M-am îndreptat spre pescarii care se odihneau în umbra bărcilor. Știam că lucrează doar dimineața și speram că vreunul dintre ei are puțin timp pentru mine.
Le-am zâmbit prietenos și am spus: „Bună ziua”.
M-au salutat cu o privire nedumerită, întrebându-se în mod cert de ce acest turist se afla pe plajă în acest moment al zilei, în loc să se odihnească la piscină sau în paradisul cu aer condiționat al camerei sale de hotel.
– Aș vrea să fac o excursie cu barca, am spus. Ar fi posibil? Cât ar costa?
– Unde ai vrea să mergi? Și cât vrei să stai? Pescarul care răspunse părea dornic să câștige câțiva dolari în plus.
– Aș vrea să văd Golful Jhelissa sau ce-a mai rămas din el. Cât ar costa un tur scurt?
Bărbatul clătină din cap, entuziasmul pierindu-i de pe față.
– Imposibil, răspunse în engleză cu accent pronunțat. Prea periculos.
– Vrei să spui că sunt curenți periculoși? Sau stânci, poate?
– Multe pericole, veni răspunsul evaziv. Întoarse capul, lăsând să se vadă că nu mai era interesat de propunerea mea.
Nu era niciun ghid turistic pentru acest arhipelag uitat de lume, dar dădusem peste câteva referințe despre vechiul sat pescăresc din Golful Jhelissa, devenit o sursă de povești pescărești și legende în urma scufundării cauzate de creșterea nivelului mării. Găsisem poze vechi cu satul, când era încă locuit și plin de activitate și devenisem curios. Pentru un culegător de folclor ca mine, ar fi minunat să văd locul în starea sa actuală și să explorez toate aceste povești și legende. Constatasem că niciun transport comercial cu barca nu oferea un astfel de tur și sperasem că un pescar mă poate duce acolo. Eram dispus să plătesc bani buni pentru serviciile lui.
I-am mulțumit omului și am plecat mai departe. Mi-am încercat norocul în altă parte, dar spre consternarea mea, ceilalți pescari pe care i-am abordat au reacționat în același mod. Nu reușeam să înțeleg de ce era prea periculos să fac un scurt tur printre ruine. Din câte știam, satul se afla la doar un metru sub apă și chiar în apropiere de coastă, așa că barca nu ar trebui să plutească mult în larg. Poate că existau și alte motive pentru care pescarii erau atât de reticenți să mă ducă în excursie. Sau poate că încercau doar să mă facă să plătesc mai mult.
În timp ce mergeam înapoi, primul candidat cu care vorbisem îmi făcu semn. La început am crezut că s-a răzgândit, dar spuse:
– Nu te putem ajuta. E prea periculos. Dar poate ar trebui să vorbești cu Amiralul. Așa își spune. Va face orice pentru bani. Nu este pescar, dar are o barcă. Îl poți găsi la barul hotelului Coral Reef. Asta e tot ce pot face pentru tine.
Nu am insistat și i-am mulțumit pentru informații. Cine putea fi acest Amiral? Cineva care are barcă dar nu este pescar? Poate un contrabandist? S-ar putea să nu fie înțelept să mă încurc cu el, dar poate că el e singura mea șansă.
Hotelul Coral Reef se dovedi a fi un loc ieftin pentru o mână de excursioniști și alți turiști cu buget redus care vizitau aceste insule. Am aruncat o privire în barul gol și am auzit o voce: „E închis. Întoarce-te seara.”
– Îl caut pe Amiral, am spus.
– Vin imediat.
Câteva clipe mai târziu, apăru un bărbat îmbrăcat în gioarse, cu părul încâlcit, lung până la umeri.
I-am spus că unul dintre pescari mi-a recomandat serviciile sale și ce anume mă interesa. El își trecu o mână prin părul rar și zise:
– Înțeleg de ce niciunul dintre pescari nu a vrut să te ia. Știi, le e teamă. Ceea ce vrei este destul de periculos.
– Ce-i atât de periculos acolo?
Omul clătină din cap.
– Să nu intrăm în detalii Cred că te pot duce acolo. Va fi o vizită scurtă, din cauza riscurilor implicate. Cât ești dispus să plătești?
Ne-a luat ceva timp până am ajuns la un acord cu privire la o sumă care, de fapt, mi s-a părut exagerată și pe care am acceptat-o doar pentru că mi-am dat seama că va fi singurul meu bilet spre ruine.
– Întoarce-te mâine la aceeași oră, spuse el. Mă voi asigura că barca mea e pregătită.
***
Barca Amiralului s-a dovedit a fi o mică barcă cu motor, acționată de un motor exterior care hârâia de parcă zilele îi erau numărate. Speram că nu vom avea probleme din cauza asta și eram bucuros că vom rămâne aproape de țărm.
– Vom fi acolo în câteva minute, spuse Amiralul.
Era destul de agitat, dar nu înțelegeam de ce. Nu păreau să existe curenți periculoși, nici stânci, nimic care să explice anxietatea cârmaciului meu. Apa era liniștită, nu se simțea aproape nicio adiere de vânt. Ce riscuri ar putea exista? Poate că era doar un spectacol pentru a justifica prețul ridicat pe care îl ceruse?
L-am rugat să reducă viteza de îndată ce am ajuns la ruine, mi-am scos camera și am început să filmez. Deoarece apa era limpede ca cristalul și vechiul sat era foarte aproape de suprafață, priveliștea era splendidă. Casele modeste și structurile erau foarte bine conservate, de parcă ar fi fost înghițite de apele în creștere cu doar câteva zile în urmă.
Nu erau acoperite de scoici și alge, așa cum presupusesem, nu fuseseră revendicate de pești și de celelalte creaturi ale mării ca teritoriu al lor. Poate că satul era prea aproape de uscat, iar ciclul constant de flux și reflux împiedicase fauna și flora marină să câștige teren.
– Trebuie să ne întoarcem, spuse Amiralul, aruncând priviri scurte în toate direcțiile. Nu putem sta prea mult aici.
– Mai câteva minute, te rog, i-am răspuns. Aș vrea să mai filmez câteva imagini. E absolut minunat. Chiar cred că am dreptul la zece sau cincisprezece minute aici, având în vedere suma de bani pe care ți-am plătit-o.
Amiralul a acceptat înciudat. De ce se grăbea atât? De ce era atât de speriat? Totul arăta atât de calm și liniștit, iar acest sat înecat, păstrându-și în mod misterios frumusețea din vremurile apuse, emana o forță poetică profundă. Aș putea petrece ore întregi aici, uitându-mă la străzi și piețe, la casele și clădirile simple cu un etaj.
Fotografiasem mai multe imagini când am văzut dintr-o dată cu coada ochiului mișcare, o formă întunecată venind în viteză spre noi prin apă. În clipa următoare ceva a izbit cu forță fundul bărcii, făcând-o să se legene până la punctul în care mă temeam de ce era mai rău. Mi-am pierdut echilibrul și am căzut pe spate. Camera mi-a alunecat din mână și a dispărut în valuri. L-am auzit pe Amiral blestemând și strigând, dar a reușit să stabilizeze barca și a pornit motorul.
Tocmai când am reușit din nou să mă ridic în picioare, barca a zvâcnit în siguranță spre larg și de data aceasta am aterizat dureros pe spate.
– Ce a fost asta?” am întrebat, în timp ce am reușit cu greu să mă așez într-o poziție mai mult sau mai puțin confortabilă. Mă durea spatele și eram furios că pierdusem camera și toate filmările minunate pe care le făcusem.
– Ți-am spus că e periculos, mârâi Amiralul. Nu trebuia să stăm acolo atât de mult.
– A fost un rechin? am întrebat. Un delfin? Vreo creatură care încerca să facă praf barca?
Amiralul nu răspunse.
– Un monstru poate? Despre asta sunt legendele? Creaturi care atacă pe oricine se aventurează prea aproape de satul scufundat? Echivalentul local al monstrului din Loch Ness, dar puțin mai activ? Spune-mi. Trebuie să știu.
– Știi mai multe decât trebuie să știi, răspunse în cele din urmă Amiralul. Și ai văzut tot ce-i de văzut. Păcat de camera ta. Ar fi putut fi mult mai rău. Să presupunem că barca s-ar fi răsturnat. Am fi ajuns în apă.
– Nu ar fi trebuit să înotăm mult până la țărm.
– Nu am fi reușit.
– Monstrul ne-ar fi mâncat de vii?
– N-ar trebui să faci glume pe tema asta. Fii fericit că ești încă în viață și ești bine. Nu te întoarce niciodată acolo. Și nu mă mai implica în planurile tale, oricât de mulți bani ai oferi.
Am insistat puțin, dar el nu a mai scos nicio vorbă. Subiectul a fost închis. Cu toate acestea, doream să aflu ce se întâmplase exact.
Mă durea foarte rău spatele, de aceea plănuiam să merg mai întâi la un doctor și apoi să încep să investighez această legendă a monstrului. Orice descoperisem, precis era mai mult decât un mit. La urma urmei fuseserăm atacați. Acesta trebuie să fi fost pericolul pe care îl menționaseră Amiralul și pescarii. Evident, acest lucru nu fusese un incident aleatoriu cu o creatură care era, din întâmplare, prin preajmă. Mi-am promis că voi da de capăt acestui lucru.
***
Spre ușurarea mea, durerea din spate s-a dovedit a fi doar o întindere musculară. Această stațiune mică pe plajă avea facilități medicale de bază, așa că am avut noroc.
Investigația mea despre legenda monstrului din Golful Jhelissa a fost întreruptă de tăcere drept răspuns la întrebările mele. La propriu, nimeni nu a fost dispus să ofere cea mai vagă explicație, nici măcar să insinueze vreuna. Era evident că dădusem peste ceva care era interzis celor din afară.
M-am resemnat cu acest fapt și mi-am dat seama că nu aveam de spus nici măcar o poveste, întrucât toate dovezile pe care le avusesem pentru a o susține s-au pierdut.
În ultima zi a șederii mele, am mers să beau ceva la Mango Café, un bar pe care îl vizitasem în mai multe rânduri și pe care îl îndrăgisem destul de mult.
M-am așezat pe un taburet de bar și am comandat un whisky de calitate. Tipul de la celălalt capăt al barului (un străin cu accent britanic, un turist ca mine, am presupus – îl văzusem aici la vizitele anterioare și chiar schimbasem câteva cuvinte cu el) ridică paharul și spuse:
– Whisky! Ești, evident, un om de bun gust. Noroc!
– Noroc! i-am răspuns, ridicând și eu paharul.
– Ești omul care s-a aventurat cu îndrăzneală spre orașul scufundat, nu? Am auzit de tine. Și despre micul tău accident.
– Nu mi-am dat seama că se vorbește despre mine în zonă, am remarcat.
– Tipul care te-a dus acolo a făcut o mare greșeală. Presupun că a făcut-o pentru bani. Va plăti un preț mare pentru lăcomia sa. S-a mai confruntat cu necazuri, dar, de data aceasta ar putea să plătească scump. Nu m-ar mira dacă și-ar pierde gradul de Amiral.
Omul izbucni în hohote și dădu pe gât băutura.
– Să fi fost implicat în tot felul de afaceri necurate? am întrebat.
– Ai dreptate, răspunse el. De asta i-au dat acea poreclă, în bășcălie.
– Ce este atât de cumplit în legătură cu ultima lui mare greșeală, așa cum o numești? Ce s-a întâmplat acolo? Aș dori cu adevărat să știu, dar nimeni nu e dispus să vorbească despre asta.
– Nu pot să-ți spun. Îmi pare rău.
– De ce nu? Nu ești de pe-aici, nu-i așa? Ești străin, la fel ca mine. De ce intri în jocul localnicilor?
– Nu-i un joc. Și poate că sunt străin, dar se întâmplă să locuiesc aici, așa că trebuie să mă conformez regulilor. Sunt englez, locuiesc aici de când m-am pensionat, din motive de sănătate. E o schimbare față de ritmul agitat din Londra și New York, unde am lucrat înainte, iar viața este ieftină aici. Am câștigat mulți bani, dar facturile mele medicale erau uriașe, așa că este bine să fiu aici din mai multe motive. Păcat că whisky-ul fin este atât de al naibii de scump. Bine-ar fi să mă pot răsfăța cu mai mult.
– Uite, asta este ultima mea zi aici. Mâine mă voi întoarce acasă și nu voi mai pune piciorul aici. Poți să-mi spui orice vrei fără să te temi de consecințe.
Omul clătină din cap.
– Îmi pare rău. Nu pot.
O tăcere incomodă se așternu pentru un timp. Văzându-l pe bărbat privindu-și paharul gol, mi-a venit o idee.
– Ce zici de o înțelegere? Amândoi suntem iubitori de whisky fin.
S-a uitat la mine, întrebându-se ce va urma. Era clar că îi atrăsesem atenția.
– Îmi spui ce vreau să știu și voi păstra totul pentru mine. Nu există niciun risc pentru tine. În schimbul răspunsurilor tale, îți cumpăr o sticlă de whisky vechi Single Malt. O poți alege pe cea preferată. De acord?
În timp ce se gândea la oferta mea, l-am rugat pe barman să ne umple din nou paharele.
– Bine, spuse el în cele din urmă. S-a făcut. Dar mizez pe discreția ta. Tot ce îți spun rămâne strict între noi.
– Sunt de acord.
Ridică paharul și luă o înghițitură.
– Deci, care este secretul teribil al Golfului Jhelissa? De ce se tem atât de mult pescarii?
– Nu se tem cu adevărat, răspunse. Pur și simplu respectă acordul pe care îl au cu oamenii din sat.
– Oamenii din sat?
– Locuitorii Golfului Jhelissa.
– Despre ce naiba vorbești?
– Presupun că nu știi detaliile istoriei acestui loc, așa-i?
– Știu doar ceea ce se știe în mod obișnuit.
– În regulă. Când a devenit clar că nivelul apei crește și Golful Jhelissa va dispărea sub valuri, oamenii din sat au sperat că autoritățile locale vor salva orașul. Pentru o vreme au fost luate în considerare câteva opțiuni, cum ar fi construirea unui dig. În cele din urmă, însă, astfel de soluții au fost considerate prea scumpe pentru un sat nesemnificativ de pescari precum Golful Jhelissa și a fost adoptat, în schimb, un plan de evacuare. Oamenii din sat au înțeles că orășelul lor era condamnat. Urma să fie înghițit de mare și au fost nevoiți să plece. Unii au fost de acord și au plecat. Dar au fost și alții…
– Alții care s-au opus?
– Da. Au decis să rămână.
– Cât timp au reușit să rămână acolo?
Bărbatul mi-a aruncat o privire ciudată și mi-a spus: Ei încă locuiesc acolo.
– Glumești, nu?
– Nu, nu glumesc. Golful Jhelissa este încă locuit. Nu au mai rămas mulți dintre ei, dar sunt duri și hotărâți. Au reușit cumva să trăiască sub apă.
– Oh, haide. Nu-mi spune că au dezvoltat branhii. Nu-mi spune că folosesc tehnologie de ultimă generație pentru a se adapta la noile lor condiții de viață.
– Nu-ți spun nimic de genul ăsta. Tot ce-ți pot spune este că s-au adaptat cumva.
– E ridicol. Cum respiră? Capturează bule mari de oxigen în casele lor? Cum mănâncă și muncesc și cum se desfășoară activitățile zilnice normale? Este de-a dreptul imposibil, însăși ideea e ridicolă.
– Nu știu cum o fac, dar pare că se descurcă bine. Acești oameni sunt duri, sunt supraviețuitori, au trăit întotdeauna în largul mării, au făcut un pas mai departe.
M-am gândit la casele și structurile pe care le văzusem: nedeteriorate, curate, foarte diferite de ruine. Ar putea fi cu adevărat…?
– Nu au iertat niciodată autoritățile locale pentru că le-au întors spatele. Se simțeau trădați, lăsați în voia lor și erau hotărâți să reziste. Și erau răzbunători. Deci, când cineva se aventurează în satul lor, atacă. Încearcă să-l tragă în apă și se asigură că nu ajunge la țărm. Nimeni nu intră nepedepsit pe teritoriul lor. S-au adaptat la el, iar acum este al lor și doar al lor.
– Deci accidentul meu…
– Unul dintre locuitorii din Golful Jhelissa a încercat să te prindă. Ai avut noroc. Și Amiralul a fost prost. Nu s-a ținut de pact.
– Pact?
– Pescarii de aici au încheiat un acord cu colegii lor din Golful Jhelissa. Au fost de acord să nu-și deranjeze vecinii, să nu se apropie de sat și mai ales să-și țină gura închisă cu privire la întreaga situație. Știi, oamenii din Golful Jhelissa nu vor să vină echipaje de televiziune în căutare de o poveste senzațională, sau oameni de știință dornici să studieze acest fenomen bizar, sau hoarde de vizitatori care se înghesuie spre cea mai recentă atracție turistică pe val. În schimb, pescarii ar fi cruțați. Așa că pot merge la pescuit fără să se teamă de atacuri. Oricine se apropie este o rață în vizor. Ți-am spus că acești tipi sunt duri și nemiloși și caută să se răzbune.
– Dar unul dintre pescari mi-a sugerat să iau legătura cu Amiralul. Ar fi trebuit să știe ce s-ar putea întâmpla.
– Absolut. Probabil că dorea să încheie o socoteală cu Amiralul, iar asta părea o ocazie potrivită să scăpe de el. Știu că unii pescari i-au purtat ranchiună din cauza unor probleme din trecut, legate de droguri și contrabandă. Deci ai fost într-adevăr extrem de norocos. Ai fi putut ajunge un caz de daune colaterale.
– Așadar, Golful Jhelissa este încă locuit, chiar dacă este sub apă de ceva vreme. E incredibil. Mă întreb cum se descurcă. Mi-ar plăcea foarte mult să aflu.
– Nu vei afla. Întoarce-te acolo și te vor ucide. Este un miracol că ai supraviețuit primului lor atac.
Am dat din cap, încercând să înțeleg ce aflasem.
– Aceasta este cea mai incredibilă poveste pe care am auzit-o vreodată.
– Nu o spune nimănui vreodată. Mi-ai promis. Dacă cineva află că am dat cu ciocu’, vor veni după mine. Și nu uita de sticla aceea de Single Malt whisky.
– Nu-ți face griji, îți vei primi whisky-ul, i-am spus. Dar oare ce beau în barurile din Golful Jhelissa?
În traducerea Elizei Filimon
Tradus cu acordul autorului. Mulțumim!
Translated with the author’s consent. Thank you!
