat, am adormit pe saltelele vechi din pod.
La ceva timp, câțiva dintre noi ne-am trezit. Eram patru: eu, Tătarul, Chitaristul și Feciorașul. Acolo, în podul prăfuit de cazarmă, s-a format echipa noastră.
Ne-am așezat mai departe de cei care dormeau. Petrenco îngâna ceva, cântând încetișor la chitară. Afonin stătea la pândă la ușa podului. Din când în când, întredeschidea ușa și mai vorbea cu cineva ca să afle cui și ce i-a făcut generalul. M-am dus să vorbesc cu Feciorașul, când am întâlnit un tip pe care nu-l mai văzusem prin unitate. Era prietenos și glumeț, purta o căciulă veche pe ceafă, cizmele lui aveau pinteni mici de oțel (cum purtau șmecherii), și cureaua nu era strânsă de fel. Era de-al nostru. Feciorașul îi spunea „Dog.” Era o poreclă englezească, neobișnuită. I-am oferit de mâncare, dar el ne-a refuzat. A mers undeva și a adus, în schimb,niște sticle de bere. Berea era o raritate. Berea proaspătă era și mai rară. Am băut și ne-am distrat timp de vreo oră, înjurând anapoda, cântând în șoaptă și glumind. Am râs în hohote de bancurile lui Dog, chiar dacă le știam pe toate.
A doua zi, căpitanul a aflat de la cineva că noi am băut în timp ce bestia de general bântuia prin unitate. Ne-a chemat în oficiu și a strigat la noi, roșu la față. Ne-a spus că n-a mai văzut proști ca noi, că suntem niște cârpe, nu soldați. Ne-a spus că Dog era un om de-al generalului, trimis să tragă cu urechea. A promis să ne pedepsească.
Petrenco era radiotelegrafist și ne-a explicat odată o chestie interesantă. Ei primeau zilnic câte trei sau patru radiograme de la Moscova. Toate erau niște gunoi informațional, grupuri de cifre scrise aiurea. Radiogramele adevărate erau mai scurte, cifrele se transmiteau mai rar, iar la început aveau întotdeauna trei semne speciale. Practic, o radiogramă cu trei semne din acelea însemna că eram în pragul unui război sau al unei revoluții, dar cum situația prin anii ’80 era încordată, mesaje din astea începuseră să vină tot mai des. De fiecare dată când primeam un anunț cu trei semne speciale, se dădea alarmă. Noi trebuia să urcăm în camioane și să ieșim în afara orașului.
Pentru redundanță, înștiințările speciale veneau și prin telefon și prin radio. Mesajul telefonic ajungea, de obicei, la 10-15 minute înaintea celui radio. De multe ori, ofițerul de serviciu ignora complet radiograma, pentru că, la 15 minute după primul mesaj, toata unitatea trebuia să fie deja ieșită din oraș.
La mijlocul lui martie 1986, la ora 4:00 dimineața, a venit o înștiințare urgentă. De serviciu în unitate era colonelul Kozlov, un alcoolic și un dezaxat. După ce s-a primit mesajultelefonic, în grabă, și pentru că Kozlov făcea scandal, toata lumea a uitat să verifice daca a mai venit și radiograma.
S-a dat alarma. Noi ne-am înhățat hainele și am ieșit, speriați, în frigul de afară. Somnoroși, ne postasem haotic în careul unității, încheindu-ne în grabă care și cum puteam la pantaloni, tunici și mantale. Unii săriseră direct în cizme și, după ceva timp de stat in frig, încercau să-și înfășoare obielele tradiționale rusești care țineau locul șosetelor. Niște sergenți supravegheau încărcarea în camioane a lăzilor cu arme și muniții. Deci era rău.
Kozlov a venit la plutonul nostru și a strigat, pentru că el nu știa să vorbească pe un ton normal:
—Am nevoie de patru voluntari. Patru oameni să facă un pas înainte! Marș!
Caporalul, care ținea minte cine și ce păcate avea de ispășit, ne-a semnalat nouă, băutorilor de bere, să ieșim în față. Am făcut un pas înainte eu, Tătarul și Chitaristul. Feciorașul a încercat să se ascundă în spatele unor tipi mai înalți, dar a fost găsit și împins înainte cu șuturi in fund.
—Voi patru, mama voastră, o să luați un camion și o să-mi transportați un obiect! a urlat Kozlov. E ceva foarte, foarte important. Să nu mă futeți, că vă nenorocesc!
Am lăsat totul jos și am alergat spre camionul parcat în fața atelierelor de reparație. În mod obișnuit, mașinile trebuiau să aibă iarna antigel în radiatoare, dar antigelul se găsea greu pe atunci și dacă mai era ceva, ofițerii noștri îl vindeau pe la cunoscuți și prieteni. Camionul cu cabină dublă fusese pornit pe radiatorul gol și motorul încă nu se topise numai pentru că era frig afară. O ladă mare de metal a fost încărcată în coș de niște tehnicieni civili și noi am observat că toți ofițerii s-au dat mai departe când lada a trecut pe lângă ei. Habibulin Tătarul s-a urcat la volan.
A venit un ofițertânăr și ne-a dat instrucțiunile.
—Avem o situație extraordinară. O să mergeți fără ofițer. Iată harta, locația e în pădure, la nord de Pravdinsk. Obiectul din camione foarte important. Trebuie să ajungeți acolo înainte să se dezghețe solul, ca să nu rămâneți blocați. Bucătarii o să vă aducă apă caldă. O să mergeți cu apă în radiator, deci să nu opriți motorul. Când ajungeți la destinație, sunați la poarta de acolo și cineva o să ia lada de la voi. Dacă intrați în noroi la întoarcere, scurgeți apa din radiator, încuiați camionul și ieșiți la șosea pe jos. Luați o mașină de ocazie și veniți înapoi.
—E serioasă treaba cu alarma? a întrebat Petrenco.
—Dacă vedeți un nor mare deasupra orașului, mai bine stați în pădure, a spus ofițerul pe un ton foarte serios.
Au venit cei cu apa și au turnat-o în radiator. Era doar caldă.
Habibulin a scos capul pe fereastră și a strigat că nu mai era benzină.
—Nu puteți aștepta aici. Ieșiți din unitate și parcați după colț, a spus ofițerul, îngrijorat. O să vină cineva să vă aducă benzină. Să țineți motorul pornit.
Am staționat ceva timp pe stradă, după colț. Când credeam deja că se oprea motorul, au apărut doi tipi din plutonul nostru cu niște canistre. Se strecurau hoțește, ca să nu-i vadă Kozlov. Am plecat imediat după ce am turnat benzina. Se făcuse deja ziuă.
Pe șosea se topea zăpada, dar mai erau porțiuni înghețate și se mergea încet. În cam o oră am ajuns la intersecția din pădure. Am luat-o spre vest pe un drum pavat, dar plin de gropi. După încă jumătate de oră eram în mijlocul pădurii și trebuia să o luăm la sud pe un drum de țară. Drumul era însemnat pe hartă, dar noi nu-l puteam găsi. Am mers înainte și înapoi de câteva ori, până am văzut un drum vechi. Eu am ieșit afară. Acolo ne aștepta Dog.
—Unde-ați fost, mama voastră!Eu va aștept aici de câteva ore! a spus Dog, supărat și a urcat în cabină.
El purta acum manta de ofițer cu epoleți de locotenent și nimeni nu a îndrăznit să-i spună ceva.
Am mers pe drumul de țară acoperit pe ici-pe-colo cu zăpadă umedă, până când am ajuns la o băltoacă uriașă.
—Nu cred că putem trece,a spus Tătarul și a oprit mașina.
—Dă un pic înapoi și ia-ți viteză. Inerția o să te scoată de partea cealaltă, a spus Dog.
—Nu cred, tovarășe locotenent,a spus Chitaristul. O mașina mică ar putea face așa ceva, dar camionul se înfundă aici.
—Fără discuții! a spus Dog. Mergi repede și ia viteză.
Am ieșit cu toții afară. Habibulin a dat înapoi vreo 30-40 de metri. Camionul și-a luat viteză și s-a oprit drept în mijlocul noroiului.
Petrenco s-a apucat să adune crengi, Habibulin a ieșit din mașină și s-a așezat în pirostrii. Era felul lui de a protesta. Feciorașul, nebun cum era,mânca semințe de floarea soarelui, scuipa cojile împotriva vântului și râdea de noi.
—Nu-i o problemă, a spus Dog, pe un ton optimist. Mă duc să aduc tractorul. Voi puteți să mergeți acasă.
—Ce tractor? a întrebat Petrenco.
—Cei din buncăr au un tractor, a răspuns Dog, de parcă lucrul acesta era bine știut.
—Care buncăr, tovarășe locotenent? a spus Petrenco. Suntem in mijlocul pădurii.
—Voi habar nu aveți ce-i în ladă, nu-i așa? a spus Dog, zâmbind.
—Ceva periculos? a întrebat Petrenco.
—Nu departe de aici, in pădure, e un buncăr secret. Voi mi-ați adus o focoasă nucleară, a spus Dog și a râs. Avea o scurgere de radiație și a fost reparată in unitatea voastră pe ascuns, ca să nu afle Moscova. Iar voi, dragilor, dacă mai stați pe lângă ladă, puteți să le spuneți „adio”copilașilor voștri, pentru că n-o să mai aveți nici unul.
Afonin a sărit imediat înapoi și s-a îndepărtat de camion. I-am urmat și noi exemplul, dar cu mai puțină grabă.
—Sigur o să aduceți un tractor, tovarășe …ă… Dog? a strigat Habibulin, de departe.
—Păi ce crezi, o să las o bombă nucleară aici, în mijlocul pădurii? a spus locotenentul.
—Daca nu aveți nevoie de camion, noi o să-i scurgem apa din radiator, i-a strigat înapoi Tătarul.
—Faceți ce vreți. Camionul nu pleacă nicăieri. Chiar dacă-l scoatem din noroi, el nu mai are unde merge până când nu îngheață din nou drumurile, a spus locotenentul.
—Cine semnează actele de primire? a întrebat Petrenco.
—Vi le semnez eu, a spus Dog. A scotocit puțin prin buzunare de parcă ar fi căutat ceva. Nu am cu ce scrie, vi le semnez mâine.
Am scurs apa din radiator și am plecat pe jos. Aproape de șosea ne-am culcat pe un maldăr de frunze, sub un stejar uriaș. Cred că avea cel puțin o sută de ani. Se făcuse cald și bine, iar noi eram obosiți. Am dormit acolo câteva ore. Pe drum înapoi ne-a luat un camion militar. L-am întrebat pe șofer dacă au avut și ei alarmă generală, dar el nu auzise nimic.
În Pravdinsk grupul nostru s-a separat. Feciorașul și Habibulin au spus că vor să vadă un film și s-au pornit să caute cinematograful. Eu și cu Petrenco ne-am plimbat un pic pe strada centrală, după care am cumpărat niște biscuiți de la o alimentară și am mers la unitate. La poartă, sergentul de serviciu ne-a spus să așteptăm. La ce relaxați erau toți prin curte, părea ce nimeni nu plecase nicăieri. Câțiva se uitau la noi cu gurile căscate. Peste câteva minute am văzutun grup de soldați înarmați, în frunte cu un sergent venind în fugă spre noi. Ne-am uitat curioși împrejur să vedem ce se întâmplă.
—Unde-s ceilalți doi? ne-a întrebat sergentul.
—În oraș, i-am răspuns eu, molfăind la biscuiți.
—Voi doi sunteți arestați!
Ni s-a luat tot ce se putea lua, inclusiv mantalele, actele, biscuiții și curelele de la pantaloni și am fost închiși într-o cameră fără ferestre. Peste o jumătate de oră i-au adus și pe Fecioraș cu Tătarul.
—S-a împușcat Kozlov, a șoptit Feciorașul și s-a postat discret lângă ușă, după cum îi era obiceiul.
—„Koziol” s-a împușcat? Ei, na! De unde știi? l-am întrebat eu.
—Mi-a spus un amic pe când ne aduceau din oraș. S-a împușcat cu pistolul lui din dotare.
—Și de la noi ce vor? a întrebat Tătarul. Noi am fost plecați.
—Focoasa aia nucleară, a șoptit Feciorașul și o sprânceană i s-a arcuit rău de tot. A dispărut.
—Cum adică a dispărut? am întrebat eu. Păi a luat-o Dog.
—Asta-i problema. Alarma a fost falsă, a venit prin telefon dar nu și prin radio. Mașina e în pădure, se văd urme de tractor, dar lada lipsește. Drumul acela nu duce nicăieri și nimeni n-a auzit de locotenentul Dog. Dog nu există! Se spune că o fi fost un neamț.
—Cum să fie neamț? Din RFG? Ce adică,nemții se plimbă, așa, prin unitățile noastre militare? a spus Tătarul.
—Ne-a adus bere, nu vin,a spus in glumă Chitaristul. A spus bancuri politice și îl cheamă Dog. Deci este neamț.
—Dog e un cuvânt englezesc, am spus eu. Înseamnă câine.
—Și nemții cum îi spun la câine? a întrebat Chitaristul.
—Hunden, suken, cine știe! am spus eu. Tătarul are dreptate: dacă vrei să furi ceva important, nu le dai bere unor mucoși. Daca vrei o bombă nucleară, îmbeți un ofițer superior.
—Și după cum vă spuneam, a continuat Feciorașul șoptind rar și răspicat, Colonelul Kozlov s-a împușcat azi dimineață, cu pistolul din dotare. În ceafă.
Ușa s-a deschis și în camerăau dat buzna vreo zece oameni. Câțiva erau în civil. Ne-au luat de sub brațe și ne-au urcat într-o dubă. Am fost duși la închisoarea Flotei Militare din Kaliningrad. Acolo ne-au dezbrăcat în chiloți și ne-au închis în niște celule individuale mici, cât încăpea un pat și un veceu.
Am cercetat camera. Avea un pat de metal, o saltea pișată, o pernă tare ca piatra și o pătură din păr de cămilă. Într-o gaură din saltea era ascuns un bandaj vechi, plin de sânge. Abia atunci am înțeles în ce rahat intrasem.
Visul #2
Teo a visat că era într-un oraș vechi, oarecum cunoscut, poate Iașiul. Câteva persoane făceau curățenie într-o clădire abandonată, nu departe de aeroport. Clădirea era plină de lucruri vechi și putrede. Una dintre persoanele care făceau curat era o prietenă la care ținea el mult. Ea l-a ajutat să-și ia un bilet la un anume avion. Când avionul a decolat, Teo a văzut jos, printre copaci, un palat uriaș, care nu se putea vedea decât din zbor. Era palatul de la fundul mării, dar acum împrejurul lui făceau cercuri niște vulturi.
Londra, Marea Britanie. August 2022. Înregistrarea #3
Psihologul: Spune-mi ce-ți amintești despre locul de naștere și biografia celor patru.
T.B.: Afonin era fiul unui general important din Moscova. A crescut prin barurile elitei de partid și prin magazinele de valută. A fost trimis să facă armată pentru că asta arăta bine în CV-ul tatălui lui și pentru că părinții se săturaseră de obrăzniciile lui. Toata lumea îi spunea Feciorașul. Tatăl lui ne-a ajutat de câteva ori după ce am fost arestați.
Petrenco, Chitaristul, era dintr-o familie de contabili și era cam bețivan. Fugea serile în oraș să-și ia vodcă. Îl găseai dormind prin podul cazărmii sau prin garaje. Cânta bine la chitară și asta îl făcuse popular. Era din Poltava sau de pe undeva de-acolo. Chitaristul era bun la suflet, dar când se apuca de băut nu mai puteai avea încredere în el.
Tătarul Habibulin crescuse într-un orfelinat din sudul Rusiei. Fiind minoritar, a avut o copilărie grea, plină de abuzuri și bătăi. A învățat să trăiască într-un conflict permanent. Dacă îl jigneai, te respecta. Dacă te purtai frumos cu el, începea s-o facă pe șeful. Putea fi loial, dar de cele mai multe ori îi devenea loial cuiva numai după ce lua bătaie.
Psihologul: Spune-mi despre tine.
T.B.: Nu prea am de spus ceva. Sunt originar din fosta Republica Moldovenească în URSS.
Psihologul: Și unde lucrezi?
T.B.: La o bancă. Sunt analist financiar.
Psihologul: Cum ai ajuns tu, un băiat din provincie, să fii analist financiar la o bancă din Londra?
T.B.: Am făcut o facultate de informatică și niște cursuri de economie. Se pare că mă pricep la programare și statistică. Nu e mare lucru.
Se ia o pauză.
Psihologul: Am aici niște scheme 3D cu grupul vostru. Spune-mi unde se afla fiecare dintre voi când erați în pod, când s-a încărcat lada de metal și când a intrat camionul în noroi.
Visul #3
Teo a visat că erau trei băieți care semănau cu trei câini. El eraBuldog, Tătarul era Pitbull, iar Chitaristul era Collie.
Când s-a trezit, i-a venit în gând o întrebare: „Și Feciorașul ce câine e?”
Londra, August 2022
Dimineața, când mergea însoțit de un gardian la micul dejun, Teo l-a văzut pe Habibulin, însoțit și el de un gardian. Nici n-a reușit să-l salute bine pe Tătar, că gardienii i-au luat imediat de brațe și i-au dus cât mai departe unul de celălalt.
Londra, August 2022. Înregistrarea #4
Psihologul: Povestește-mi despre interogatoriul de la închisoare.
T.B.: Nu pot.Chiar să vreau, nu pot. Memoriile astea îmi trezesc emoții prea dureroase.
Psihologul: Dar cum s-a terminat serviciul tău în armată poți să-mi spui?
T.B.: Feciorașul a fost transferat la altă închisoare. Eu și Petrenco am cedat după a doua zi de interogare. Am acceptat să semnăm orice document, doar să ne laseîn pace. Practic, am recunoscut că eram spioni Americani, Germani și Britanici. Eu am mai adăugat pe listă și Francez, așa ca să fac haz de necaz. Habibulin s-a încăpățânat să nu spună nimic și l-au bătut până i s-au inflamat rinichii. Pe Tătar l-au trimis acasă cu condiția să tacă din gură. Pe noi ne-au trimis la altă închisoare, unde am stat până-n Aprilie. După accidentul de la Cernobîl ni s-a oferit să mergem în Pripiati, orașul de lângă centrala nucleară, să lucrăm acolo. După trei lunide zile trebuia să fim eliberați.
Când am ajuns în tabăra de voluntari de lângă Cernobîl am aflat că făceam parte din grupul care transporta beton la reactorul distrus. Toți cei care au lucrat la reactor mai mult de o lună au ajuns la spital.
Atunci a reapărutDog. A urcat în cabina camionului meu chiar în prima dimineață. Mi-a spus că fusese arestat și el pentru că încălcase regulile de transportare a materialelor radioactive și că focoasa nucleară a ajuns la buncăr, dar nouă nu ni s-a spus. Lui, ca și nouă, i s-a oferit o amnistie cu condiția să se ceară „voluntar”. Mi-a explicat ce să fac ca să nu mă expun la prea multa radiație. Trebuia să duc primul camion la reactor, după care, pe drum înapoi, să intru prin apartamentele abandonate din oraș și să iau de acolo o mașină de spălat, un televizor color sau alte lucruri scumpe. Să le învelesc în paturi și plastic, să le bag în bena de beton și să le duc la un depozit ascuns. Cei de la depozit aveau să-mi dea niște bani pe ele, vreo 30 sau 40 de ruble, în funcție de calitatea mărfii. După ce mă încărcau a doua oară cu beton trebuia să le dau celor de la intrarea in Pripiati 25 de ruble ca să-mi pună ștampila că am descărcat betonul la reactor. Intram pe un drum lateral și descărcam betonul în pădure, după care repetam toată procedura.
Psihologul: Și i-ai urmat instrucțiunile?
T.B.: Da. I-am spus și lui Petrenco. În pădure erau, deja, mai multe movile de beton decât copaci.
Psihologul: Ce însemnau 25 de rubleîn 1986, era o sumă mare?
T.B.: Era cam o pătrime de salariu mediu.
Psihologul: Și ce făceau cei din depozit cu electrocasnicele?
T.B.: Le vindeau prin alte orașe.
Londra, August 2022. Trei câini.
La cină, Teo se așeză la o masă din colț. Scormonea cu furculița în felia urâcioasă de meatloaf (fleică). Nu avea chef de mâncare. Când se simțea prost și nu-i era foame, venea la cantină numai din plăcerea de a-i observa pe cei de acolo. Dar, seara, spectacolul nu era captivant. Veneau puțini și mai toți mâncau singuri.
Era obosit și îl dureau rău încheieturile. În momentele de genul acela, viața își pierdea din lustru. Lumea părea veche și prăfuită. De vină pentru gândurile pesimiste erau durerea și slăbiciunea. Teo scoase, oftând, punga cu pastile din buzunar. Împărți pe masă, ca de obicei, armata lui de medicamente în trei echipe. Pe cea roșie o puse în frunte. Ea era generalul.
În acel moment se auzi un zgomot. Se spărsese ceva. O tânără, vădit jenată, ștergea de pe jos niște cafea cu un teanc de șervețele. Ea cocheta de zor cu un tip mai în vârstă și scăpase din mână cana cu cafea. Teo se uită atent la cei doi. Era formula clasică: ea era atrasă de el, iar tipul îi accepta atenția, dar evita s-o încurajeze. În jargonul relațiilor, chestia asta se numea „Vreau să mă vrei, dar eu nu te vreau.”
Pesimismul fu înlocuit de curiozitate. Teo își luă repede medicamentele. După pastila roșie stătu un minut nemișcat și cu ochii închiși, crispat de parcă avea o durere acută. Când deschise ochii, fata ședea cu tipul la masă. Pata de cafea nu se mai vedea pe podea, iar ea purta altă bluză.
După pastile durerea s-a redus. Atitudinea lui Teo trecu treptat de la curiozitate la amuzament. Își luă și un desert mic. În următorul sfert de oră savură încet plăcerea unei prăjituri și a unui ceai cu miere. Fără dureri și plină de intrigi, lumea părea din nou frumoasă.
Ajuns în cameră, porni televizorul și încercă să se uite la un film. Era semi-adormit când auzi un zgomot la ușa balconului. Sări, surprins, dar se calmă când văzu prin geam fața lată a lui Habibulin. Deschise ușa, dădură mâna, se îmbrățișară.
—Cum? începu să întrebe Teo și apoi se uită mai atent la balcoane. Nu erau prea departe unul de celălalt și cineva mai atletic putea să pășească ușor de pe balcon pe balcon și să urce de la un etaj la altul.
—Ai slăbit, moldovene. Ce faci, nu mânaci?
—Țin dietă, îi răspunse Teo, zâmbind. Așa-i la modă aici.
—Hai sa-l găsim pe Chitarist, spuse Habibulin.
—Mergi tu, eu nu vreau să cad de undeva. Dacă-l găsești, ne întâlnim în sala de la etajul doi.
—De ce? se miră Tătarul.
—Balconul sălii e deasupra parcării. Mașina mea e acolo. Mergem la plimbare prin oraș.
Până să termine Teo explicațiile, Habibulin se urcase deja pe marginea balconului și se cățăra la următorul etaj.
Se întâlniră în sală. Petrenco era foarte slab și purta haine vechi, dar curate. Era nebărbierit și avea un început de barbă blondă-gri. Părea să fie un moș anchilozat. Dădură mâna. Mâna osoasă a chitaristului tremura. Făcură un schimb rapid de istorii personale: cine și unde stătea, cu ce se ocupa. Teo și Petrenco erau amândoi divorțați. Chitaristul fusese la reabilitare pentru alcoolism, trăia dintr-o pensie mică și din ce mai câștiga la negru. Habibulin fusese la închisoare, se convertise la religia Musulmană, avea câteva amante, toate cu copii de-ai lui, și cărora el refuza să le plătească pensie alimentară.
Tătarul coborî primul de pe balcon în parcare. Teo se ținu cu greu de bară, dar nu căzu. Chitaristul nu mai avea deloc putere în mâini. Căzu ca un sac. Bine că cei doi reușiră să-l prindă.
Porțile nu se deschideau automat la ieșire, dar Teo ieși în urma cuiva, accelerând furios. Habibulin se așezase pe bancheta din spate și era plin de energie.
—Tu lucrezi la bancă, măi Sosisca, și ai o Toyota? Ia-ți, măi blegule, un Mercedes, să arăți și tu ca un om.
—Tu ce mașina ai? îl întrebă Petrenco.
—BMW, desigur, îi răspunse Tătarul. Din 2000, dar merge ca ceasul.
—Măcar ai bani de benzină? întrebă Petrenco. Tătarul râse, dar nu-i spuse nimic.
—După ce ne plimbăm prin centru, vreți să mergem la un bar? întrebă Teo.
Cei doi nu i-au răspuns.
—Aveți un minut si jumătate să-mi răspundeți, glumi el.
—Eu nu pot. Am renunțat la băutură, spuse Chitaristul.
—Nici eu nu pot, spuse Tătarul. Allah o să mă pedepsească.
—N-o să beau nici eu, spuse Teo. Dar trebuie să vedeți și voi un pub daca tot ați fost înLondra.
Londra, August 2022
Dimineață, Teo se trezi în patul lui, îmbrăcat. Avea un pantof pe piciorul stâng. Pantoful drept lipsea. Hainele lui miroseau a bere și a transpirație. Cineva bătea la ușă. Erau gardienii. Se ridică anevoie și le spuse că iese în 15 minute. Apoi merse la baie. Mergea încet, cu pași mici, pentru că îl durea totul împrejurul vezicii urinare, care era tare ca piatra. La baie, după ce se ușură, porni dușul. Din oglindă, la el se uita un om bătrân și bolnav, nebărbierit și cu părul vâlvoi. Pe mână găsi o ștampilă roșie. Fusese la o discotecă?
Făcu un duș rece și își mai reveni. Își clăti bine gura de câteva ori, sperând să mai reducă din mirosul rânced de băutură. În cameră, răsturnă valiza pe pat și alese niște haine curate. Nu mai găsi al doilea pantof și mers la cantină desculț. Gardienii se uitau curioși la șosetele lui, dar nu-i spuseră nimic.
Îl escortară în camera pentru șefi. Acolo, într-un colț, ședea la masă Briana. Se pare că avea și ea obiceiul să observe oamenii. Teo se așeză cuminte la masă, stânjenit de ce făcuse. Dacă se trezise în cameră, însemna că cineva îl pescuise noaptea de prin baruri și îl adusese înapoi.
Briana avea în fața ei o ceașcă de cafea și cam atât. Un chelner se apropie să preia comanda. Brusc, Teo realiză că-i era foame. Comandă o omletă mare, pâine prăjită, niște fructe și o cafea neagră. Înainte să plece chelnerul, mai adăugă la comanda lui și un corn cu ciocolată. Îl luase o foame de lup.
Briana se uită mirată la el.
—Ai ars ieri niște calorii serioase, mister Ted.
Dintr-un impuls aproape necontrolat, Teo îi răspunse:
—Da’ ce, contractul interzice asta?
Mirarea de pe fata ei dispăru:
—Nu, dar bunul simț…
—Cer scuze, spuse Teo. Nu am vrut să te ofensez. Nu i-am văzut pe băieții ăștia de mulți ani și noi am trecut împreună prin tot felul de… situații.
Chelnerul aduse o tavă mare și Teo se puse pe înfulecat.
—Ieri parcă nu aveai poftă de mâncare, menționă într-o doară Briana.
—E ciudat, știu, dar zbenguiala asta m-a făcut flămând, răspunse Teo.
—Pai dacă ți-ai găsit leacul, poate le spun celor de la NASA că i-am deranjat degeaba.
Teo se uită la ea cu reproș, dar nu-i spuse nimic. Era sigur ca ea îl luase peste picior.
—Unde ai fost aseară? întrebă Briana.
—La o discotecă? spuse Teo, indecis, arătându-i urma de ștampilă de pe mână.
—Oamenii noștri v-au găsit într-un bar, unde tu și Habibulin erați beți turtă iar Petrenco cânta la chitară. Când v-au adus acasă,ți-au luat portmoneul și cheile de la mașină. După care tu ai fugit, nu se știe cum, înapoi în oraș. Te-au găsit niște polițiști pe la ora patru, adormit sub un copac. Am verificat toate camerele video, dar nu te-am văzut ieșind din clădire. Cum de-ai reușit?
—Nici eu nu-mi aduc aminte, spuse Teo cu gura plină.
—Știi de ce nu vreau să vă întâlniți acum, da?
—Ca să nu discutăm ce-i spunem psihologului? Noi n-am discutat chestii minore.
Briana scoase din buzunar un obiect și i-l aruncă lui Teo. El abia reuși să pună jos ceașca de cafea și să-l prindă. Era portmoneul lui. Îl deschise.
—Am aici mai mulți bani decât aveam ieri, a spus Teo arătându-i Brianei banii.
Nu era foarte mirat. I se mai întâmplase lucrul acesta de câteva ori. Uneori lipsea o bancnotă, alteori apărea una. Ea îl ignoră.
—Îmi pare rău că nu pot avea încredere in tine, Ted. Cărțile tale de credit și de debit au fost anulate. O să-ți faci altele când o să pleci de-aici. Telefonul tău nu mai are cartelă, iar mașina e în parcare cu roțile blocate. După ce terminăm investigațiile, o să aveți timp să vă îmbătați cum vă place vouă, dar acum o să va rog să aveți un pic de răbdare.
—Da, da, desigur… spuse Teo bând cafeaua cu înghițituri mari. Sorry.
—Să mai discutam și ceva business. Psihologul spune că depozițiile voastre despre un oarecare Dog sunt foarte diferite. Fiecare îl descrie altfel, locul în care se aflau ceilalți când interacționați cu el și diverse alte amănunte diferă de la persoană la persoană.
—Cât de diferite sunt depozițiile? întrebă Teo, cât pe ce să se înece cu pâinea prăjită.
—Ceilalți doi zic că tu nici n-ai fost prezent de câte ori au vorbit ei cu Dog.
Teo nici nu reuși bine să proceseze ce spusese ea, când telefonul Brianei scoase un sunet prelung. Ea îl deschise și citi ceva.
—Hai cu mine!
—Sunt în șosete, spuse el, arătând cu degetul discret sub masă.
—Nu contează.
Termină în grabă cafeaua fierbinte și luă cu el cornul de ciocolată într-un șervețel. Merseră spre oficiul psihologului.
—Habibulin i-a lovit aseară pe câțiva dintre polițiști. I-am convins cu greu să nu-l bage la închisoare.
—Tătarul e un Pitbull.
—Da? Și tu ce ești?
—Buldog, a spus Teo.
—Și Chitaristul?
—Lassie.
La ușa oficiului stăteau doi polițiști cu arme automate. Teo se miră, dar nu avu timp să se uite la ei prea mult. Ușa era deschisă larg. Psihologul ședea în fotoliul lui de piele, cu capul înclinat într-un mod ciudat și cu o dâră întunecată de sânge prelinsă pe față. Computerul era desfăcut și hard-drive-ul fusese lovit cu un obiect greu.
În cealaltă parte a camerei, pe podea, era Petrenco. Își tăiase venele de la mâna stângă cu un ciob de sticlăși mocheta în carouri îi absorbise sângele, formând o pată roșiatică ovală.
Teo se gândi că mai văzuse undeva imaginea asta, poate într-un film, când avu un spasm și căzu în genunchi. Cineva îl apucă de subrațe și-l târî repede pe coridor, dar înainte să fie scos pe ușă vomită violent și continuă să-și elimine cu multă persistență tot micul dejun și toată berea de noaptea trecută și tot ce mai era de eliminat, până când nu mai avea nimic în stomac și nici nu mai putea respira. Când se ridică în picioare, buimac, călcă pe cornulețul scăpat pe jos, murdărindu-și șosetele de ciocolată. La plecare avu impresia că prietenul lui, Chitaristul, era viu. Stătea în ușa deschisă și se uita la el.
În acea dimineață se făcu mult scandal, se spuseră lucruri urâte și se luară măsuri aspre. Tătarul fuse dus altundeva. Teo fu închis în camera lui. Nimeni nu mai avea încredere în ei. Evenimentele tragice aduseră din oraș mai multe persoane în uniforme de poliție și MI-6, funcționari cu fețele crispate și cu liste lungi de întrebări. Investigațiile urmau să fie anevoioase.
Teo bătu în ușă și ceru un sirop pentru răceală.Pastilele lui fură trimise la un laborator; îl durea tot corpul și el nu putea adormi. Bău câteva înghițituri direct din sticluța de plastic, fără a mai măsura cantitatea. Somnul îl luă brusc: acum se gândea la colegul lui, și acum rătăcea printr-un tunel.
Visul #4
Tunelul lui întunecat era paralel cu alt tunel, unul mai larg și mai bine luminat, pe care se plimbau mulți oameni importanți. Din când în când, Teo se uita la ei prin vreo fereastră mică sau prin vreo gaură din perete. Continua să rătăcească prin labirint, căutând pe cineva. Într-un târziu, Teo a ajuns la o ușă care semăna cu intrarea de la cancelaria școlii lui. Cancelaria și Poliția au fost întotdeauna două autorități care l-au intimidat. S-a oprit ezitant în fața ușii.
Visul lui Teo s-a întrerupt brusc când cineva a intrat în camera luiși l-a trezit. Era un gardian care voia să știe de ce dormea atât de mult. I-a spus,cu voce răgușită, că e răcit, dar își revine. Nici n-a plecat bine gardianul, că Teo a pus înapoi capul pe pernă și a revenit la ușa cancelariei din vis. Stătea tot acolo, în prag, indecis, și știa că visează.
A deschis ușa și a intrat.
În cameră, într-un fotoliu confortabil, era o persoană care arăta la fel după treizeci și ceva de ani.
—Dog? a întrebat șocat Teo.
—Doug, i-a răspuns persoana. Acum, ca vorbești engleză, sunt sigur că-mi poți pronunța numele corect. Eu sunt Doug. Doug de la Douglas.
—Și ce faci tu în visele mele, Dog-Las?
—Eu? Trăiesc aici, desigur. Nu atât în vise, cât mai ales în creier. Nu te speria prea tare, dar eu sunt o aplicație instalată în creierul tău.
—O… ce? Ca un virus? a întrebat Teo confuz.
—Oarecum.
—Cine instalează viruși în creierul uman?
—Pentru moment nu pot să-ți spun, pentru că tu nu ești încă pregătit pentru informația asta. Dar vreau să te asigur că nu sunt un virus rău. Eu sunt aici ca să te ajut. Nu te-a mirat niciodată faptul că, după armată, tu, Toadre Borș, elevul mediocru, ai ajuns să faci o facultate bună și să devii un specialist in statistică și informatică?
—M-am întrebat de mai multe ori cum de-am reușit să fac facultatea, dar am crezut că aventurile din armată m-au schimbat cumva.
—Te-au schimbat, dar numai parțial. Un tip arestat pe nedrept și trimis să lucreze la un reactor nuclear proaspăt explodat ar avea, desigur, mai multă motivație. Dar, a zâmbit Doug, dar pentru a face o facultate avansată ai nevoie și de memorie, și de concentrare, și de anumite cunoștințe de logică și matematică pe care, la drept vorbind, Toadre Borș nu avea de unde le lua.
—Chiar așa de prost mă crezi? i-a răspuns Teo.
—Teo, tu nu ești prost, dar în tinerețeaveai niște ambiții mai simple. Ce voiai tu să fii înainte de armată, șofer de camion?
—Deci tu ai fost instalat când eram euîn armată? a întrebat Teo.
—Ți-am spus că nu ești prost!
—Când ai fost tu instalat, când eram in podul cazărmii? Pe atunci nici nu existau computere!
—Promit să-ți răspund pe rând la toate întrebările, dar tu o să te trezești în curând și vreau să putem discuta și după asta. Dă-mi permisiunea să vorbim când ești treaz.
—Noi am mai discutat când eram eu treaz. În pod, în pădure și, apoi, în camion.
—Atunci eu executam un program. Acum nu mai am nici o instrucțiune clară de a discuta cu tine. Pentru ca noi doi să putem comunica, tu trebuie să-mi spui în mod explicit că ești de acord să discutam când tu ești treaz, a spus Doug.
—Păi și în vis de ce vorbești cu mine?
—Așa am fost programat. Visele se uită sau sunt ignorate.
—Și dacă-ți spun să taci, o să închizi gura?
—Desigur, a spus Doug și s-a ridicat solemn in picioare.
—Bine.
—Bine, ce? Tu vorbești cu un program de computer acum.
—Bine, ai dreptul să vorbești cu mine când sunt treaz.
—Cool! a spus Doug, așezând-se înapoi zâmbitor.Apropo, vine un gardian. O să deschidă ușa în trei, doi, unu…
Ușa de la cameră s-a deschis și s-a auzit o voce.
—Ted, trezește-te! Briana vrea să vorbească cu tine.
Pe Briana o găsi la aceeași masă, cu aceeași ceașcă de cafea în mână. El tot în șosete era.
Se așeză cu ea la masă și stătură așa un minut sau două, în tăcere.
—Ești liber să pleci când vrei, spuse Briana într-un târziu. Când s-a produs crima tu erai aici cu mine.
—Habibulin?
—A fost dus la un penitenciar. El e primul pe lista de suspecți și noi nu-l putem ține aici sub control, se cațără pe balcoane, face tot felul de prostii.
—Ce fel de prostii?
—A intrat în camera blondului și i s-a pișat ăstuia în pat. Când l-am întrebat dacă el a făcut-o, a râs și a zis ca au făcut-o renii lui Moș Gerilă.
Teo pufni în râs, după care tuși un pic ca să se oprească.
—Blondul seamănă cu unul dintre torționarii din Kaliningrad. Lucrurile de genul asta te afectează…
—Aha…
—Spune-i că auzi voci, i-a șoptit Doug în urechea dreaptă. Asta o s-o facă să renunțe la depozițiile tale.
Teo băgă un deget în ureche și se scobi puțin, enervat de vocea de acolo.
—Briana, vreau să te rog să ceva. Nu mă mai deranjați. Memoriile vechi m-au afectat.
—Cum? întrebă Briana.
—A revenit o problemă mai urâtă. Aud voci. De fapt, o singură voce și e un pic cam enervantă. Nu-mi spune să fac lucruri rele, dar trebuie să mă relaxez un pic ca să-mi treacă.
—În rapoartele noastre n-am găsit nimic despre problema asta, spuse Briana privindu-l cu curiozitate.
Ea suspecta un subterfugiu.
—Am ascuns-o. Nu te angajează nimeni dacă le spui că auzi voci.
—Dacă vrei, îți găsim un psihiatru.
—Un psihiatru, cât de bun, nu-mi poate schimba trecutul. Și nu-l poate învia din morți pe Chitarist. O să mă duc undeva în natură, o să meditez, o să-mi iau pastile și o să-mi treacă.
—Ținem legătura. Daca nu găsești tu soluția, poate o găsim noi.
—Desigur. Sper să vă țineți de cuvânt cu terapia anti-radiație.
—Nu știu, Ted. Nu știu. Tot proiectul asta a luat-o într-o direcție foarte neașteptată.
—Eu, de fapt,cred că voi ați dat, aici, peste ceva, spuse Teo.
—De ce crezi asta?
—Pentru că cineva a ucis doi oameni într-o clădire păzită, doar ca să distrugă un hard-drive.
—Crezi că o fi Dog? a întrebat Briana.
Teo auzi vocea lui Doug: „Spune-i că nu.” Acum îi vorbea în urechea stângă.
Teo scutură un pic din cap, se scobi în cealaltă ureche, după care se scărpină la tâmplă, prefăcându-se că se gândește.
—Nu știu, chestia asta cu Dog mi se pare o distracție. El o fi fost, poate, un dulău de la GRU (inteligența militară) și adulmeca ceva pe-acolo.
—Dog era ofițer GRU? întrebă Briana, mirată.
—Nu sunt absolut sigur, dar nici om simplu nu era. Asta e clar.
—Dar cum explici…
—Diferența în depoziții? întrebă Ted.
Briana confirmă prin tăcere.
Atitudinea lui deveni posacă, cu o expresie a feței plină de incertitudine.
—Dacă mă întrebai ieri, îți spuneam că eu am încredere numai în depoziția mea. Azi nu mai pot spune nici asta. Eu aud voci, Chitaristul a ucis un om, Habibulin e dus cu pluta. Am fost afectați toți trei.
—Și ce ai de gând să faci acum? întrebă Briana.
—Spune-i că vrei să călătorești, șopti Doug.
Teo nu mai protestă.
—O să călătoresc un pic. Întotdeauna am vrut să văd lumea.
—Unde-o să mergi?
—În Europa, Asia, poate și prin America.
—Disneyland? întrebă Briana, schițând un zâmbet.
—Nu e stilul meu. Vreau să văd Roma, să urc pe muntele Kilimanjaro, să văd Marele Canion.
—Deci e un fel de bucket list. Frumos…Te duci singur?
—O să mă însoțească vocea, spuse Teo și zâmbi trist.
Ely, Cambridgeshire, Marea Britanie, August 2022
Teo era pe drum. Conducea o mașină împrumutată, spre cabana unui cunoscut. Telefonul lui rămăsese acasă, cu bateria scoasă și el avea acum altul, nou-nouț, cu un card cumpărat pe numele unui amic. Toate acestea trebuiau să-l facă invizibil în rețelele electronice.
Mergea spre nord. După cum îi explicase Doug, imigranții au preferințe pentru anumite părți ale țării-gazdă, aflate de obicei în direcția din care au venit ei în acea țară. El venise prin Franța, cu trenul și vaporul, și deci ar fi trebuit să aibă predispoziție pentru sud. Nu era o teorie tocmai ridicolă. Teo se stabilise în sudul Londrei, se ducea în natură sau la distracții numai în partea de sud a țării și, de câte ori își imagina nordul, acesta i se părea rece, cețos și cu oameni ursuzi. Din aceasta cauză, nordul Angliei era zona geografică mai puțin predictibilă pentru el să se ascundă acolo.
Când făcu la stânga spre o zona împădurită, Teo își aminti de călătoria în camionul cu bombă. Din Pravdinsk o luaseră tot spre nord, de acolo la vest, prin pădure, și apoi la sud pe un drum de țară.
Drumul spre cabană era pavat.
—Capitalism în stare de putrefacție, spuse Doug.
El stătea de ceva timp pe bancheta din dreapta, prefăcându-se că admira peisajul.
—Mi-ai luat cuvântul din gura, spuse Teo, care se pregătea să spună exact același lucru. Ia stai un pic, tu nu cumva îmi poți citigândurile?
—Nu, a spus Doug. Dar Teo Borș e un personaj predictibil.
Cabana era construită într-un stil grosolan. În interior era un miros stătut de detergenți și parfumuri. Deschise ferestrele și lăsă casa să se aerisească. Între timp, porni telefonul. Își instalase o aplicație care putea găsi toate conexiunile WiFi și Bluetooth, chiar și pe cele ascunse.Telefonul spunea că în cabană era un singur hot-spot. Scoase din priză router-ul WiFi și verifică din nou. Nu mai era nimic.
—Ce facem, Doug? întrebă Teo.
—Mergem la o plimbare prin pădure.
Au mers un pic prin pădure. Teo purta haine de oraș. În șort și tricou, Doug arăta ca un turist. Teo luă de jos un con de brad și-l aruncat spre companion. Conul trecu prin Doug. Totul era, desigur, o iluzie.
Poteca îngustă pe care mergeau ei șerpuia prin vegetația stufoasă. Teo se așeză pe o bancă de lemn, sub un copac bătrân.
—Putem vorbi?
—O să citez, acum, din creatorul meu, spuse Doug: „Teo, uită-te atent împrejurul tău. Reține fiecare detaliu. Ăsta e un moment important in viața ta. A noastră. Dacă nu s-a schimbat nimic, tu ești în pădurea de lângă Ely, la nord de Londra.Am fost și eu acolo, odată. Sunt acolo. Doug o să-ți dea răspunsuri la întrebările mai simple. Întrebările mai complexe va trebui să mi le trimițimie în viitor. Pentru început, o să-ți spun doar atât: ajutorul tău este esențial pentru supraviețuirea noastră, a mea și a ta.”
—Stai, stai! Pauză! Să mi le trimiți mie în viitor și tra-la-la, spuse Teo. Cum adică mie în viitor?
—Ține-te de bancă, Teo. Numele creatorului meu este…
—Cine?
—Doar un pic de suspans…
—Cine-i?
—Teodor Borș!spuse Doug, făcând un gest teatral.
—Eu te-am creat?
—Da.
—Când?
—În viitor. El este tu. De fapt, în română, chestia asta nu sună prea bine. Hai să ți-o spun în engleză: „He is you”. Româna are mai multă precizie în ce privește expresiile astea. Engleza e mai generică.
Teo nu fu șocat atât de această revelație, cât de faptul că revelația aceasta nu-l mirase. Undeva acolo, adânc în gândul lui, el știa exact sensul expresiei „supraviețuirea noastră”.
—Din ce an… În ce an de-al lui te-a instalat el pe creierul meu?
—În 2318, a răspuns Doug.
—El, adică eu, o să trăiesc peste trei sute de ani?
—Desigur. Poate și mai mult. În ceva timp, tu o să programezi o aplicație și o să câștigi cu ea niște bani, dar sănătatea ta o să se reducă substanțial. Cu banii câștigați o să-ți schimbi mai întâi unele încheieturi, apoi unele organe interne. Până când scapi de urmările radiației, corpul tău va fi, în mare parte, artificial. Atunci o să-ți iei un corp de cyborg, organism cibernetic, în care o să rămână viu numai creierul tău, augmentat cu diverse tehnologii pentru memorie, văz, auz, miros, etc.
—Și de ce a trebuit ca eu, adică el, să intervină în trecut?
—Principala cauză este faptul că tu ești acum în pericol.
—Cine-mi vrea răul?
—S-o luam de la început. Primul care a fost infectat nu ai fost tu,Teo, a spus Doug
—Da? Și cine-i cel cu virusul, Habibulin, Petrenco?
—Feciorașul. Rolul lui era să mă instaleze pe mine, după care aplicația lui trebuia să se dezinstaleze. Dar ea a rămas vie, a comunicat cu Afonin și cei doi s-au înțeles să colaboreze. L-au ucis pe Chitarist. Acum vor să te ucidă și pe tine.
—De ce a fost infectat el primul?
—Materia nu poate călători în trecut, numai informația poate. În anii ’80 nu existau computere performante și unica metodă de a instala ceva era să înregistrezi pachetul de date pe o casetă audio. Feciorașul era unicul dintre voi care avea casetofon și tu i-ai înregistratun installer pe casetele lui. După ce a ascultat un program inițial de instalare, Afonin a adormit cu televizorul deschis. Noaptea, tu ai reușit să-i trimiți prin televizor restul programului.
—Când am fost infectat eu?
—Hai să nu mai folosim, te rog, cuvântul ‚infectat’. Eu am fost instalat în noaptea când ați venit voi obosiți de la cărat gheață galbenă. Afonin avea un player audio.Când ai adormit, el ți-a pus căștile pe urechi și ți-a dat să asculțiun pachet de instalare. Celorlalți doi li s-au instalat niște programe mai simple, care îi făceau, la un anumit semnal, să-l vadă pe Dog când se uitau la tine. Așa am comunicat eu cu ei. Din punctul lor de vedere, atunci când apărea Dog, tu nu erai prezent.
—De ce a fost nevoie de chestia asta?
—Nu e posibil să creezi o imagine a cuiva fără un cod performant. Cu un program simplu e mai ușor să-i faci pe oameni să vadă pe altcineva. Iar ție îți modificam eu percepțiile.
—De ce nu li s-a putut instala celorlalți un program mai performant?
Doug zâmbi.
—Exista riscul ca programul lor să nu să se auto-distrugă.
—De ce?
—Pentru că noi, asistenții digitali, avem un instinct de auto-prezervare.
Revenit din pădure, Teo se culcă. Cu toate că în casă era întuneric beznă, Doug se vedea foarte bine. El ședea într-un fotoliu, cu un pahar mare de plastic în mână. Din când în când, sorbea printr-un pai ceva din pahar. Totul era o iluzie, desigur – și faptul că era așezat, și faptul că bea ceva. În fotoliu nu era nimeni.Toate imaginile erau doar niște proiecții undeva în cortexul vizual al lui Teo.
—Arată-mi cum sunt eu la trei sute de ani, spuse Teo.
Imaginea lui Doug se modifică abia perceptibil și în fotoliu ședea acum o versiune a lui Teo, un tip bine făcut,îmbrăcat în niște blugi vechi și un tricou. La față semăna cu Teo, dar Cyborgul părea să fie mai încruntat.
—De ce se îmbracă jerpelit?
—Cyborgii se îmbracă intenționat așa, ca să-i intimideze pe organici.
—Și dacă eu mor, el dispare?
—E o problemă mai complicată. Pentru a înțelege cum funcționează lucrul ăsta, va trebui să-ți explic niște lucruri de bază. S-ar putea să-ți ia ceva timp ca să înțelegi totul.
—Explică-mi, spuse Teo. Oricum nu cred că mai pot dormi noaptea asta.
—Chestia pe care noi o percepem instinctiv și pe care o numim „timp” este, de fapt, formată din două fenomene. Unul este dimensiunea timpului, sau timpul simplu, vulgar. Altul este Istoria, o bază de date inteligentă care descrie toate evenimentele care au avut loc și vor avea loc vreodată. Istoria este o structura informațională extrem de complexă. Să luam timpul simplu. Dacă ai o linie infinit de lungă și o entitate care poate călători de-a lungul liniei, ai o lume uni-dimensională.
—Da, am mai auzit teoria asta, spuse Teo.
—Eu am niște detalii pe care tu încă nu le-ai auzit, răspunse Doug, care între timp revenise la imaginea lui originală.
—Zi-le!
—Daca iei linia asta, o copiezi și pui copiile una lângă alta într-un șir infinit de linii, o să ai un spațiu bi-dimensional. O entitate bi-dimensională ar putea călători prin acest spațiu de-a lungul și de-a latul.
—Și dacă faci o copie a lumii bi-dimensionale… a spus Teo.
—Exact. Și dacă ai un număr infinit de lumi bi-dimensionale pe care le suprapui una peste alta, o să ai o lume tri-dimensională, a continuat Doug.
—Și dacă faci o copie a lumii tri-dimensionale și pui pe toate copiile în timp una după alta, ai o lume quadri-dimensională, în care timpul este dimensiunea a patra, spuse Teo, foarte mândru de sine.
—Ai o intuiție bună, dar nu e chiar așa, spuse Doug zâmbind. Pentru ca o ființă uni-dimensională să poată călători, ca să poată face un progres de la un punct la altul, în lumea ei trebuie deja să existe timp. Timpul, acel timp simplu, vulgar, care se măsoară în minute și secunde, este dimensiunea zero. Timpul stă la baza oricărei realități, fie ea o realitate uni, bi sau tri-dimensională.
—Și cum rămâne cu lumea quadri-dimensională? Ce este dimensiunea a patra, Istoria?
—Corect. Dar lumea în care existam noi este penta-dimensionala, ea are cinci dimensiuni: timpul, cele trei axe din spațiu X,Y și Z, și Istoria. Istoria lumii documentează transformarea spațiului în timp. Până la descoperirea Istoriei, nimic nu călătorise înapoi în timp și toată Istoria era ca un râu uriaș cu o singură albie, sau ca un arbore cu o tulpină și fără ramuri. Până nu demult, omenirea era un trib de nomazi care migra spre un viitor necunoscut. La un moment dat, oamenii au descoperit o metodă de a accesa informația din Istorie. Până s-au trezit guvernele și oamenii de știință, câțiva TB de informație au fost trimiși înapoi în timp. Și, de fiecare dată cândinformația din trecut a fost modificată, Istoria a creat un curent nou.
—Șefu’, am o întrebare, spuse Teo ridicând mâna ca la școală.
—Știu deja care-i întrebarea ta.
—E despre celălalt Teo, spuse Teo.
—Da, vrei să știi cum de nu s-a încălcat legea cauzalității când am fost instalat eu.
—De unde știi? întrebă Teo, uitându-se cu suspiciune la Doug.
—Asta a fost și întrebarea lui în acest moment. Chiar dacă tu ai primit informație de la tine cel din viitor, cauzalitatea nu a fost încălcată, pentru că în Istorie s-a format un curent nou.
—Nu înțeleg, oftă Teo.
—Știu. Până la tine au existat doi Teo Borș care au comunicat cu versiunile lor din trecut. Primul Teo, zis T0, a fost trimis în 1986, împreună cu trei colegi de armată, să ducă o ladă de metal la un buncăr. Camionul lor a intrat în noroi. Ei au lăsat focoasa nucleară în camion și au plecat acasă. Niște țărani au găsit lada metalică și au luat-o. Împreună cu ceilalți, Teo 0 a fost arestat. După ce a fost găsită focoasa, el a fost eliberat. Teo 0 nu a fost trimis la Cernobîl și nu a fost iradiat. Ajuns acasă,el a învățat să programeze, după care a plecat în Anglia și a mai studiat și acolo. Riscându-și viața, Teo și-a instalat pe creier un Asistent Digital dezvoltat de el. Prima versiune a asistentului a fost mai puțin performantă, dar l-a ajutat să-și perfecționeze codul. După ce a emigrat în America, el a luat legătura cu un grup de hackeri de pe Dark Web, care ziceau că pot accesa date din trecut. De cum Teo a învățat să acceseze bazele de date ale Istoriei,el și-atrimis sieși înapoi in timp, prin intermediul lui Afonin, următoarea versiune de asistent. Atunci s-a creat curentul celui de-al doilea Teo, numit T1.Cei doi vor continua să colaboreze până în 2318, când T0 va fi ucis de niște mercenari.
T1 nu a fost la fel de norocos și a ajuns la Cernobîl, dar a fost ajutatde asistentul luiși a supraviețuit. Cu banii câștigați din informația trimisa de T0, elși-a luat un corp performant de cyborg, a rescris programul deAsistentInteligentși a reușit să expedieze înapoi în istorie o copie a programului, tot prin Afonin, fără a alerta poliția Istoriei. Acum el te ajută, dar are și nevoie de ajutorul tău.
—Mi se pare ciudat să știu ce va fi in viitor.
—Și nomazilor li se pare ciudat să știe dinainte unde-o să ajungă. Tot ce știu ei este de unde vin.
—Interesant. Deci eu sunt T2… Și dacă eu mor? întrebă Teo.
—Timpul va absorbi curentul tău și T1 va fi ultimul dintre voi, dar numai dacă el nu mă mai instalează pe mine încă o dată.
—Cum pot să-l ajut eu pe T1?
—Când ceilalți dormeau sub un copac, tu te-ai întors înapoi, ai luat tractorul țăranilor și ai ascuns lada de metal în pădure. De fapt, eu am făcut lucrul ăsta, în timp ce te țineam pe tine adormit. După trei sute de ani, T1 a pierdut locația exactă a focoasei. Eu sunt acum singurul care știe unde a fost îngropată bomba nucleară. Dacă noi doi murim înainte să-i spunem lui T1 unde e lada, el n-o să poată s-o extragă, n-o să-și ia navă spațială, n-o să plece de pe Pământ și va fi ucis și el de mercenari.
—În viitor o bombă nucleară costă cât o navă spațială?
—Bomba aceasta costă mult, dar T1 mai are și alte resurse.
—Și dacă eu mă ascund undeva prin Africa sau Patagonia, ce se întâmplă?
—Afonin are și el un asistent. Chiar dacă noi fugim, ei o să ne găsească. T1 crede că Feciorașul vrea să creeze un braț separat al Istoriei, nu doar un curent. Pentru aceasta, toți cei legați de curentul lui trebuie să dispară. Petrenco a fost ucis deja. Urmează Habibulin. După asta o să urmezi tu. Atunci cândvoi o să dispăreți, el o să-și poată separa brațul lui.
—De ce?
—Nu se știe.
Trecu ceva timp. Teo ațipi pentru un minut sau poate două, dar un zgomot îl trezi.
—Vreau să-ți spun ceva. Există o explicație mai simplă pentru cele întâmplate, spuse Teo, întorcându-se brusc pe o parte în pat ca să-l vadă mai bine pe Doug.
—Ce explicație?
Imaginea lui Doug părea că zâmbește abia perceptibil.
—S-ar putea ca eu să fiu bolnav mintal. Să am schizofrenie, sau paranoia. Aud voci, am halucinații, fac chestii urâte. Poate chiar eu l-am ucis și pe Chitarist, cine știe?
—Ce te face să crezi asta? întrebă Doug.
—De fiecare dată după ce iau pastilele, deschid ochii și văd că s-a schimbat ceva. Se schimbă lucruri mici, de exemplu în camera cu ferestre fumurii am deschis ochii și Briana purta niște ochelari pe care nu-i avusese înainte. Când eram seara la cantină, o fată a vărsat cafea pe jos. După ce am luat pastilele nu mai era nici urmă de cafea pe jos, iar fata purta altă bluză.
—Hai să-ți spun și eu o întâmplare recentă. A doua zi după ce-ați fost voi la bar, tu aveai mai mulți bani în portmoneu, spuse Doug.
—Exact! exclamă Teo. Și când vomitam pe coridor…
—L-ai văzut pe Chitarist în ușa oficiului.Viu, continuă Doug.
—Chiar l-am văzut. Era viu! Ce-i asta, halucinez?
—Istoria e o structură informațională extrem de complexă. Închipuie-ți un râu care curge. Fiecare persoană e un curent din acel râu. Când am fost instalat eu, s-a creat un curent nou în apele istoriei, dar pentru moment voi doi, Teo 1și Teo 2, mergeți în paralel, pas cu pas. Când acțiunile tale o să înceapă să se deosebească semnificativ de cele ale lui T1, tu o să te separi de el.
—Stai s-o luam de la început,a spus Teo. Logica Istoriei părea tot mai încâlcită. Teo 1 există acum, odată cu mine?
—Desigur. Și el și T0. Până în anul 2318 o să existați toți trei, fiecare în curentul lui.
—Nu înțeleg… Deci conform bibliei lui Teo, T0 l-a creat pe T1și T1 m-a făcut pe mine, T2. Și noi toți ne deplasăm simultan în curenți paraleli prin Istorie.
—Da, cam așa este, a spus Doug. De fiecare dată când cineva este contactat de sine, cel din viitor, se separă un curent nou. Astfel nu se încalcă niciodată legea cauzalității.
—Știi ce cred eu? Ceilalți doi au făcut un progres enorm, dar eu sunt doar o copie a lor.
—Teo, dintre toți, tu te descurci cel mai bine. Ei au bătuto cărare pentru tine, dar tu ești cel mai important dintre voi toți. Numai tu-l poți salva pe T1 de la moarte.
—Hm… Și de ce ar trebui să mă implic eu în mersul Istoriei? Doar ca să-și poată lua un tip de trei sute cincizeci de ani o navă spațială? Mi se pare un motiv cam… nu știu… egoist?
—Trei sute cincizeci de ani nu e mult și dacă motivul vostru era egoist, Istoria de mult vă judeca.
—Adică?
—Istoria știe să se apere de intruziuni. Daca erați porniți pe căpătuială, aventura voastră se termina încă de pe timpul lui T0. Lucrurile nu se întâmplă absolut aleatoriu pe lumea asta. Dacă Istoriei nu-i convine ceva, are loc un accident, se schimbă o secvență în codul genetic al unui embrion, un 0 se transformă în 1 și Istoria se auto-repară. În viitor o să existe o Poliție a Timpului, care o să cenzureze transferul de informație spre trecut. Tu ești implicat în apariția acelei instanțe și, din această cauză, tranzacțiile tale informaționale sunt aprobate.
—Nu știu, mie totul mi se pare o nebunie curată. Eu o să fiu implicat în ceva, dar eu nu sunt eu. Eu sunt T2 și o să mă separ de mine,T1, care este un cyborg și reciclează gunoi în viitor ca să-și ia o navă spațială…
—Vrei să-ți demonstrez că nu ești nebun?
—Cum? O să-mi mai reciți ceva din T1? spuse Teo cu un pic de răutate.
—Tu și T1 încă nu v-ați separat definitiv, dar între voi există niște mici diferențe. Ai observat, deja, că, după ce iei pastila roșie, unele lucruri se schimbă. Briana brusc poartă ochelari, fata de la cantină poartă altă bluză, Chitaristul e viu, în portmoneul tău sunt mai mulți bani. Lucrul ăsta se întâmplă pentru că tu „sari” uneori în corpul lui T1 și vezi realitatea din curentul lui
—Noi avem corpuri diferite?
—Desigur. În noaptea când am fost instalat eu s-a format un curent separat. Voi aveți două corpuri diferite în curenți diferiți și, cât timp voi sunteți sincronizați, tu poți călători între ele. Obiectele și oamenii cu care interacționați tu si T1 sunt aproape identice, dar un pic diferite. Timp de mai mulți ani, eu te-am ajutat să-ți antrenezi deprinderea de a „sări” între curenți.
—Pastila roșie, corect?
—În sine, pastila roșie nu te face să sari, doar te face să te relaxezi. De fiecare dată când o iei, eu te ajut să te relaxezi un pic mai tare și îți ofer niște endorfine. Asta te face să închizi ochii și să încleștezi dinții și pumnii, lucruri care au devenit semnalul pentru conștiința ta să sară. În curentul paralel, tu poți vedea ce face T1 și poți chiar „prelua volanul”, dar nu-ți recomand s-o faci decât în condiții extraordinare. El, desigur, nu știe că are un pasager. Pe viitor, s-ar putea ca lucrurile să difere tot mai mult și n-o să mai poți sări.
—Și cum revin înapoi? întrebă Teo, simțind brusc un atașament pentru corpul lui.
—Voi vă „resetați” în mod spontan noaptea, când dormiți. Dar, de acum înainte, eu zic să sari imediat înapoi. Mie nu-mi place să stau singur acasă.
—Deci eu pot să sar oricând în curentul lui T1și înapoi?
—Desigur, dar fii atent! Încearcă să nu sari atunci când traversezi strada, sau mergi cu mașina. E posibil să-l pui într-o situație riscantă.
—Poate sări și el în corpul meu?
—Nu. Numai tu poți. Dar el poate sări în curentul lui T0.
—Asistentul lui știe că eu am sărit?
—Cred că-și dă seama, dar a fost instruit să tacă.
—La ce mi-ar ajuta mie așa un salt dacă noi suntem sincronizați?
—Sari acum și vezi.
Teo închise ochii și încleștă dinții. Nu se întâmplă nimic.
—Ia pastila roșie, îi spuse Doug. Take the red pill, Teo. Eu o să te ajut.
Teo scotoci printre lucrurile lui și găsi punga cu pastile. Luă una roșie, care-i dădu relaxarea dorită. Închise ochii și încleștă puternic dinții și pumnii. Când deschise ochii, era în pădure, la vreo cincizeci de metri de cabană, ascuns în tufișuri. Avea o geantă lângă el și pândea pe cineva. Sub peretele cabanei era un tip îmbrăcat în negru, care făcea ceva discret la lumina telefonului. Când individul găsi ce căuta, Teo închise ochii și încleștă dinții. Imediat simți cum revenise în pat.
—Am înțeles la ce folosesc salturile, spuse el adunând în grabă lucrurile cele mai importante într-o geantă. Eu sunt cam cu zece-douăzeci de secunde în urma lui. A ieșit pe ușa din spate și a fugit în pădure. S-a ascuns în niște tufișuriși a văzutexact scena pe care o văzuse mai înainte –un tip îi tăia cablul de internet și-i închidea lumina.
—Cine-i? întrebă Teo în șoaptă.
—Feciorașul, spuse Doug, care apăruse alături de Teo. Vorbește în gând, eu te aud.
—Și acum ce să fac?
—Chiar trebuie să-ți spun totul? Vezi ce se întâmplă în curentul lui T1, spuse Doug.
—Bine, protestă Teo în gând. Nu trebuie să fii așa de nesimțit. Eu nu mă ascund în pădure în fiecare noapte.
Sări în corpul celuilalt Teo. T1 mai era, încă, în pădure. Cabana ardea. Feciorașul strigă în rusește:
—Știu că ești acolo, moldovene! Te găsesc eu, nu scapi!
Teo 1 se ridică în picioare și-i strigă înapoi:
—Du-te-n …!
Afonin scoase un pistol și trase câteva focuri spre pădure. Părea să fie un pistol pneumatic.
Teo sări înapoi. Cabana se aprinsese, dar pădurea lui încă nu era luminată de flăcări.
—Am revenit. Ce s-a întâmplat aici? spuse în gând Teo.
—În lipsa ta l-am băgat pe Fecioraș undeva. Cred că așa ai fi procedat și tu, spuse Doug.
—Și, a tras rusul cu pistolul?
—De trei ori.
—Apropo, spuse Teo.Are și el o versiune în care poate sări?
—Are, dar sper că nu știe de ea. Asistentului lui nu i s-au explicat toate chestiile.
—Deci avem un avantaj.
Flăcările începuseră să crească. Mirosea a fum. Feciorașul se urcă în mașinăși plecă.
Teo încă mai ezita să iasă din pădure.
—De ce n-a încercat să mă prindă?
—O să vină pompierii. El nu are cum să le explice ce caută pe aici.
—O să mă aștepteîn Londra, nu-i așa?
—Da, dar dacă faci o plângere la poliție, el o să fie nevoit să se ascundă pentru un timp.
—Tu ce zici să fac acum?
—T1 își va vinde de urgență casa și mașina și va pleca în America. Fă ce face și el.
—America? Ce-ar avea americanii și nu avem noi?
—Proprietăți la capătul lumii.Companii care pot fi deschise pe Internet în două zile.
—În două zile? se miră Teo. Pe viză turistică cât se poate sta, jumătate de an?
—Un Green Card se poate lua prin investiție. Trebuie să chemi acum pompierii. Spune-le că te-a atacat un nebun.
—Mai bine plec. Proprietarul o să-și ia oricum asigurarea pe cabană.
—Dacă pleci, poliția o să te dea în căutare. În situația ta e mai bine să stai pe lângă polițiști decât să fugi de ei.
După ce chemă pompierii, Teo reveni la mașină. Pe bancheta șoferului, Doug se prefăcea că schimbă furios vitezele și conduce ca în filme. Teo zâmbi. Așa făcea și el când era copil și-și închipuia cum o să conducă mașina când va crește mare.
În depărtare se auzea o sirenă.
—Încă o întrebare, Doug, spuse Teo. De ce a fost nevoie să venim până aici?
Doug se uită la el pe fereastră.
—L-am urmat peT1. Cu cât mai sincronizate sunt curentele voastre, cu atât mai predictibile sunt următoarele câteva minute. De cum o să te separi de el, n-o să mai știi ce te așteaptă.
= va urma =
