– Eu nu sunt mama copilului meu! Înțeleg că l-am născut, vă cred când îmi spuneți asta, dar eu nu sunt mama copilului meu!
– Liniștiți-vă și haideți să o luăm încet… Care este ultimul lucru pe care vi-l amintiți?
– Eram în pat cu Tudor și ne prosteam. Pentru mine n-a însemnat niciodată nimic, doar distracție, în lipsă de altceva și de altcineva, de-asta nu pot să cred că acum sunt soția lui. Deci eram în pat, acasă la el, unde locuim și acum, într-un apartament înghesuit de două camere, era noapte și ne prosteam. Țin minte că era vară, foarte cald, eu îl tot băteam la cap să stăm cu geamul deschis, că muream de nădușeală. Știți, eu transpir foarte mult când… Așa, eram dezbrăcați acolo și Tudor tot vorbea în timp ce se chinuia să mă satisfacă, el vorbește mereu, non stop vorbește, de mă căpiază. Și-mi tot cerea să închidem geamul, că ne auzeau vecinii făcând sex, vezi doamne, el este mai pudic așa, dar numai la prima vedere, că dacă ați ști ce-i place lui să facă… I-am spus că vreau să schimbăm poziția, că nu se mai putea, nu simțeam nimic, i-am zis că vreau să stau eu deasupra, iar el să mă țină de șolduri în timp ce…
– Nu este nevoie să intrăm în detalii, doamna Ștefania. Eu vreau doar să…
– Ba trebuie! Trebuie să intrăm, că atunci s-a rupt filmul.
– Adică?
– Adică din clipa aia eu n-am mai știut nimic, doar că m-a pălit brusc durerea de cap. Îmi venea să urlu de tare ce mă durea, iar el nu se mai oprea din vorbit, nu-i mai tăcea gura aia spurcată și tot bombănea ceva despre sânii mei, în timp ce mă sălta de șolduri. Apoi m-am trezit în pat, iar el dormea lângă mine. Am crezut că adormisem după partida aia jalnică, dar înțeleg că toate astea nu s-au întâmplat acum câteva zile, ci acum 15 ani… De-asta spun că nu se poate să fiu soția lui Tudor. Eu nu mi-am dorit niciodată copii, urăsc puradeii, mă irită groaznic, mă scot din sărite cu toanele lor, iar acum îmi spuneți că am un copil cu Tudor. Cu Tudor?! Adică m-am căsătorit cu un bărbat pe care nu-l iubesc și nu l-am iubit niciodată, pe care îl găsesc respingător și plictisitor, am cu el un copil, sunt grasă ca o vacă și am renunțat la dieta mea vegană. Am 35 de ani, aproape 100 de kile, părul scurt și negru, eu, care îl purtam mereu blond și lung peste umeri, eu, care arătam ca un fotomodel! Acum sunt obeză, prietenii – oameni pe care nu i-am văzut în viața mea, dar care au venit să mă viziteze aici, la spital – îmi spun Fany, sunt pasionată de gătit, am pierdut vremea cu o facultate și lucrez ca arhitect la firma unei arăboaice, eu, care nu suport să văd picior de arăboi sau de jidan! Eu, care cântam în trupa rock a iubitului meu, Mihnea! A doua zi urma să plec cu el, Tudor nu știe asta, urma să-l anunț în dimineața aia. Miky, Mihnea adică, mă invitase să plec cu el, aranjase să ne mutăm undeva prin Germania și să cântăm acolo într-un bar. Îmi spunea mereu că am o voce ca a lui Gwen Stefani… Așa îmi ziceau mie prietenii: Gwen, nu Fany! L-am iubit și încă îl iubesc pe Mihnea. Iar acum să accept că am pierdut orice șansă, că 15 ani eu am trăit o viață care nu a fost a mea, iar totul a început cu o simplă durere de cap?
– Ați suferit atunci un accident vascular cerebral, din cauza unui anevrism, adică pe un vas de sânge de pe creier s-a format o umflătură, ca un mic săculeț așa, care s-a spart, provocând o ușoară hemoragie. Eu v-am tratat, dar nu a fost ceva foarte grav, nu ar fi trebuit să existe urmări. Iar acum, luni noapte, ați suferit un alt accident vascular, dar cu tratament va fi în regulă și acum, nu trebuie operat. Nu se explică însă amnezia, vom continua analizele, așa cum v-am spus. Aveți tensiune arterială oscilantă, de aici și aceste mici accidente vasculare, eu v-am prescris un tratament acum 15 ani, soțul mi-a spus că l-ați respectat și că tensiunea se reglase.
– Acum eu ce fac? Cum revin la viața dinainte? Ce pastile îmi dați?
– Doamnă dragă, nu există pastile care să vă aducă înapoi amintirile. Trebuie să aveți răbdare și să discutați cu rudele, cu prietenii, poate vă ajută dacă vă uitați la albume de familie, cu poze, la înregistrări video… Voi fi sincer cu dumneavoastră: este posibil ca memoria să vă revină peste câteva zile sau câțiva ani sau poate nu o să revină niciodată în totalitate. În medicină nimic nu este garantat, din păcate, cu atât mai puțin în acest domeniu. Ce mă îngrijorează și mă uimește și mai mult este însă această schimbare de personalitate, de care spuneți. Ca și cum timp de 15 ani, între cele două accidente vasculare, ați fi fost o cu totul altă persoană. Aș vrea să discutați cu un prieten de-al meu, medic psihiatru, lucrează tot aici, în spitalul nostru, poate o să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat. L-am rugat să stea de vorbă și cu soțul dumneavoastră. Indiferent ce simțiți acum pentru el, nu uitați că vă este cea mai apropiată persoană și vă poate ajuta.
* * *
– Vă rog, luați loc, domnule Tudor! Vreau să vă relaxați, ca să discutăm mai bine. O cafea, un ceai?… Nu vă faceți griji, o să găsim o explicație și o soluție pentru soția dumneavoastră. E drept că asemenea cazuri sunt mai rare, dar nu este nici primul, nici ultimul și, din experiență, vă spun că esențială este comunicarea: între voi doi, dar și între mine și doamna și între mine și dumneavoastră. Înainte de toate, vă rog să-mi povestiți cât mai detaliat ce s-a întâmplat luni noapte, vreau să știu tot-tot, ca și când aș fi fost acolo.
– Țin minte că era noapte și dormeam. Noi doi în dormitorul nostru, iar fetița, Veronica, în camera ei, alături. Avem un apartament cu doar două camere și de-asta stabilisem cu Ștefania că ar fi bine să ne mutăm într-o casă mai mare, la curte, pentru mai mult spațiu, aer curat și verdeață. Am făcut împreună un credit la bancă, am cumpărat un teren în comuna Chiajna și am început, acum câteva luni, să construim casa visurilor noastre. Planul vilei l-a făcut chiar Fany, că ea este arhitect, dar va fi ceva destul de modest, să nu vă închipuiți cine știe ce, că ne descurcăm destul de greu cu banii și acum avem și creditul ăsta… Așa…, uite că am vorbit aiurea, ce mai contează acum planurile noastre cu noua casă? Deci, dormeam, iar Veronicăi i-am spus că, dacă vreodată se simte rău noaptea sau are nevoie de ceva, să ne strige și venim, dar ea, copil, nu prea ascultă… și s-a ridicat singurică din pat în noaptea aia, să meargă la toaletă, iar pe coridor s-a întânit cu Fany, care tocmai se trezise. Atunci nevastă-mea, cum deja i se declanșase amnezia și era năucă, s-a speriat de fată, că nu o mai recunoștea, și a-nceput să țipe ca apucată. Am sărit din pat, am aprins repede lumina și am încercat s-o calmez, să pricep și eu ce se întâmplase. Atunci Fany a dat cu ochii de oglinda de pe dulapul din dormitor și când s-a văzut așa, nemachiată, cu părul răvășit de somn și în furou, a început să urle și a urlat minute în șir, de nu mai știam ce să fac. Fetița a început să plângă… Vă dați seama, biata de ea, să audă cum maică-sa striga că ea n-are copil, că n-are ce să caute un plod în casa aia. S-a speriat groaznic biata Vera, dar acum a înțeles, i-am explicat că mămica e bolnavă și de-asta se poartă așa, că se va face bine și totul o să fie la fel ca la început. Dar nu va mai fi niciodată așa, nu, domnule doctor? Ei, cam asta s-a întâmplat luni noapte… Am sunat apoi la 112 și am venit cu Fany aici la spital, la neurologie, la domnul doctor Marinescu. Ea se plângea că o durea capul foarte rău și mi-am dat seama că probabil avea iar un anevrism din acela sau cum îi spune… Știți, cred că ea de câteva săptămâni nu și-a mai luat tratamentul pentru tensiune și de-asta s-a întâmplat nenorocirea.
– Credeți că nu a mai luat tratamentul? Nu sunteți sigur dacă l-a respectat sau nu?
– Am văzut-o aruncând un șervețel cu ceva înăuntru și cred că erau pastile, de-asta zic. N-a vrut să recunoască, iar acum degeaba o mai întreb, că nu mai știe nimic din ce făcea atunci. Atât de mult o iubesc, e viața mea și mi se rupe sufletul că nu mai știe aproape nimic din ce-a fost! E o femeie foarte frumoasă, dar când s-a văzut în oglindă așa mai grăsuță, cum e acum, s-a speriat tare de tot, că înainte era slabă, nu mânca mai nimic, cred că avea boala aia… anorexie parcă îi zice… numai salate mânca, spunea că nu suportă la stomac altceva.
– Chiar aici am vrut să ajung. Accidentul vascular și amnezia nu explică, totuși, schimbarea asta de personalitate, care, din câte am înțeles din discuția cu doctorul Marinescu, ar fi început, de fapt, acum 15 ani, după prima hemoragie cerebrală. Ați observat atunci ceva ciudat, nefiresc în comportamentul ei?
– Sincer vă spun, abia acum pun cap la cap unele lucruri și înțeleg că, într-adevăr, așa a fost. Sigur, era evidentă o schimbare atunci, dar totul era spre bine și nu m-am gândit că… mă rog, că ar fi fost ceva anormal cu ea. Se simțea bine, lua tratamentul și era foarte fericită, și-a pus ordine în viață și, m-am gândit eu atunci, în naivitatea mea, că s-a schimbat pentru că trecuse pe lângă moarte, adică în fine, că se speriase de hemoragia aia. Înainte să aibă problemele astea de sănătate, ea era altfel… Ne-am cunoscut într-un club, când aveam amândoi 20 de ani. Ea venise la agățat, eu eram acolo să-mi înec amarul în alcool, după ce mă părăsise iubita. Am băut împreună, am dansat, apoi am mers la mine acasă și am făcut dragoste. Ne-am mai văzut de câteva ori, așa, doar pentru distracție, înțelegeți dumneavoastră, că ea avea un prieten, un băiat cu care cânta într-o trupă rock și cu care avea planuri mari. A fost sinceră și mi-a spus adevărul, dar mie nu-mi păsa. Mă îndrăgostisem de ea nebunește și nu aveam ce să fac, doar să mă rezum la scurtele partide de amor pe care mi le oferea când era plecat iubitul ei. Sigur că eram gelos, dar aveam de ales: ori o împărțeam cu rockerul ăla, ori nu o mai aveam deloc, mi-a spus foarte clar că nu acceptă crize de gelozie din partea mea și că la primul semn, pa, adio! Pe atunci arăta foarte diferit, v-am spus, era slabă, avea părul lung și blond, se îmbrăca doar în haine negre, se machia cu negru, în fine…, nu-mi plăcea deloc atitudinea ei, dar ceva, nu știu ce, mă atrăgea la ea, pur și simplu mă înnebunea. Parcă dincolo de toate prostiile astea pe care le făcea ar fi fost ceva… cineva… altcineva… o persoană minunată, care aștepta acolo, cuminte, să fie descoperită și iubită. Pe atunci îi ziceam Gwen, așa îi spuneau toți prietenii ei, de la Gwen Stefani, cântăreața. Nu-și dorea o slujbă, nici să facă o facultate, zicea că ea are școala vieții și asta e destul, că o să fie cântăreață, era sigură că va deveni celebră alături de iubitul ei, Miki îi zicea, de la Mihnea. Acum ăsta, mare vedetă mare ce se visa el, stă de câțiva ani prin Italia, lucrează acolo ca muncitor necalificat. Cică uneori mai cântă pe la petreceri, acasă pe la un șef sau altu’ de-acolo, să-i distreze și să mai facă și el un ban în plus. În fine…, acum știți care era situația noastră când Fany a suferit prima criză. Era tot într-o noapte, făceam dragoste, ne simțeam foarte bine și deodată ea s-a oprit și mi-a spus că o doare capul tare de tot. Până am ajuns la spital, a leșinat, dar și-a revenit repede, a ajutat-o domnul doctor Marinescu, Dumnezeu să-i dea sănătate, e medic tare bun! Și de-atunci ea s-a schimbat, dar brusc așa… și v-am zis, am crezut că de frica morții a fost schimbarea, nu m-am gândit că poate i se întâmplase ei ceva pe creier acolo și nici domnul Marinescu nu a bănuit ceva. Dar totul a fost așa de bine și de frumos, cum nu aș fi visat vreodată! Imediat ce și-a revenit s-a înscris la Facultatea de Arhitectură, unde s-a împrietenit cu o colegă, o arăboaică din Maroc, Selima Mehmet, care este acum șefa ei la firma de arhitectură unde lucrează, dar și cea mai bună prietenă a noastră. Am fost foarte uimit atunci, că Fany nu suporta străinii, dar nu doar asta s-a schimbat la ea. A început să mănânce normal, cu poftă, orice mâncare, chiar să gătească meniuri delicioase și de-asta a căpătat forme așa, s-a mai îngrășat puțin. A devenit foarte tandră, afectuoasă, mă copleșea cu declarații de dragoste și cu atenții, de nici nu-mi venea să cred la început. Relația noastră era perfectă, nu țin minte să ne fi certat vreodată serios, așa că după un an ne-am căsătorit și după alți nouă ani s-a născut Veronica, un copil pe care Fany și l-a dorit foarte mult și l-a iubit enorm, chiar dacă acum nu-și mai amintește nimic din toate astea.
– Și totuși, nu v-a dat de gândit schimbarea asta radicală? Își amintea trecutul ei?
– Își amintea perfect totul și mereu zicea că a greșit, că a dus o viață dezordonată, că a pierdut timpul aiurea. Mi s-a părut puțin ciudat că a rupt brusc legătura cu toți vechii ei prieteni, inclusiv cu Miki ăla, dar sincer vă spun că m-am bucurat, că aveau o influență negativă asupra ei. De-asta vă zic, acum mă simt vinovat, dar schimbarea aceea mi s-a părut un lucru bun și am crezut că este ceva normal, de-asta îi spuneam de fiecare dată domnului doctor Marinescu…, îi spuneam că totul era în regulă, că Fany era bine. Am trăit 15 ani fericiți împreună. Oare acești ani au fost doar manifestarea unei boli? Iubirea, blândețea ei, pasiunea cu care mi se oferea în pat aproape în fiecare noapte, toate astea nu au fost nimic altceva decât simptomele unei boli?
– Este clar că primul accident vascular a declanșat o tulburare psihică, efectele au fost poate pozitive, nimic de zis, dar a fost o tulburare, iar acum, după a doua hemoragie, personalitatea doamnei Ștefania pare să fi revenit la normal.
– Și eu ce mă fac acum?
– …
– Ce mă fac, domnule doctor?
* * *
– Fany, te rog mult, deschide ușa! Eu sunt, Selima, prietena ta, hai să vorbim puțin!
– N-are rost, ți-am zis, nu-ți va deschide. Vino să stăm puțin aici, pe balcon, am pregătit un ceai. Uite, am cumpărat luna trecută un set de scaune din ratan, mă gândeam să avem pentru terasă, la casa în Chiajna…
– Vera unde e?
– Stă la mama un timp, până ne-om lămuri noi cumva. Fany a vrut să plece aseară, să se ducă la un hotel…, am convins-o să rămână aici, să nu fie singură dacă i se mai face rău, i-am promis că o las în pace, că o să dorm în sufragerie și ea în dormitor. Nu vrea să-mi vorbească, stă închisă acolo în cameră toată ziua, face gimnastică să slăbească și mănâncă doar salate cu mult ulei de măsline, cum mânca ea înainte. Nu știu ce să mai fac, Sely, sunt pur și simplu terminat… Nu vrea să vadă pe nimeni, doar de Mihnea a întrebat și i-am spus că e în Italia la muncă, zidar sau ceva. Nu mai este Fany a mea, nu mai e femeia pe care o iubeam și care mă iubea.
– Asta am simțit și eu. Când am văzut-o la spital, am avut impresia că nu era ea, ci altcineva, o străină. Privirea ei, gesturile, tonul vocii, totul părea schimbat. Fizic arăta la fel, dar parcă ar fi fost o soră geamănă acolo, nu ea. Nu știu ce s-a întâmplat, înțeleg că nimeni nu știe, dar e ca și cum ar fi posedată, sună aiurea, dar…
– Ce-i, ți-e rău? Sely?!
– Baba Dochia!
– Ce?!
– Baba Dochia. Mi-am adus aminte de ea, n-o știi? Nu ți-a vorbit Fany despre ea? Baba aia nebună…
– Aaaa… da. Țiganca bătrână care stă tot timpul pe-aici pe lângă piață, mai vorbea Fany cu ea, îi mai dădea haine vechi și mâncare. Da, Baba Dochia îi zicea Fany, că stă nebuna aia cu zece cojoace pe ea, chiar și acum vara, când mori de cald. Doamne, ce privire are, n-am putut niciodată să stau lângă ea, să mă uit în ochii ei, are ochiul ăla alb, bolnav, cu care nu vede și ălălalt ochi e așa mare și albastru, anormal de albastru.
– Nu, ăla e ochiul ei mort.
– Cum?
– Cu ăla nu vede deloc, cu ochiul albastru. Dar vede cu ochiul acoperit de albeață, mai neclar, dar tot vede ceva, așa mi-a spus Fany, că mi-a vorbit mult de Baba Dochia asta și de-aia zic, poate ne ajută.
– Cum să ne ajute baba?
– Îi spunem ce s-a întâmplat și cred că o să ne ajute. Poate că, dacă o vede, Fany își mai amintește câte ceva, că ele stăteau mult de vorbă.
– Cum o convingem pe Fany să meargă până la piață, când ea nu iese din dormitor?
– O facem pe babă să vină aici, la voi acasă. Vorbesc eu mâine cu ea, n-am văzut-o niciodată, dar sigur o recunosc după cum mi-a descris-o Fany de atâtea ori. Ele vorbeau mult, stăteau acolo, pe buturugile alea putrede și discutau ore în șir.
– Ce Dumnezeu o fi avut atâta de vorbit cu o babă nebună?
– Mi-a zis niște chestii mai ciudate despre ea…, că bătrâna poate vedea sufletul omului, asta mi-a spus la un moment dat.
– O singură dată am vorbit cu baba. De fapt, ea a vorbit cu mine, eu doar am trecut pe-acolo, iute, ca să nu-i simt duhoarea, nici nu i-am dat atenție. Asta a fost acum 15 ani, înainte să fiu cu Fany, abia ne cuplasem noi doi așa, neoficial, cum se zice, doar ne mai întâlneam din când în când, știi povestea. Dar baba asta era de-atunci acolo, lângă hala din piață, zici că acolo s-a născut nebuna. De obicei e liniștită, stă cuminte, dar uneori i se mai năzare așa, probabil are halucinații și atunci sare ca arsă de pe buturuga ei și urlă la câte un biet om care trece pe-acolo. Așa a strigat și la mine atunci. O dată, o singură dată.
– Ce ți-a strigat?
– „Ai grijă ce-ți dorești!” Eh, nebună!…
– Nebună sau nu, mâine o aduc aici, la voi.
* * *
– Unde-i doamna Fany, că m-a rugat doamna Selima să viu s-o văz. Unde-i?
– Uite aici, pe canapea, mamaie, chiar în fața ta, nu o vezi?
– Văz eu o cucoană, da’ nu-i doamna Fany. S-a dus, așa-i? A dispărut, gata, pffff… suflată de vânt! Săraca!
– Tudor, ce-nseamnă asta? Ce caută nebuna asta aici? Eu plec…
– Fany, te rog, mai stai doar puțin. O recunoști?
– Cum să nu? E nebuna care stă în piață, cerșește și se ia de oameni. Știi ce mi-a spus o dată? Cică am două suflete, auzi!… Mai bine să am două suflete decât niciunul, așa ca ea. Știi ce-a făcut, știi măcar pe cine-ai chemat la noi în casă? Știi că a fost moașă? Da, pe vremea lui Nea Nicu, dementa asta a fost moașă la Filantropia și-a omorât un copil acolo, imediat ce s-a născut, a dat cu el de pământ, mi-a spus cineva care o știe bine. Au vrut s-o condamne la moarte, dar era nebună, așa că au închis-o la azil. Nu știu când și cum de-a ieșit de-acolo…
– Dracu’ era pruncu’ ăla, să știi! Eu văz oamenii, le văd sufletu’ și al lui era negru ca tăciunele. Cum să-l las să trăiască? Crezi că mi-a fost ușor să-i frâng gâtu’? Da’ tu n-ai ucis? Chiar dinainte să ieși din pântecele mamei tale ai ucis, de-aia e sufletu’ ăsta legat de tine. Și-a cerut și el dreptu’ la viață și l-a primit pentru un timp. Domnu’ Tudor, el i-a dat dreptu’ ăsta.
– Ieși afară din casa mea!
– M-a chemat domnu’ Tudor și ies când spune ’mnealui. Ți-am zis ș-atunci, dar n-ai vrut să asculți și ai fugit de mine: tu ai două suflete. Un trup și două suflete. De ce e așa nu știu, poate află doftorii, ceva nu-i cum trebe în corpu’ tău. Eu n-am mai văzut om să fie așa. Da’ m-am bucurat când a apărut doamna Fany, că nu era ca tine, era suflet bun ea. Mi-a spus că tare mult vă iubește pe ’mneata, domnu’ Tudor și pe doamna Selima și pe fetiță. Să te duci la biserică să dai acatiste și să mulțumești că blestemu’ n-o căzut și pe capu’ fetei. Are suflet curat, o vede bine ochiu’ meu. Că Fany e mama ei, nu cucoana asta de șade-aci!
– Ieși dracului afară! Tudor, ce pizda mă-sii? Dacă nu pleacă ea, plec eu.
* * *
– Luați loc, domnule Tudor, au venit rezultatele de la analizele doamnei. Așa, uitați aici, vedeți? Ceva nu este în regulă, de-asta i-am și spus că trebuie să repetăm analizele de sânge, ca să fim siguri. Poate fi o eroare de laborator, deși nu cred. Nu, nu, vă rog, stați liniștit! Nu bănuim vreo boală gravă, doar vrem să fim siguri că rezultatele sunt corecte, nu înțeleg de ce apar două grupe sanguine diferite. Așa că vrem să facem și niște teste ADN și vă rog să luați dumneavoastră probe și de la fetiță, ca să n-o mai aduceți aici la spital. Vă dau acest chit de recoltare și luați probe de salivă, este foarte simplu, o să vă explic exact cum trebuie să procedați. Și mai este ceva ce trebuie să vă arăt: i-am făcut doamnei Ștefania un RMN cerebral imediat după ultimul accident vascular, acesta este, vedeți clar aici și avem și interpretarea, uitați… Iar aici este un RMN mai vechi, făcut anul trecut, când a venit doamna la un control de rutină, vedeți diferența? Se poate observa foarte clar că alte zone cerebrale sunt active aici față de ce vedem aici, ca și când ar fi două persoane complet diferit: una înclinată spre rațiune, analiză, alta foarte instinctuală, emoțională.
– Dar cum se poate asta? Ce i s-a întâmplat?
– Încă nu știm, analizăm. Asemenea modificări fiziologice nu au cum să fie provocate de micile hemoragii cerebrale pe care le-a avut doamna. Asta e imposibil. Trebuie să fi fost vorba despre altceva, ceva ce încă nu am descoperit, dar este doar o chestiune de timp.
* * *
– Mulțumesc că ai venit! Vera se va simți mai bine dacă te vede. Slavă Domnului că nu e nimic grav, m-am și speriat când m-a sunat mama. Medicul spune că e doar o dizenterie ușoară, pe fond nervos, îți dai seama, mititica de ea…
– Sunt mama ei, trebuie să fiu aici. Chiar dacă nu-mi amintesc unele lucruri, e normal să fiu lângă ea când e bolnavă, nu? Poate că apropierea asta mă va ajuta și pe mine, cine știe…, ți-am zis că încep să-mi amintesc unele lucruri. Când o putem lua acasă?
– În câteva zile, cred. Vorbim cu doctorul, să vedem ce zice. Dar vrei s-o luăm acasă? Adică la noi acasă? N-o mai lăsăm la mama? M-am gândit că…
– Nu! O luăm acasă, trebuie să mă obișnuiesc cu ea, sunt mama ei, nu? O să mai dureze până mă obișnuiesc cu ideea, dar ne vom înțelege, e un copil frumos și cuminte, o să fie bine.
– Gataaaa, mămica poate intra în salon, fetița o așteaptă! Haideți, doamnă, mai întâi punem un hălățel uitați-așa și…
Respiră! Hai, respiră adânc de trei ori și când îți spun eu împingi tare, cât poți tu de tare! Dacă mă asculți, în câteva minute ai născut! Uită-te la mine și respiră! Mă auzi, Fany?
Ștefania… ce nume frumos! Îmi pare bine, eu sunt Tudor. Îți fac cinste cu un Bloody Mary? Sau preferi Sex on the Beach? Hai, spune sincer, că nu-i rușine!
Auzi, ce-ar fi să ne construim o casă? Căsuța noastră, cu o curte mică și o mansardă, ce zici? Fac eu proiectul, putem să ne mutăm în afara orașului, că e mai ieftin terenul acolo. E mai bine pentru Vera să crească în aer curat, să aibă și ea un loc de joacă, o curte acolo…
Fany, vreau să-ți spun ceva, dar eu nu prea mă pricep la cuvinte, așa că o spun pur și simplu: te iubesc foarte mult și aș vrea să ne căsătorim. Vrei?
* * *
– Mă bucur că ai venit, Selima, și iartă-mă că m-am purtat așa urât cu tine! Hai să stăm puțin de vorbă aici, pe balcon, doar noi două, cât timp e Tudor la cumpărături. Să știi că mi-am amintit aproape tot. De câteva zile îmi tot vin în minte imagini, întâmplări, dar le văd așa, ca și când ar fi fost un film pe care l-am văzut cândva, nu pare real. Nu simt nimic atunci când îmi amintesc căsătoria, nașterea Verei, totul e din ce în ce mai clar, dar e ca și când nu eu am trăit atunci, ci altcineva ar fi fost în locul meu, în trupul meu, iar eu doar am asistat, am observat… știu cum sună, dar așa simt. Totul mi se pare greșit, tot ce trăiesc și ce am acum, toate astea aparțin altcuiva. Eu nu sunt Fany, eu sunt altcineva și trebuie să-mi reiau viața pe care am pierdut-o acum 15 ani.
– Chiar dacă ai avea o mașină a timpului și te-ai întoarce în trecut, nimic nu ar mai fi așa cum știai tu. Simplul fapt că treci prin drama asta te-a transformat în alt om, nu mai ești cea de atunci, chiar dacă poate așa crezi și așa simți. Tu ai nevoie de un nou început, nu de o întoarcere. Ce nu ai trăit atunci, ce a rămas nespus, nerezolvat, nu se mai poate lămuri acum. Dacă în trecutul tău au rămas gropi, nu te chinui să le astupi acum, sări peste ele și mergi mai departe, pe drumul tău. Lasă-le! Nu le uita, nu zic asta, nu trebuie să uiți, dar nu te întoarce la ele și nu le privi cu regret, că fac pare din tine, din viața ta, dar toate astea au avut un singur scop: să te facă să mergi înainte.
– Oooo… da’ ce prietenă filozoafă am! Nu știam.
– Noi mai aveam discuții din astea, poate o să ți le amintești la un moment dat.
– O fi interesant ce ai zis despre trecut și întoarcere, dar eu văd altfel treaba asta. Simt că am sărit niște etape și nu pot să merg mai departe fără să trec mai întâi prin ele. Bine, într-un fel am trecut…, nu, de fapt, Fany asta pe care o iubiți voi așa de mult a trecut prin ele. Nu știu cine e, de unde a venit, poate o fi chiar o fantomă care mă bântuie, cum zicea nebuna aia, cert e că ea mi-a furat viața, mi-a trăit viața, iar eu am rămas în urmă. Nu pot să trec peste etape, nu se poate, toate trebuie să se întâmple la timpul lor și eu n-am avut timpul meu, Selima, asta zic. Cred că eu sunt singurul om din lumea asta care poate zice cu adevărat „am pierdut timpul”, deși poate mai corect ar fi să spun că „mi s-a furat timpul”. Cum îl pot lua înapoi?
– Timpul nu ne aparține. Este doar ceva ce ni se oferă și nu cred că e frumos din partea noastră să ne plângem că ni s-a oferit prea puțin sau să ne uităm la alții cu ciudă, că ei au primit mai mult. Eu așa cred: timpul ni se oferă și e normal ca, la un moment dat, să ni se ia înapoi, pentru că l-am consumat sau poate tocmai pentru că nu l-am consumat așa cum ar fi trebuit. I-am spus odată Verei că nu-i mai dau niciodată biscuiți cu cremă, pentru că ea scoate crema și o aruncă pe jos. La fel fac unii oameni, nu știu să se bucure de ce au primit și se poartă aiurea, iar atunci li se ia lucrul pe care oricum nu-l apreciază la adevărata lui valoare. Și poate că li se dă altora, care așteaptă cuminți la rând…
* * *
– Eu nu pot trăi fără dragoste, domnule doctor. Nu cred că poate exista un alt motiv, un alt scop pentru care un om să trăiască. Vă spun sincer, eu dintotdeauna am crezut asta și am căutat mereu iubirea, sub toate formele posibile și imposibile.
– Continuați, povestiți-mi tot, poate era ceva în neregulă cu relația voastră, ceva care nu mai mergea și care a fost un șoc pentru soția dumneavoastră, de i-a provocat această ciudată amnezie și schimbarea de personalitate. Poate că boala ei este doar o formă de apărare în fața suferinței, de-asta trebuie să-mi spuneți cât mai multe.
– Vă spun și o puteți întreba și pe ea, că acum își amintește: noi niciodată nu ne-am certat în acești 15 ani. Niciodată! Ce fel de relație e asta, ia spuneți dumneavoastră? Și acum toate astea s-au dus, Fany mi-a fost furată. Nu știu de către cine sau de ce, dar femeia care locuiește acum cu mine nu mă iubește, nici măcar nu-și amintește frumusețea, intensitatea iubirii noastre.
– Cred că este ceva ce nu mi-ați povestit încă. Data trecută ați spus că Fany nu mai lua medicamentele pentru boala ei, pentru tensiune. De ce credeți că a făcut asta? De ce să își pună viața în pericol, dacă totul era perfect, așa cum spuneți?
– N-am idee, vă rog să mă credeți. Dacă îmi amintesc ceva…
Nu pot, nu pot, îmi pare rău, oricât aș vrea, nu pot să fac asta! Despre Selima nu pot vorbi cu nimeni, e secretul meu. Oricine are un mic secret, nu? Deși nu am făcut nimic rău cu ea… nu că nu mi-aș fi dorit să fac, chiar înainte să se îmbolnăvească biata Fany. Încet-încet, totul s-a schimbat între noi, s-a stricat prietenia noastră frumoasă. De ceva timp, Selima mi se pare tot mai atrăgătoare, parcă și ea se străduiește mai mult să placă… Fuste tot mai scurte, decolteuri adânci și un machiaj din ce în ce mai strident, buze roșii cărnoase și ochi negri profunzi. În viața mea n-am mai văzut ochi cu o privire așa de intensă, drept în sufletul meu se uită când mă privesc. Nimic spus, nimic sugerat, niciun gest care să trădeze ceva, dar ce ar fi de trădat aici? Fany, pe ea am trădat-o, da, acum văd. Oare din cauza asta ea…? Era tot mai tăcută, parcă resemnată, melancolică așa, de parcă locul ei nu mai era acolo, lângă mine, dar nici nu putea să plece. Da, ceva se schimbase în relația noastră, dar nu am înșelat-o, nici măcar în vis. Cum să fac așa ceva? Mă iubea, o iubeam. Nici Selima nu s-ar gândi vreodată la așa ceva. Rutina, asta e, poate că asta n-a mai putut suporta Fany. Acum e prea târziu, ce mai pot face? Dragostea moare puțin câte puțin în mine și nu știu ce se va naște în loc. Oare va rămâne un gol? Atât? Cum poate cineva trăi cu un gol în suflet? De-asta ziceam: nu se poate, nimeni nu poate trăi fără iubire. Una trebuie să lase loc alteia, așa cum un om care moare lasă locul altui om. Nu putem opri moartea. Moartea unui om sau a unei iubiri…, poate nu e mare diferență. Poți încerca resuscitarea de câteva ori, dar chiar dacă merge, nimic nu va mai fi la fel. Rămân traume, cum le spun medicii… sechele. Acum ce pot să fac? Cum să iubesc pe cineva care nu mă iubește? Dar cine știe, poate că în timp o să mă iubească, așa a fost și prima dată, nu m-a iubit chiar de la început. Da, trebuie să încerc, deși poate că… poate că ne chinuim degeaba. Pe când Selima…
* * *
– Domnule doctor, așa cum v-am spus și la telefon, acum îmi amintesc totul, doar că nu simt nimic, nicio emoție, nici bucurie, nici tristețe, nimic, nimic. Dar îmi aduc aminte absolut totul, în detaliu, așa că aș putea să desenez scenele de care vorbesc, dacă aș avea talent la desen. Numai că eu n-am avut talent la nimic, deși bunicu’ m-a încurajat mereu. Știți, eu am crescut la bunici, cu ei am copilărit. Primele lucruri pe care mi le amintesc sunt din casa lor, nu mai știu câți ani aveam, dar eram mică, țin minte că stăteam pe oliță și mă uitam la televizor, la un program de știri și m-am rușinat: credeam că femeia din ecran mă vedea și avea să râdă de mine.
Asta e prima amintire din viața asta, îmi dau seama că nu e cine știe ce. Probabil că oamenii normali își amintesc primul concediu cu părinții, dar pentru mine prima amintire este că stăteam pe oliță și plângeam de frică. Cred că, de fapt, mi-era frică de oameni. Și am rămas cu spaima asta din copilărie, că alți oameni îmi vor face rău, că trebuie să mă feresc de ei, să mă ascund și să mă protejez. Așa că, poate, veți înțelege de ce, când aveam vreo 15 ani, singura formă prin care o fată scundă și anorexică așa ca mine a crezut că se putea proteja singură era prin atac – cea mai bună aparare, nu? Și cum puteam eu să atac, să țin oamenii la distanță? Am intrat într-o gașcă de nebuni care fumau, beau și, când aveau ocazia, se mai și drogau. Apoi m-am îndrăgostit nebunește de Miki, liderul găștii și al trupei noastre de rock, muzica noastră avea ceva succes, cântam în fiecare săptămână prin cluburi. Eram fericită, sau cel puțin așa credeam. Visam să trăiesc și să mor cu chitara în mână, cu sticle de băutură pe masă, cu țigara în gură și cu Miki în pat lângă mine. Doar că orice vis frumos are un sfârșit: după câțiva ani, Miki s-a plictisit de mine, avea trecere la fete, era băiat frumos și îi plăcea să-și țină admiratoarele aproape, foarte aproape… Eram geloasă și el vedea că sufeream, că nu înțelegem nevoile și mofturile lui și atunci mi-a propus ceva: să-mi iau un amant sau mai mulți, să mi-o trag cu ei cum vreau și de câte ori vreau, apoi să-i povestesc și să ne amuzăm împreună, să ne incităm unul pe altul. La început n-am vrut, dar apoi, într-o noapte când ne-am certat mai rău, m-am dus singură într-un club. Așa l-am cunoscut pe Tudor. Da, făceam sex cu el și apoi mă distram cu Miki. Tudor știa că iubeam pe altcineva, că el era pe locul doi, cum s-ar zice, dar n-a bănuit niciodată că a fost doar așa, un fel de jucărie. Și apoi a venit schimbarea, pe care n-o înțeleg, pentru că îmi amintesc vorbe, imagini, atingeri, șoapte, dar nu și emoții, sentimente. Chiar în noaptea care ar fi trebuit să fie de rămas-bun cu Tudor, am suferit primul accident vascular și totul a luat-o razna. Acum îmi amintesc perfect tot ce am făcut după acel moment, dar nu înțeleg de ce, mi se pare absurd, ireal, ca și când altcineva ar fi pus stăpânire pe trupul meu în toți anii ăștia. Vedeți, domnule doctor, asta nu e viața mea și eu nu sunt mama copilului meu, cum i-am spus și domnului doctor Marinescu. Nu sunt nebună, nu mai sunt amnezică, sunt pur și simplu… pierdută, aruncată fără voia mea în viața și în familia unei alte femei. Țin la Vera și la Tudor; Selima, cea care zice că este prietena mea cea mai bună, e o tipă simpatică, nu vreau să le fac rău, vreau din suflet să fie fericiți, să se bucure de viață, dar fără mine. Vreau să mă uite pentru totdeauna. Știu că ar fi dureros pentru ei, pentru că m-au iubit și poate că mă iubesc și acum. Doar că, de fapt, nu pe mine mă iubesc… și nu știu cum să-i fac să înțeleagă asta. Eu sunt cine simt eu că sunt, nu cine cred ei că aș fi.
– Se vor rezolva toate în timp, nu vă faceți griji! Vom afla și ce anume a declanșat această tulburare de personalitate și amnezia. Să mergeți peste două ore, împreună cu soțul, la domnul doctor Marinescu, are să vă spună ceva important.
* * *
– În sfârșit, am lămurit o parte din mister! Luați loc și vă rog să aveți răbdare, că este mult de explicat. Așa cum știți, analizele au indicat prezența a două grupe sanguine în sângele doamnei, iar testele ADN au confirmat bănuiala mea: două ADN-uri diferite deci, din punct de vedere genetic, doamna nu este mama Verei.
– Cum?…
– Explic imediat, aveți răbdare. Doamna este unul din cazurile foarte rare de himerism genetic, de oameni-himeră, cum li se mai spune. Ei sunt perfect sănătoși, dar au în trupul lor două ADN-uri diferite. De ce se întâmplă asta? Este un fenomen care apare în cazul unor gemeni care nu sunt identici. În uterul mamei, un fetus își asimilează complet sora sau fratele geamăn, înainte ca acesta să se dezvolte, iar o parte din trupul lui, ADN-ul lui, rămâne în corpul fetusului care supraviețuiește. Persoana respectivă poate să aibă ochi de culori diferite, acesta este cel mai cunoscut exemplu de himerism, însă nu este singurul. În cazul nostru, sistemul reproducător al doamnei aparține, de fapt, surorii sale gemene. De aceea, Vera este, din punct de vedere genetic, fiica acestei surori care nu a mai avut șansa de a se naște.
– Trupul cu două suflete, cum zicea nebuna aia…
– Ce spuneți, doamnă? Vă rog să nu vă faceți griji, știu că pare ciudat ce v-am spus, dar sunteți sănătoasă, nu veți avea probleme din cauza acestei anomalii. Partea din trupul surorii gemene a fost complet asimilată, funcționând perfect normal. Tot ce trebuie noi să facem acum este să avem grijă la tensiunea asta păcătoasă, care…
– Eu nu sunt mama copilului meu.
– Dacă veți lua tratamentul pentru tensiune, totul va fi bine, nu veți mai avea accidente vasculare.
– Un trup cu două suflete…
– Nu înțeleg ce spuneți; noi, medicii, nu vorbim despre așa ceva, sufletul este ceva ce ține de un alt domeniu. Oricum, ce v-am spus este o simplă constatare, nu are legătură cu amnezia sau cu tulburarea de personalitate de care suferiți, din păcate aceste două probleme rămân încă un mister. Dar am aflat de ce ne ieșeau analizele așa de ciudat și e normal să vă spunem, pentru că trebuie să știți. Sunt sigur că putem…
– Nu, nu puteți! Nu puteți nimic! Nimic!
– Ștefania, te rog, calmează-te!
Ștefania… ce nume frumos! Îmi pare bine, eu sunt Tudor. Îți fac cinste cu un Bloody Mary? Sau preferi Sex on the Beach? Hai, spune sincer, că nu-i rușine!
* * *
Proști, proști, nimic nu știu, sunt niște tâmpiți, ei cu știința lor! Bat câmpii aiurea cu ADN-uri și grupe sanguine, de parcă asta ar ajuta la ceva. Asta mă reprezintă pe mine? Sângele, genele? Nu știu, pur și simplu nu știu ce ar trebui să fac. Nici măcar nu mai știu ce simt. Auzi, cică eu nu sunt mama copilului meu! Dar țin la Vera, am amintiri cu ea, amintiri frumoase, îmi vine să zâmbesc acum când mă gândesc la ele, iar asta e ceva nou. Poate ar trebui să rămân cu Tudor, doar așa, de dragul Verei, să o creștem împreună, să simt și eu că fac un lucru bun, util; toată viața asta am trăit doar pentru mine, acum începe să fie altceva, nu pot să mă gândesc doar la mine, nu mai am libertatea asta. Da, așa ar trebui, să trăiesc de acum înainte doar pentru Vera. Cum spunea Selima: nu pot trăi în trecut, nu mă pot întoarce. Să uit. Da, așa ar fi cel mai bine, dacă aș putea uita toată viața de până acum, nebunia asta cu muzica și cu Miki. Da, să uit și să iau totul de la zero. Și totuși, pentru ce? Cum aș putea trăi tot restul vieții lângă un bărbat pe care nu-l iubesc? Nu ar fi corect nici pentru mine, nici pentru el. Oare e mai bine să mint ca să fac un bine, sau să recunosc adevărul, chiar dacă așa îi voi răni pe cei de lângă mine?
Aș vrea să pot învăța să iubesc, așa s-ar rezolva totul. Da, să învăț să-l iubesc pe Tudor și să nu-l mai iubesc pe Miki. Dacă aș putea învăța asta, dacă aș putea să-mi impun asta, să înlocuiesc o iubire cu alta… De ce nu? Așa ar fi perfect, totul ar fi bine, fiecare ar avea ce-și dorește: Fany s-ar întoarce la familia ei, toți ar fi fericiți, iar eu… Eu nici nu mai știu ce vreau. Poate că, dacă m-aș culca acum, când mă voi trezi totul va reveni la normal, va fi așa cum fusese acum 15 ani și poate mă voi trezi lângă Miki al meu. O prostie, știu, nu trebuie să-mi spui, că știu și singură asta, Fany! Deci tu ești sora mea și ți-ai luat înapoi viața pe care eu ți-am furat-o fără să știu. Tu ai trăit în locul meu și încă ești aici, într-un fel, va trebui să trăiești cu mine și eu cu tine pentru totdeauna, nu avem de ales. Poate că vom trăi pe rând, cine știe? Tu vei fi partea bună din mine, femeia harnică, devotată, familistă, iar eu voi rămâne fata rebelă, speriată și neînțeleasă, disprețuită de toată lumea. Cum să nu te prefere Tudor pe tine? De-asta exiști tu, ca să fii iubită în locul meu. Și atunci eu pentru ce exist? Pe mine nu ar putea nimeni să mă iubească. Dar dacă eu aș învăța să-l iubesc pe Tudor, oare și el ar învăța să mă iubească pe mine?
Eu exist, asta e tot ce știu acum. Și tu exiști aici cu mine, da, era să uit: NOI existăm. Și ar trebui să mergem mai departe, doar că nu știu unde este acest mai departe pentru noi și ce ne așteaptă acolo. Mi-e frică. Mă sperie tot ce mi s-a întâmplat și mă îngrozește ce ar putea să mi se întâmple de-acum încolo. Un singur lucru de-aș putea face știu că ar schimba totul, dar mă tem că nu pot să învăț asta: să fiu eu.
