La douăsprezece fix, o colegă pătrunse în cutia ce-i ținea loc de birou jurnalistului Dănuț Munteanu și vorbi cu niște antice bibliorafturi, datând din vremurile când nu exista informatică. Locatarul se afla momentan sub masă, căutând ceva.
– Dane, te caută un moș, zise, dar, simțind că vizitatorul la care se referea e în spatele ei, se corectă. Te caută un domn.
– Ce domn, măi fată? făcu Munteanu de pe podea.
Însă colega plecase.
– Bună ziua, spuse personajul, un omuleț cu barbișon, mapă și costum din veacul trecut.
Reporterul îl plasă în șirul celor ce penetrează sistemul defensiv al redacțiilor, pentru a populariza ba arma secretă, menită să aducă pacea mondială, ba contactul cu guvernul altei galaxii, ba un plagiat scandalos comis, să zicem, de Rebreanu.
– Bună să vă fie inima, îl luă cu binișorul. Cu ce ocazie pe la gazeta noastră?
Fața bătrânelului se lumină într-un surâs compus din două părți de indulgență și una de ironie.
– Ca să fim preciși, nu e întâia oară. V-am mai vizitat prin ’40…
Rostind acestea, dădu roată cu privirea ca și cum ar fi înregistrat schimbările din ultimii șaizeci și ceva de ani. „A, cum aș fi putut să vă uit?” îi veni tânărului să zică, dar îl pofti să ia loc și-l întrebă politicos cu cine are onoarea.
– Florian Poppa mă numesc, răspunse octogenarul, notând uimit ignoranța celuilalt. Poppa cu doi de „p”. Cum… dumneata nu știi cine sunt eu? Păi eu… despre mine…
Extrase din mapă un dosar și-l oferi modest peste masă.
– A scris gazeta dumneavoastră în ’40. Un subiect uriaș, oamenii își smulgeau ziarul din mână. Cum se poate să nu fi reținut?
Din cauza secolului care s-a scurs? gândi Munteanu, înțelegând însă că detaliul e prea puțin important. Luă dosarul și descoperi o coală îngălbenită, care părea că-și va da ultima suflare îndată ce avea să-i comunice lucruri capitale…
„HIPODROMUL BĂNEASA–TRAP ÎN PERICOL !!!
●Formidabile curse de melci. ●Un grajd și o cursă sui generis. ●Roland D. învins. ●KITTY CLAIRE, un outsider periculos.
Cursele de cai și-au găsit concurență la noi: cursele de… melci. Într’adevăr, am fost informați că în Capitală tânărul Florian Poppa a avut o idee originală.
LA FAȚA LOCULUI
Ne-am deplasat la adresa în cauză unde tânărul ne-a lămurit. Elev în cl. II-a a liceului Marele Voevod Mihaiu, este mare amator de curse. Dar cum timpul și situația nu-i permit să urmărească alergările de cai, și-a oferit, acasă, satisfacțiile pe cari le oferă hipodromul. A organizat cursele de melci.
PROPRIETAR DE «GRAJD»
Strângând gasteropode, Florian și-a împlinit visul: e proprietarul unui «grajd» cu 30 de melci-cai sau cai-melci, cum vreți să le spuneți, instalat într’o cutie de pantofi. Tânărul proprietar consumă enorm cu bugetul. Căci melcii, pentru a fi în cea mai bună formă, sunt hrăniți numai cu salată verde. Și zarzavagii nu iau în considerație că întreținerea necesită multe cheltuieli…
HIPPODROMUL
O masă dreptunghiulară, de 80 de centimetri pe 60 de centimetri. Plecarea este însemnată printr’o linie albastră, iar sosirea printr’o linie roșie. Startinggate-ul e format din doi piloni și un cauciuc ținut la un cap de către starter. Când «caii» sunt aliniați, el dă drumul cauciucului și cursa începe.
O DEMONSTRAȚIE
La rugămintea noastră, concurenții au fost așezați în ordinea următoare:
1. Ezer Jo; 2. Opanka; 3. Amilcar; 4. Bravo; 5. Citronat Gordon; 6. Roland D.; 7. Mura; 8. Gondolat II; 9. Hannibal; 10. Kitty Claire.
Toți pensionarii grajdului Florian Poppa poartă numele vedetelor trapului.
Partanții au fost aliniați și proprietarul dă plecarea. Cursa începe într-o alură… infernală. Bravo se distanțează din ce în ce. Opanka și Amilcar în schimb «galopează», pierzând teren. În urma lui Bravo merg Kitty Claire, Ezer Jo și Roland D., în pluton compact. După ei, Citronat Gordon și Mara, plictisiți să meargă tot înainte, au început să tae pista, unul în dreapta, altul la stânga. Bravo s’a distanțat în câștigător sigur și trece primul linia de sosire, cu tot atacul lui Kitty Claire – al doilea. Urmează Ezer Jo și Roland D.
Rezultatul e o mare surpriză fiindcă Roland D. era socotit marele favorit. E campionul grajdului: a câștigat 107 probe din 108 disputate, fiind deținătorul unui record formidabil: a parcurs un metru în doar 6 minute și 8 secunde! Al doilea recordman este Gondolat II, cu 7 minute și 28 secunde pe metru.
dav
SULKYURI
Cursele de trap necesită și sulkyuri. Modelul și materialul pentru construcția lor sunt noi. Trăsurica e formată dintr’un corp de sârmă, cu două rotițe tăiate din dopuri de plută și o oiște lipită de cochilia «calului», cu plastilină sau ceară.
DRIVERI
Pentru «cai» de valoarea acestora, natural că e necesar să posezi conducători de clasă. Proprietarul și-a asigurat serviciile maeștrilor dela noi: Cercasoff, Dobrescu, Grunwald, Slobozenco, Corol, Gaidaev, Andreyewsky. Aceștia sunt melcișori mititei așezați pe sulky și îndeplinesc rolul de driveri.
ȘI O CURSĂ OFICIALĂ
Am asistat la o cursă după toate regulile, între Gondolat II, condus de Corol și Citronat Gordon, condus de Cercasoff. Alergarea a fost foarte disputată, într’un trap rapid, cu toate că roțile sulkyurilor cam refuzau să se învârtească. După o luptă care a pasionat asistența, Cercasoff, cu măestria lui unanim recunoscută, a reușit să-și adjudece victoria.
Am mulțumit d-lui Florian Poppa pentru amabilitate și am plecat la redacție să scrim acest articol, profund îngrijorați de viitorul hipodromului Băneasa.
T. Androniu”
dav
Dănuț M. se mai prefăcu vreo câteva secunde că reia unele pasaje, ca să câștige timp pentru a plănui o retragere.
– Ei? îl presă fostul proprietar de grajd.
– Fascinant, răspunse tânărul. Domnule Poppa, cu ce v-aș putea fi de folos… ăăă…. în prezent?
Era una dintre acele după-amieze în care timpul nici nu se mai ostenea să curgă, darămite să producă evenimente notabile. Dar subiectul care pășise sfios în chilia lui Munteanu se forță să contrazică premisele.
– Nimeni nu-și mai amintește verile acelea, domnule, dar mie îmi sunt vii ca în adolescență, când se făcea carte, nu ca acuma, iar vacanța mare era o binemeritată răsplată a eforturilor, care… Enfin, trec la subiect căci time is money. Eram înainte de-a doua de liceu, pe o caniculă de credeai, cum zice poetul, că „soarele s-a topit și a curs pe pământ”. Mă refugiasem la bunicii din Strejnicu, lângă Ploiești, unde-i o bucată de pădure umbroasăăă…. Acolo m-am și îndrăgostit, mare tevatură cu ai mei că voiam să mă-nsor și adio cariera de diplomat pe care mi-o plănuiseră.
– Sunteți… Ați fost diplomat? îndrăzni jurnalistul.
Florian Poppa îl privi ironic.
– Ei, și fiind băiet cutreieram aceste păduri, căci nu mă mai săturam de răcoare. Dar într-o bună zi, ce se-ntâmplă?
– ?
– Haț! Dintr-un tufiș îmi sare în față, pe potecă, o frumusețe de melc. Nu era nici prea bătrân, dar nici pui, se vedea după mărimea cochiliei.
– Evident.
– M-aplec eu să-l culeg, el țuști! O zbughește un metru mai încolo. Fac eu un pas, hop, iar se duce un metru. În cinci minute scosese sufletul din mine.
– Scuzați-mă, făcu reporterul prudent, mă tem că…
– Nu mă crezi, nu? Domnule, nu m-am ramolit, mi-amintesc cum ar fi fost ieri. Melcul ăsta fugea cam cu un metru pe secundă.
– Vreți să spuneți pe minut, dar chiar și-așa…
Bătrânelul chicoti copilărește.
– Un metru pe secundă, parol d‘honneur! Ei bine, poate obosise și el, deodată m-am aplecat și l-am luat în palmă. Atunci, întâia oară, a explodat în mintea mea ideea curselor de melci. Auzisem că s-ar fi pomenit la Paris, la Londra, în marile capitale, dar la noi nu.
– Ei, păi la noi…
– Îți dai seama? Într-o fulguranță am avut revelația succesului. Cu asemenea campion, cine mi-ar fi putut ține piept? Era mititel, drăgălaș și-l capturasem într-un luminiș, așa că l-am botezat Kitty Claire.
– A, ăla despre care scrie articolul din ’40…
‒ Chiar dânsul. Am selecționat riguros un lot de atleți capabili de performanță, o minune mondială a sportului. Nu mi-am neglijat studiile, fiindcă nu voiam să intre ai mei la idei, descoperindu-mi pătimașa preocupare. N-a fost ușor să mențin nivelul, căci pierdeam nopțile cu antrenamente și strategii. Toceam din scoarță-n scoarță biografiile cailor de curse celebri și-ale faimoșilor jokey…
Vrând-nevrând, Munteanu se lăsă târât în povestea melcilor.
– Și? Mai departe?
Florian Poppa ascunse batista cu care-și tamponase chelia.
– Mai departe? Am organizat primele curse, la un coleg ai cărui părinți plecaseră într-o croazieră. De la început am făcut senzație. Însă am suferit și o uriașă dezamăgire. Acest Kitty Claire, care mă uimise în pădure cu iuțeala lui supranaturală, în… captivitate se lăsase de tot pe tânjală. Se dovedea, ce-i drept, mai rapid decât un melc obișnuit, însă nu se compara cu ce văzusem eu când îl capturasem.
Trebuie să vă spun însă că era special. În primele nopți l-am studiat cu lupa de filatelist. Am constatat surprins că, spre deosebire de semenii săi cu patru „coarne”, el avea șase – două din ele încolăcite ca niște urechiușe. Iar când se obișnuise cu mine și nu se mai ascundea în cochilie, i-am făcut o toaletare. Să fac atac de cord, domnule! În loc de-un „picior”, ăsta avea două, lipite că abia băgai de seamă. Le mișca înainte și-napoi, ca și cum ar fi pășit cu iuțeală. Atunci am înțeles secretul vitezei sale formidabile. Dar de ce nu mai voia s-o probeze?
– Extraordinar, plusă Dănuț M. Un mutant!
Bătrânul îl privi ca unul căruia dintre cunoștințele anilor de instrucție („și ce școală se făcea pe vremea aia, domnule!”) nu-i lipseau noțiuni de biologie, genetică ș.a.m.d.
– Mutant – nemutant, la început – cum ați citit și-n articol, nu făcea mare brânză, deși îi cunoșteam aptitudinile. Dar, după o vreme, câștiga cursă de cursă și, fiindcă se paria, strânsesem o sumă frumușică. Mi se dusese vestea printre cunoscătorii din cartier și nu numai. S-a auzit de campionul meu în tot orașul, am ajuns la gazeta dumneavoastră, aia din vechime. Firește, n-a trecut mult și-au aflat ai mei. Ce mai zarvă a fost atunci, domnule…
Luă o pauză, numai bună să-și recapete respirația, alungând roiul amintirilor minuscule ce-i umpluseră ochii de nostalgie.
– Și cum s-a terminat? făcu ațâțat tânărul.
– Ei, cum să se termine? A venit războiul, au urmat grijile. Ne-am mutat de mai multe ori și, la una din mutările astea, niște hamali mi-au pierdut „sportivii”. Au lăsat grajdul deschis, pe un taburel, iar campionii mei, cât erau de sprinteni, atât au așteptat. S-au pensionat pesemne în parcul de lângă casă. Mi-a rămas doar Kitty Claire, pe care-l purtam mereu cu mine, într-o cutiuță.
– Și-ați mai organizat curse, numai cu el?
–De-asta ne ardea nouă? Aveam toți cursa noastră pentru supraviețuire.
Munteanu anticipase oftatul, așa că se sincroniză la fix. Încă o poveste fără final adecvat, își zise. Bătrâneii ăștia ar trebui învățați cum trebuie să-ți închei materialul, ca să-l faci publicabil.
– Ei, deci asta e…
– Așteaptă, îl întrerupse Florian Poppa. E și un epilog. Ani de zile am avut grijă de Kitty Claire. Ai mei se prăpădiseră în bombardamentul din aprilie ’44. După război, mi-am luat o slujbușoară la primărie. Trăiam modest, dar campionului nu-i lipsea frunza proaspătă de salată, în fiecare zi. Din când în când, seara, mă desfătam urmărindu-l pe hipodromul de carton. Vecinii, care mă ascultau prin pereții subțiri, credeau că aduc femei, pe ascuns. Dumneata ce-ai fi crezut, auzind la miezul nopții: „Hai, Kitty! Mișcă-te, Kitty! Așa, Kitty! Acuma, Kitty!”
În fine, pe la începutul anilor ’70…
– Hopa! sări Munteanu. Cred c-ați încurcat epoca. Niciun melc din lume nu trăiește treizeci de ani.
– Era vară, continuă Florian Poppa în transă. M-am trezit dimineața, am văzut că întârzii la muncă, dar am deschis cutiuța lui Kitty Claire, să-i dau de mâncare. El dispăruse…
– Ați lăsat capacul deschis! se lamentă tânărul. Nu l-ați căutat prin casă?
Bătrânul îl privi buimac.
– De ce să-l caut prin casă? Nu înțelegi? Cochilia era înăuntru, în cutie. Numai că era goală. Absolut goală.
– …
– Ai văzut vreodată, râse ciudat Poppa, ori măcar ai auzit de un melc care să fi fugit din propria lui cochilie? Am cercetat-o ore în șir, fără să înțeleg. Și-acum mă mai holbez la ea, uneori, seara.
– Adică… Ați păstrat-o?
Florian Poppa se ridică solemn și scoase din mapa lui de fost conțopist o punguță de catifea, pe care o răsturnă pe masa lui Munteanu.
Cochilia era una banală, maronie cu dungulițe deschise, nici prea mare, nici prea mică, destul de ponosită. Culorile își pierduseră prospețimea, iar pe rotunjimile mici încă se mai distingea, scrisă cu cerneală neagră, inscripția „Kitty Claire”.
– Uită-te și dumneata. Uită-te cât poftești.
S-ar fi uitat tânărul, dar chiar atunci fu chemat la redactorul-șef adjunct, care-i frecă ridichea o jumătate de ceas, pe diverse teme jurnalistice.
Când reveni, bătrânelul nu mai era în birou.
– A plecat moșul? o întrebă pe colega căreia nu-i scăpa niciodată nimic.
– Care moș? se miră ea.
Atunci Dănuț M. băgă de seamă că fosta locuință a lui Kitty Claire încă se mai afla pe masa lui.
După miezul nopții, se trezi cu gura iască și-un vâjâit sub țeastă de parcă ar fi chefuit o săptămână. Bâjbâi după veioză, sperând să n-o trezească pe Silvia. Dar ea dormea adânc, ascunsă sub perne. „M-o fi pocnit vreo viroză” se căină tânărul. Merse la bucătărie și luă câteva înghițituri de lapte, direct din sticlă. Dacă l-ar fi surprins „concubina”…
Nu-l vedea nimeni. Noaptea curgea în ritmul constant al pendulei din hol. Altceva nu se mai auzea, nici măcar din stradă, unde, în mod normal, se petreceau destule evenimente nocturne. Era o tăcere neobișnuită în istoricul cartierului, pe care Munteanu o clasă la „vedeți că se poate, mă băieți?”
Vâjâitul de sub țeastă se estompase, deci calea spre binemeritatul somn era larg deschisă. Înainte de a-și relua locul în așternut, se apropie de birou și luă cochilia nefericitului Kitty Claire, pe care-o adusese acasă dintr-un motiv cam neclar. S-o cerceteze mai atent? Pentru ce?
„M-a amețit moșul cu poveștile…” își zise. Silvia mormăia în somn, cum îi era obiceiul. Asta-i lumea reală, asta, în care oamenii dorm noaptea și mormăie de-ale lor. Ei sunt înăuntru, între cele pe care le visează, iar afară răzbat doar frânturi de comentarii. Deci, înapoi la visele noastre, care, totuși, nu sunt decât niște născoceli…
Se întâmplă însă un lucru.
Să fi fost doar veioza pâlpâind, sau o lumină scăpată prin jaluzele? Dănuț M. văzu, ori i se păru că vede ceva mișcând în golul cochiliei. Întunericul din marginea spiralei parcă se comprimase pentru câteva clipe.
„Ce naiba?”
Luă de pe birou un creion și-l împinse ușor înăuntru. „Te pomenești că avem păianjeni… Ori vreo scârboșenie de gândac, că i-am zis, femeie, nu-ți mai lua sandviș în pat, mănâncă și tu la masă, ca oamenii…”
Altă ciudățenie. Deodată își dădu seama că vârâse în cochilie jumătate de creion. Ori asta nu era cu putință. Stăpânindu-și un chicotit nervos, Munteanu sondă limita absurdului, împingând și mai mult. Creionul dispăru înăuntru, iar el îl scăpă dintre degete.
Atunci puse melcul pe birou și făcu un pas înapoi, leoarcă de transpirație. I se zbârlise părul pe ceafă, dar cumva simți un soi de respect mistic, cum citise prin romanele cu extratereștri coborâți printre oameni. Așteptă continuarea, însă nu se mai petrecu nimic. Încet, pulsul i se liniști. Încet, se duse și spaima.
Nu erau decât două explicații. Era bolnav cu capul, ori visa.
Trebuia s-o trezească pe Silvia, să cheme salvarea, cu injecții, transfuzii, pastile contra intoxicației, spital, analize, encefalograme, balamuc. O să i se ducă vestea că-i drogat, sau nebun. Cealaltă variantă, cea a visului, îi păru deodată mult mai convenabilă. Încă de la o vârstă fragedă, se antrenase să controleze și această zonă a nopților sale.
Visa, dar urma să se trezească. Nimic mai simplu.
Luă iar moaștele lui Kitty Claire și băgă înăuntru vârful degetului mic, căutând capătul creionului, să-l agațe cu unghia, să-l tragă afară. Nu găsi nimic acolo. În schimb, cumva – habar n-avea cum, făcuse loc pentru încă două degete. Râse și vârî mâna până la umăr, apoi merse la oglinda din hol. Tânărului din imagine părea că-i amputaseră un braț, grefându-i pe umăr un melc.
De mic exersase fuga din oniric. Când i se făcea prea frică de ce i se întâmpla acolo, când cădea în prăpastie, când lua foc casa, când se îneca ori dădea buzna vreun balaur, ieșea îndată pe ușa din dos a coșmarului, înapoi în lumea reală. Știa că-i doar un vis. Nu se simțea niciodată în pericol.
„Încă una și mă duc”, glumi, hotărând așa, de-al naibii, să împingă lucrurile dincolo de absurd. Păi, dacă-i bal, bal să fie.
Își umplu plămânii cu aer, ca și cum s-ar fi pregătit de o adâncă scufundare și plonjă cu totul înăuntrul cochiliei.
„My God, it’s full of stars!”
Într-adevăr, ce de stele erau acolo… Cu fiecare răsucire a spiralei, cerul se desfăcea lent, o panglică fără sfârșit, cum se rotește noaptea dintr-o margine a hăului în cealaltă și-o face iar în noaptea următoare. La început trecură Ursele, Andromeda, Pegasus și Casiopeea. Apoi Hercules, Lyra. Le pierdu șirul curând, în vălmășagul celor necunoscute, tot mai luminoase și mai compacte.
Înainta, plutind fără greutate, mai ușor decât fiecare dintre atomii care-i alcătuiseră trupul, cumva eteric, dar conștient, deodată stăpânit de un soi de supraconștiință. Îndată ce alunecase în tunelul cochiliei, ceva pornise să schimbe întregul ființei sale, nu doar alcătuirea materială, ci și felul în care primea cele înconjurătoare.
Simțea o bucurie imensă, căreia cu greu îi ținea piept, simțea universurile așternându-i-se în cale, oriunde avea să se încheie calea aceea. Simțea mai cu seamă, într-un fel de nedescris în cuvinte, că e o parte a unui tot și că toate celelalte fac parte din el însuși.
Iar cochilia în care viețuise odinioară Kitty Claire continua să se deschidă zborului său, cerc după cerc, tot mai încăpătoare. Curând, prin pereții transparenți, stelele se răriră, apoi dispărură cu totul, lăsând locul mai întâi unei săbii subțiri de lumină aurie, un răsărit cosmic. Răsăritului îi luă locul strălucirea totală a unei zile măsurabile în ceva mai dens decât secundele, minutele, orele, poate în vieți de lumi și de aștri.
Iar secvențele începură să se succeadă cu încetinitorul dincolo de cochilie, afară. Dar era oare acela „afară” și acesta de-aici „înăuntru”?
Trecu mai întâi pe lângă redacția „Gazetei”, unde până ieri, pe lumină, fusese mezinul reporterilor și redactorilor, iar acum doar un spectator nevăzut, despărțit de dânșii printr-o membrană subțire, transparentă ca foița de celofan. Încăperile se perindau pe lângă dânsul una câte una, razant, secționate de-a lungul și înșirate pe-un fir nevăzut, etaj după etaj, culoar după culoar, secție după secție.
Curgeau încet „Economicul”, „Socialul” și „Politicul”. Se prelingeau pe curbura exterioară departamentele „Sport-Cultură”, „Investigații”, ba chiar și cel de „Scrisori”, unde pare-se nimeni nu-i simțea lipsa. În fine, trecu și sala de sumar, în care se-adunaseră toți, să pună la cale viitoarele întâmplări ale lumii, astfel încât ele să corespundă titlurilor senzaționale pe care le ticluiseră dinainte.
Brusc, Dănuț M. auzi vocea baritonală a redactorului-șef Bob Maximilian, care îl băga în seamă pe un ton grav, dar desigur în absență.
– Băi bulangiilor, de puștiul ăla, Vrânceanu, Câmpeanu, Munteanu, sau cum îi zice, ați mai aflat ceva? L-ați trimis să bată mahalalele în locul vostru și el cine știe prin ce cârciumă bea fără noi.
Până să se stingă ecoul duios al glasului șefesc, până să se privească ei unii pe alții și să dea din umeri, melcul exterior de camere se sfârși, iar el trecu mai departe spre o altă scenă, de asemenea familiară, deși nepetrecută.
Era Silvia, în dormitorul lor, dând informații unui grup de criminaliști, trei la număr, cu aere competente. Unul dintre dânșii tocmai descoperise pe ușa apartamentului amprenta unei urechi străine, pe care o evidențiase cu praf galben de-al investigatorilor, și venise în dormitor să comunice vestea. Firește, adusese gălbeneală pentru tot mobilierul înconjurător.
– Deci acesta e locul în care l-ați văzut ultima oară? întrebă un criminalist.
– Da, răspunse Silvia.
‒ Și sunteți sigură că n-a ieșit din apartament pe ușă, ca oamenii, în timp ce dormeați?
‒ De ce să iasă în toiul nopții?
‒ Știu și eu… zise moale unul dintre polițiști.
Dar sub moliciunea asta se putea ghici fără mare greutate: „S-o fi săturat de tine, măi fată, așa sunt bărbații, mereu în căutare de prospătură.”
Ghicise și Silvia, așa că urmă cu voce acră:
‒ Ușa era închisă pe dinăuntru, iar cheile se aflau în broască, ați văzut și dumneavoastră când v-am deschis. Și suntem la etajul opt, așa că…
După care se lansă într-o relatare încâlcită a activității dispărutului, din ziua precedentă. Asta avea să le facă misiunea mai dificilă, însă tânărului, ca martor nevăzut la frământările lor, nu-i stătea în putință să-i ajute. Și, de altfel, în secunda următoare (secundă să fi fost?) părăsi spațiile cunoscute pentru a aluneca în altele, tot mai putin descriptibile, tot mai mult aparținându-i, chiar dacă se nășteau din universuri străine.
Citise și el, prin vremurile, ba limpezi, ba tulburi, ale adolescenței, „Dagon” al lui Lovecraft, în niște xeroxuri, firește, cum se zicea pe-atunci, și-l comentase cu pasiune prin cercurile amicilor pasionați de irealitate. Dar ce „Dagon”… Nu se lăsau până nu treceau prin râșnița părerilor tot ce părea mai interesant în hotarele genului fantastic și dincolo de ele. Căci cine ar fi putut stăpâni, cine ar fi putut reține licoarea imaginației într-un singur vas, fie el de cleștar, ori vreun meschin blid de lut, fiecăruia cum îi îngăduia intelectul modelat de lecturi.
Organele de partid și uteceul numeau asta „evazionism-reacționar-mic-burghez”, înverșunat să facă prozeliți printre firile slabe ale tineretului, să le devieze de la realitatea constructivă și dinamică a creării noii societăți multilateral dezvoltate.
Ai naibii comuniști îi bombardau pe cititorii fragezi și foarte fragezi cu îndemnuri spre basmele în care mișunau zmei și balauri strămoșești, feți-frumoși cu ilenele lor cosânzene, zâne deghizate sau nu în băbuțe (se făcuse o derogare de la lupta împotriva religiei – drogul maselor, pentru Sfânta Vineri), cai mâncători de jăratec, împărați, babe-cloanțe, pitici (așa se numeau pe vremea aia), uriași. În schimb, orice tovarăș sus-pus strâmba din nas, ba chiar putea să facă urât în prezența dragonilor, a hobbiților, vampirior și-a hoardelor de zombies occidentali, instrumente hidoase ale imperialismului.
Văzuse și dânsul, ca orice sefist care se respectă, „Odiseea spațială 2001”, capodopera lui Kubrik. Rămăsese fermecat, chiar și după explozia efectelor speciale ale noului mileniu, de secvențele ce alcătuiau călătoria fantastică a astronautului, (parcă Dave, ceva gen, în orice caz un american bărbierit mai rău ca-n reclame) prin spațiile deschise de monolitul extraterestru.
Cam asta se aștepta acum să trăiască și el, îndată ce-și simți ființa aspirată către ceva aflat undeva. Doar că nu lumi porniră să se perinde și să i se aștearnă dinainte, ca și cum ar mai fi putut distinge direcțiile, deosebindu-le între ele, ci mai degrabă alte vise, vise supradimensionate, asezonate însă cu acel condiment (Mirodenie? Spice?) care, cel puțin câtă vreme nu te-ai trezit, te face să înghiți pe nemestecate toate bazaconiile.
„Păi dacă-i de visat, să-i dăm bătaie”, își scuipă tânărul jurnalist în palme, suflecându-și mânecile, toate aceste gesturi performate, firește, de asemenea în imaginar.
Și chiar îi dădu bătaie.
Se făcea, mai întâi, că intra pe porțile unei cetăți impunătoare, castel, ceva, în a cărui curte interioară se desfășura un ospăț grandios, cu sumedenie de invitați, înghesuiți de-a lungul, de-a latul, ba chiar și dedesubtul unor mese de scânduri negeluite. Ce cataclism culinar se petrecea pe blaturile alea, Doamne ferește, se putea ghici numai din mormanele de resturi, până și acelea la fel de ispititoare ca platourile încă neatinse. Și Dănuț M, nou venit, pofti la greu. Era chemat și îmbiat din toate părțile, ceea ce făcea ca visul să devină din start foarte plăcut, căci în realitatea cenușie a cotidianului cam greu își făcea loc pe la chefurile așa-zișilor amici.
Bucatele îi trimiteau arome irezistibile, acordurile unei orchestre nevăzute combinau medievalul cu balada rock și-un pic de disco (în vis, acest cupaj de mare succes al genurilor e posibil). Muzica reducea gravitația, făcându-l să se simtă imponderabil. Până și mâțele, care se băteau pe ciosvârtele neterminate, printre picioarele mesenilor în straie multicolore, îmbibate acum cu vin roșu, zaharicale și cele mai delicioase unsori, erau extraordinar de simpatice. N-ai mai fi conceput să iei masa, vreodată, fără dânsele.
Tânărul dădu roată prin această mare curte interioară, fără a se hotărî unde să se așeze, ce să bea și să înfulece, cu cine să se împrietenească, ce domniță să pipăie. Dar fiindcă erau de toate, iar marele ospăț părea că va continua multă vreme, devenind și mai mare, ia să dau o fugă, își zise, prin turnurile cetății, de unde răzbăteau de asemenea chiote, muzici, râgâieli remarcabile. Mesele păreau îmbelșugate și la nivelurile superioare.
Însă abia ce-și făcuse curaj să se avânte pe una din spiralele cu trepte de piatră, că se și trase înapoi, cu părul zburlit. Doi câini uriași, corespunzând ca aspect celor mai stereotipe coșmaruri, se iviseră în capătul de sus al scării, mârâind, țintuindu-l cu ochi roșii, bălind frumosul granit. Se vede treaba, cugetă, că sunt niște limite, niște tabuuri, chiar și în acest loc al unei aparențe democratice, al unei libertăți, egalități și fraternități a crăpelniței.
Așa că renunță instantaneu la explicații și coborî repejor în spațiul ocrotitor al curții. Doar că…
Doar că priveliștea se schimbase total. În locul suprafeței pavate cu dale grosolane de piatră, acoperite în mare parte cu paie și zdrențe, unde mâțele fugăreau șoareci și orătănii rustice, se pomeni într-o sală de bal la fel de mare, însă nemaipomenit de luxoasă. Era luminată de candelabre fabuloase, care făceau să strălucească zeci, sute de odoare din aur și argint, înmulțindu-le de asemenea în oglinzile de marmură negră ale pardoselii.
Peste tot, sumedenie de perechi luptau cu acordurile unui tangou aspru și tandru în același timp. Doamnele și domnii îmbrăcaseră straie care-i sugerau lui Dănuț M. mai degrabă o Argentină interbelică, profund tradițională, dar elegantă.
Tânărul începu să se rotească și el, amețit, sub influența cuplurilor care-i dădeau roată, îmbrâncindu-l ușor din când în când. Și deodată se trezi la baza altei scări. Una monumentală, de marmură, care, descriind un semicerc, se ridica în văzduh. Căci, constată el, turnurile cetății nu mai existau, doar cerul senin, fără nori, iar treptele se sfârșeau brusc la înălțime, fără să ducă undeva.
Fiarele se făcuseră nevăzute. Pesemne, în această schimbare a visului, dulăii nu aveau loc, nefiind prevăzuți, iar Munteanu dădu ascultare primului impuls și se avântă pe scară, hotărât să evalueze de sus cum stau lucrurile. Își dădu seama că, pe măsură ce urca, zidurile ce împrejmuiseră curtea, apoi această sală de bal, coborau, micșorându-se, cufundându-se în luciul marmurei ca și cum s-ar fi topit.
Dar n-avea timp să analizeze fenomenul. De altfel, ce naiba să mai analizezi într-un vis pe care ți-l asumi? În câteva clipe, fu pe treapta cea mai de sus a scării, oprindu-se la timp ca să nu se prăbușească în abisul de sub el.
Cât vedea cu ochii, în toate direcțiile, un imens ocean negru se frământa sub povara milioanelor de talazuri. Păsări efemere de spumă se ridicau tăcute când crestele se plesneau unele de altele, împreunându-se, și dispăreau iute, pentru a lăsa locul altora, la fel de inconsistente. Iar în adâncul de smoală lichidă se întrezăreau forme colosale, făpturi verzui care călătoreau pesemne dinspre un capăt al acestei lumi spre un altul, fără a fi nevoite să iasă la suprafață pentru a respira, pentru a vedea ce se petrece la suprafață.
Chiar în vreme ce le privea, unul din valurile uriașe se despică și cea mai mare ființă pe care și-o putea închipui Dănuț M. țâșni către el, ridicând o țeastă de șopârlă preistorică. Încă era departe, sub picioarele lui, iar de pe gâtul măsurând sute de metri șuvoaiele curgeau înapoi, în ocean.
Monstrul căscă botul, într-un răget mai puternic decât vuietul apei, dezvelind mii de colți cât un stat de om, și se prăbuși în adânc, lăsând să se înalțe în loc un turn lichid, înspumat.
„Asta de la Lovecraft mi se trage”, comenta Munteanu, sarcastic în propriul vis, după cum îi era obiceiul. „Precis e un semn pentru vreo bazaconie mult mai mare, care se pregătește”. Și într-adevăr, pe când pocitania colosală se lăsa înghițită de bezna oceanului, la orizont izbucniră sumedenie de sori a căror lumină orbitoare șterse totul pentru câteva momente. Iar după ce văpaia se stinse, zarea se umplu de ciuperci gigantice, aburi și gaze mortale cât pentru întreg Pământul.
Visul, cam haotic pentru mintea organizată a tânărului jurnalist, devenea tot mai interesant.
„Iacă și războiul mondial”, se bucură de întorsătura grandioasă a evenimentelor și grăbi înapoi, pe scara încremenită în văzduh, ca să le dea de știre perechilor de dansatori argentinieni, ori ce-or fi fost ei. Aceștia, fără să se sinchisescă de marele ocean cu talazurile sale, de răgetul monstrului care fusese cât pe ce să le strice balul, ori de exploziile ale căror unde de șoc, urmate cel mai probabil de un tsunami îngrozitor, aveau să lovească dintr-o clipă în alta, își continuau euforici tangoul.
Dănuț M. coborî scara sărind câte două, trei trepte odată, rememorând măsurile de protecție la atacul nuclear, pe care le învățase, copil fiind, dintr-un manual al tatălui său, militar de carieră, „Natura în sprijinul luptătorului”. Urma să-i adune pe toți, instruindu-i să se întindă pe podea, cu capul ascuns între brațe, până ce avea să treacă urgia.
Numai că, atent la acest plan, izolat pentru moment în sine, observă la un moment dat că parcă a coborât mai mult decât ar fi fost normal, mai mult decât își amintea să fi măsurat scara pe care urcase.
Se pomeni deodată în semiîntunericul unui subsol la fel de întins ca sala de bal de deasupra, dar cu un plafon foarte jos, care nu-i îngăduia să stea drept, ci îndoit rău de mijloc. Sub tălpi simțea pământ moale, iar în aer stăpânea un miros fetid, greu de suportat. Și când ochii i se mai obișnuiră cu lumina slabă, putu să distingă o mulțime de oameni, stând pe vine, desupra unor șanțuri nici prea late, nici prea adânci, care brăzdau toată suprafața beciului, în lung și-n lat, intersectându-se. Ce făceau toți aceștia, judecând după miasme, gemete și grimase, nu era greu de ghicit.
„Poftim, cât prost gust…” remarcă tânărul, ușor surprins.
În fine, veni încă o dată rândul lumilor. La urma urmei, nici Kubrik ăla, nici universurile lui nu puteau fi mai de groază decât România acestui început de mileniu, cu toate ciudățeniile și provocările sale. Așadar, Munteanu se relaxă în toiul propriilor viziuni și, abținându-se deocamdată de la orice alt comentariu, se lăsă parcurs de ele.
Veneau reliefurile unor geometrii fără sens, pe care le intuia stabile și perene, dar unde ar fi trebuit să zăbovească mult pentru a se simți de-acolo. Erau ceruri, și munți, și lacuri, și câmpuri de alte feluri, cu alte culori, texturi, consistențe, stări de agregare. De altundeva, de-ale altora…
Străbătu mări tulburate de vulcani și meteori, fiorduri în care valurile – curcubeie așternute peste adâncimi, se vărsau în falii enorme. De mai multe ori i se păru că zărește iarăși siluetele acelor viețuitoare stranii, plutind între două torente, siajul desenat de înaintarea lor frenetică.
Drumul spiralat al cochiliei continua să-l poarte în ocoluri ample, ca și cum ar fi planat la mare înălțime, observând totul fără să-i scape ceva, fără să se lase doborât de amețeală. Cerurile erau acum și ale lui.
Apoi, porni cumva să coboare, rotindu-se mai departe, pe măsură ce cochilia începuse să se micșoreze, îndesindu-și volutele. Se îndrepta către ceva ce părea o pată strălucitoare, mai precis conturată decât tot ce văzuse până atunci. Simți că acolo era capătul drumului său, ori măcar o oprire importantă, de care se lega tot ce avea să facă și să fie de atunci înainte, tot ce avea să i se întâmple. Și mai simți că nu avea cum să se trezească din acel vis.
Pentru că nu visa.
Nu mai visa.
Niciodată nu experimentase, în vreunul din episoadele sale onirice, o asemenea intensitate a senzațiilor fizice, atingeri, lovituri, dureri. Își dădu seama, într-o fracțiune de secundă că se întorsese în realitate. „Întors” părea cea mai nepotrivită vorbă pentru ceea ce se petrecea, căci asta nu era realitatea din care fusese extras în urmă cu ceva timp, cine știe cât. Știu asta fără nici cea mai slabă îndoială.
Când ieși din cochilie, lumina îl orbi pentru câteva clipe. Se dezmetici greu. Limpezimea ce-l însoțise de-a lungul întregii călătorii se risipise acum, lăsând locul unor vălătuci de ceață peste conștiința lui deodată somnoroasă. Era poate efectul dezorientării.
Fu luat de mâini și de picioare, tras din cochilia care se închise în urma lui cu un pocnet, fu târât, răsturnat, smucit și scuturat. În sfârșit, deschise ochii larg, cuprinzând spațiul înconjurător, fremătând viu.
Era la marginea unei arene uriașe, în tribunele căreia se agitau valuri de spectatori întărâtați. Îi vedea foarte bine acum. Mii de melci, cât el de mari, agitându-și tentaculele sensibile care le împodobeau capetele, câte șase, câte opt, câte zece. „Sper că ți-ai luat bilet la loja oficială, Kitty Claire…” își zise Munteanu, inexplicabil de liniștit.
În vreme ce-i prindeau, pe umeri și pe cap, harnașamentul la capătul căruia se legăna sulkyul argintiu, avu impresia că zărește, în șirul celorlalți concurenți aliniați la dreapta lui, o frântură din surâsul timid al domnului Florian Poppa.
Pe urmă, îi îmbrânciră încolo și-ncoace, reașezându-i într-o ordine care urma poate o anumită logică. Munteanu se trezi, cu tot cu trăsurica la care fusese înhămat, lângă Florian Poppa și vehiculul acestuia. Lucru ciudat, dacă putea fi ceva și mai ciudat în aceste împrejurări, bătrânelul afișa o expresie cumva senină, împăcată. Nu mai era vreme, deocamdată, de întrebări și răspunsuri. Personajul întoarse totuși capul spre Dănuț M., pentru o ultimă replică.
‒ Nu v-am zis eu? i se adresă el, cu aceeași politețe de peste zi. Eu v-am zis.
Tânărul renunță la alte lămuriri – când îi zisese, ce-i zisese, de ce-i zisese. „Răzbunarea viselor”, se gândi, fără a avea habar ce înseamnă asta. „Răzbunarea viselor…”
Mai presus de toate intuia, înaintea startului iminent, că era musai să câștige cursa aceea. Simțea pe spinare coarnele moi și umede ale melcului uriaș care-l ținea în frâu.
(Nota autorului:
Vizita domnului Florian Poppa la redacția cotidianului „Curentul” s-a petrecut cu adevărat, prin toamna anului 2001. Urmare a celor povestite de dânsul, ziarul i-a dedicat un articol în pagina de divertisment.
Florian Poppa l-a răsplătit pe redactor cu o copie a consemnării din presa anului 1940. Aceasta e reprodusă cu fidelitate în povestirea de față, păstrând ortografia epocii. Jurnalistul a primit și cochilia melcului Kitty Claire, veche de peste 60 de ani. Ea se află astăzi în posesia fostului redactor (vezi fotografiile).
Restul poveștii este poveste, așa cum se cuvine. Cumva, o frântură din realitatea acelui trecut trebuia să rodească și în imaginarul prezentului.)
