Noemi se strădui să se concentreze asupra sirenelor pentru a uita că se afla pe podea. Întinsă în mijlocul livingului pe un morman de saci plini cu rufe și pături, spera numai la câteva ore de somn înainte să deschidă porțile magazinului în ziua următoare. Noile antiinflamatoare își făceau treaba la fel de prost ca și cele dinainte, așa că imediat ce apuse soarele se băgă sub pătură și încercă alt medicament, internetul.
Durere fără întreruperi și Tumblr cu sirene. Asta însemna în lumea ei o noapte obișnuită. Din când în când, acele videoclipuri și GIFuri cu oamenii-pește înotând, învârtindu-se în curenți cu aripioarele lor, erau pentru Noemi un cântec de leagăn care o liniștea. În noaptea asta avea nevoie de alinarea lui.
Telefonul vibră și afișă un mesaj de la Tariq. Era în tura de noapte.
TARIQ
vrei un pat dar cum sună o canapea?
NOEMI
Aș da și un rinichi pe o canapea.
TARIQ
Și dacă a murit 1 pe ea, e bine? dar nu-ți pierzi rinichii.
Okay, ciudată ofertă i se pusese pe masă. Dar ce era mai ciudat, asta sau selkie-urile de la capătul palierului care îi tot ofereau ceva plante medicinale? Îți dai seama ce ai ajuns când te compătimesc până și selkie-urile.
Tot de asta îți dai seama și când colegul de cameră îți oferă mobilă de la răposați. Totuși, mama ei lucrase în licitații de imobiliare, deci crescuse printre destule vechituri sinistre luate la mâna a doua. La banii ei nici nu se putea gândi la un pat. Știa ce ar fi spus mama ei.
NOEMI
E curată?
TARIQ
mai ceva ca filmele disney
Ridicându-se în capul oaselor începură și protestele pe șira spinării. Vertebrele răsturnau tomberoanele-n șuturi și incendiau mașini de-a lungul regiunii lombare.
NOEMI
Să mor pe canapea ar fi faza anului.
— Bun! Urlă Tariq de pe holul pe care aveau ei apartamentul. Nu-și dădu seama că el era, până ce ușa lor se deschise cu putere și acesta năvăli înăuntru cu fundul înainte târând după el o ditamai canapeaua.
— Că eu nu mă mai car cu asta până la apartamentul 3A.
Avea culoarea nisipului și pete maronii, cam prea demodată chiar și pentru un chilipir. Măcar nu era stropită cu sânge.
Voia doar să-și treacă mâna peste o cotieră, dar cât ai clipi și fără a-și da seama, s-a și așezat pe ea. Afundându-se în pernele acesteia, se simțea de parcă era îmbrățișată de un uriaș prietenos. Claxoanele, țipetele și tot freamătul orașului dincolo de zidurile apartamentului părea că se liniștește.
Cât despre dormitul pe podea, nu voia nici măcar să mai atingă vreodată podeaua.
— Hei! spuse ea, pune-te puțin pe ea.
— Ți-ai luat medicamentele în seara asta? întrebă Tariq.
— Cineva a dat colțul pe ea? întrebă ea.
Noemi nici nu-i mai auzi răspunsul, pierdută în senzația de a atinge ceva fără a simți durere pe care n-o mai simțise de ore bune. Pielea canapelei era atât de călduroasă, atât de plăcută, exact ca cea umană.
*
Tariq o scutură pe Noemi de picior, așa că ea trase pătura peste cap, apoi spuse murmurând:
— Nu-mi trebuie cină. Mă transform în supă la plic.
— E ora unsprezece, spuse el.
Privirea îi era încețoșată de lumina soarelui, așa că se frecă la ochi să scape de resturile somnului.
— Ora unsprezece? Păi și cum de e lumină afară?
— Au inventat chestia asta numită „dimineață”. Ai dormit de nici n-ai auzit alarma.
— Nu…
Habar nu avea la ce spunea nu. Își întinse corpul după somnul pe canapea. Pentru prima dată după atâtea săptămâni, spatele ei nu mai trosnea ca pe jar. Durerea se mai potolise până ce se transformase într-o înțepătură slabă — mai degrabă o durere enervantă decât una intensă. Chiar dacă dormise peste program, corpul ei cu siguranță de asta avea nevoie. Mai că se simțea mai obosită decât în ziua de ieri.
Tariq îi smulse din mâini pătura de lână.
— Ți-am făcut niște vafe. Te rog, te rog, manâncă-le.
Pofta ei de mâncare era un magician înnăscut, punea în scenă un număr de dispariție afurisit de bun. Cu toată durerea asta, nu era mare lucru pentru Noemi să mai uite de mese. Totuși, cu ochii încă împăienjeniți citi îngrijorarea pe chipul amicului ei. Același chip și aceeași expresie pe care le simțise în atâtea și atâtea nopți când îl ajutase să treacă peste crizele de anxietate.
— Știi ce? Chiar am dormit, îi spuse, zâmbind.
— Ce mișto. Ar trebui să dăm petrecere la noapte, îi spuse el în timp ce-i întinse o mână să se ridice.
*
Noaptea trecuse fără urmă de petrecere. Camioneta restaurant se stricase, iar Tariq explicase printr-un mesaj că nu poate pleca până nu-l ajută pe unchiul său să o repare.
Noemi îl compătimi, dar in același timp simți un val de ușurare, abia mai putea mișca un deget după ce ieșise din tură la magazinul de animale de companie. Puișorii de grifon erau adorabili, dar țineau morțiș să mănânce numai din palmă, iar basiliștii evadaseră din cuștile acoperite și se holbau la clienți din nou.
Durerea îi făcea creierii praf. Ceea ce nimeni nu înțelege când vine vorba de durerile cronice este că problema nu sunt picioarele care te lasă, ci faptul că te distrugi psihic ținând piept crizelor. Cât e ziua de lungă visa la un singur lucru, să nu mai stea în picioare.
Odată ajunsă acasă, nici nu puse bine gura pe sticksurile de brânză că se cuibări în brațele canapelei ei cu pete maronii. Când se întindea pe ea, se simțea de parcă tot corpul ei mușcă dintr-o bezea. Pentru asta apetitul era nelipsit. Pernele îi făcură loc și pielea canapelei o înfășură de parcă ar fi vrut să o înghită cu totul.
Pe tărâmul viselor exact asta s-a și întâmplat.
*
Telefonul începu să vibreze pe pieptul ei. Era un apel de la serviciu. Se făcuse deja după-amiază, și nu avea nicio idee ce zi era.
Răspunse și strânse de pe covor sticksurile de brânză. Precis le-a răsturnat în timp ce dormea.
— Hei Lili. Îmi pare rău. Trebuia să… atât apucă să spună.
— Cred că spiridușii mogwai sparg lacătele de la toate cuștile după ce închidem, o întrerupse Lili.
Lili era un demon succubus și, în mod normal, avea totul pus la punct. Dacă era atât de agitată pe cât părea la telefon, atunci era vorba de un scenariu horror.
Noemi depuse un mare efort să scape din brațele făcătoare de minuni ale canapelei și făcu o tură de cameră pentru a se dezmorți. Coloana vertebrală scoase un trosnet și ea tresări.
— Au mâncat după miezul nopții? întrebă ea.
— De data asta nu, dar am prins una în timp ce făcea ravagii în cămară.
Noemi stătea pe marginea canapelei. Nu-și amintea să se fi așezat.
— Am dat de cea mai faină mobilă. Trebuie să vii să vezi cum e.
— Știi, când îți spun că moștrii ăștia sparg lacătele, ceea ce vreau să îți spun e să-ți miști fundul aici chiar acum, ai înțeles?
— Înțeles, zise Noemi.
Închise telefonul și o apucă o ciudată dorință de a-i oferi canapelei un sărut de la revedere. Până la urmă de ce nu? Nu o vedea nimeni.
Se aplecă și își lipi buzele de o pernă. Avea un parfum întâlnit de Noemi numai în vise.
Și se făcu seară, ora șase și douăzeci și patru de minute iar telefonul ei avea opt mesaje necitite.
*
Credea că bătaia pe care o aude de la ușă nu poate să fie decât Tariq care își uitase cheile, dar era Lili, cu toți cei un metru și optzeci și opt de centimetri ai ei. Părul veșnic auriu și strălucitor al lui Lili era încrețit ca niște fire de cupru. Avea amprente de lăbuțe pe fustă făcute cu ceea ce spera că nu e sângele ei.
— Dumnezeule, Lili, eu nici într-un milion de ani… apucă să spună Noemi.
În secunda următoare Lili trecuse pragul apartamentului și se apleca să o confrunte nas în nas. Credea că succubusul urma să-i devoreze capul dintr-o mușcătură.
— Unde ai fost?
— Aproape niciodată nu mi s-a întâmplat să chiulesc așa de la muncă, și e pentru ultima dată, promit.
— Am crezut că ai dat colțul de la medicamentele alea noi sau mai știu eu ce. Proprietarul a spus că nu răspunzi nici la ușă.
— Probabil am dormit valiză și nu am auzit ciocănitul, spuse Noemi mușcându-se de obraji.
— Deci te simți bine? întrebă Lili, apucând-o cu putere de umeri.
— Mă simt super. Știi că voiam un pat, dar am găsit o canapea și e cel mai bun lucru pe lumea asta. Probabil corpul meu încă recuperează din somnul pierdut.
Fără să se întoarcă, Noemi porni spre camerele apartamentului. Canapeaua era înfiptă în peretele din spate al camerei care era o combinație între living și bucătărie. Se lupta cu nevoia de a se cuibări pe ea chiar în acel moment.
— Pe ea când ai mai invitat-o? zise Lili cu o expresie de zici că mușcase dintr-o lămâie verde extrem de coaptă.
— Ea? Îi dai canapelei mele un gen?
— Aia nu-i mobilă. E un succubus, zise Lili, arătând spre canapea cu o unghie roșie ca sangria.
Noemi își lăsă capul într-o parte. Chiar și după câteva momente de gândire tot în ceață era.
— Știu că tu ești experta aici, dar sunt destul de sigură că succubușii nu au cotiere.
— Oh, haide. Știi că mama e un anticariat, nu?
— Credeam că e proprietara unui anticariat…
— E aiurea pe piața sexului. Cu toate aplicațiile astea de agățat și toată pornografia gratuită peste tot, un succubus moare de foame. Mama s-a transformat într-un anticariat pentru ca oamenii să ia acasă părți din ea și să ajungă în paturile lor. De aia lucrez la magazinul de animale și îmbrățișez puii de cerber înainte să deschidem.
— De aia pe tine nu te mușcă niciodată? întrebă Noemi.
— Tu ce crezi? Toți primiți porția de mușcături în afară de mine. Eu primesc porția de energie și bucurie pufoasă, plină de afecțiune. Îmi face ziua mai bună, ca un smoothie care te scapă de probleme, zise Lili suflând o șuviță de aur cârlionțat din ochi. Dar canapeaua asta a involuat foarte mult în forma pe care a luat-o. Știu succubuși care au ajuns ca ea, nu e nimic mai mult decât un abis înfometat sub o formă atrăgătoare. Minte ioc. Numai instinct ucigaș. Unde ai reușit să o găsești?
— A fost un chilipir. Adică, poate cineva chiar a murit dormind pe ea, dar asta nu înseamnă neapărat ceva.
— Iar acum dormi toată ziua? Mereu pe ea? Sigur te mănâncă.
— Canapeaua mea nu este ucigașă.
Tariq intră pe ușa din față și ambele își întoarseră privirea spre el.
— Hei, doamnelor. Întrerup ceva?
În acel moment Noemi realiză că ea și Lili se așezaseră pe canapea.
Țipând, îl traseră pe Taric după ele și țâșniră toți în fugă din apartament.
*
Noemi si Tariq dormiră pe scara blocului în noaptea aceea, fiecare având grijă să-i bage celuilalt câte un pumn în coaste dacă încerca să se strecoare spre apartament. Lili colindă în lung și-n lat în căutarea oricărei persoane specializate atât în a muta mobilă, cât și în exorcism.
*
Noemi nu reușise să pună geană pe geană tot restul săptămânii. Durerea care se diminuase pe timpul aventurii dintre ea și canapea se întorsese acum crudă precum o continuare proastă a filmului. Aproape cât e ziua de lungă nici nu putea să gândească limpede. Noaptea abia dacă reușea să adoarmă după ce cădea lată în camera din spate a magazinului de monstruleți de companie. Totul era în ceață în timp ce corpul lucra pe modul de auto-pilot social.
Trebuise să o mituiască pe Lili să se întoarcă, promițându-i că va spăla cuștile cerberilor. Cățelușii mâncaseră un mogwai și mișcările lor intestinale se transformaseră într-o formă oribilă de artă postmodernă.
Lili ajunse la apartament îmbrăcată într-un costum de protecție de un galben deschis. Tariq nu îndrăzni să atingă succubusul-canapea până ce nu trase pe mâini șase perechi de mănuși. El și Lili erau mușchiul operațiunii.
Noemi abia se putea ține pe picioare, darămite să care mobilă. În schimb, băgase pernele rămase de la canapea într-un sac menajer. Când s-o îndese și pe ultima nu mai avu tragere de inimă, cea pe care își odihnise capul petrecând cele mai ușoare nopți din tot anul. O ținea în mâini și se gândea la modul în care oamenii se pierd în viață.
*
Când Noemi intră pe alee, Lili stropea canapeaua cu cantități egale de apă sfințită și kerosen.
Tariq întinse mâna spre sacul menajer, dar Noemi o strânse mai tare la pieptul ei.
— Sunteți siguri că e o canapea rea? întrebă Noemi.
— Da. Rea de-a binelea. Ne-a bântuit apartamentul fără să pună bani de chirie, zise Tariq.
Probabil se simțea singură. Nu și-a putut găsi un partener pe care să-l păstreze. Dar acum și-a găsit o nouă identitate și pe cineva care o apreciază…
— Te mânca de vie.
— Oare am putea s-o rugăm să, gen, să nu mă mai mănânce?
— Nu mai e nici urmă de conștiință în ea. Acum e doar o piesă de mobilier iar tu nimic mai mult decât niște mărunțiș gata să rămână blocat între pernele ei, zise Lili în timp ce stropi și ultima picătură din lichide.
— Nu m-am simțit ca niște mărunțiș împrăștiat. M-am simțit altfel. Toată lumea îți dă brățări cu magneți și negrese cu marijuana și îți spune să dormi cu picioarele mai sus de nivelul capului. Toate astea nu au avut niciun efect. Dar canapeaua chiar a făcut ceva.
Murmurând ceva în latină, Lili aruncă o brichetă și canapeaua fu cuprinsă de flăcări. Spătarul se aprinse primul cu o flacără albastră minunată și fumul argintiu se cățără peste pereții de cărămidă de pe alee. Trebuia să se miște repede, altfel proprietarul i-ar putea prinde în flarant.
— N-o să-ți spun eu ce să simți, zise Tariq oferindu-se să ia sacul.
— Vrei să fac eu onorurile? Practic eu am fost cel care a băgat-o în casă și a început tărășenia asta.
— Nah, zise Noemi evitând să-l privească în ochi și azvârlind sacul cu perne pe rug. Un fum și mai strălucitor se înălță, atât de subțire de ai fi putut zice că sunt vapori. Un iz de lacrimi plutea în aer.
— Să ne cărăm de aici. Uite, ai patul meu până îți găsim ceva, okay? zise Tariq.
— Ești sigur? zise Noemi cu mâinile la gură.
— Cel mai sigur. Am un pont pentru a câștiga ceva bani.
Își cuprinse prietenul într-o îmbrățișare plină de afecțiune, iar timpul se opri pentru un moment.
Apoi au șters-o înainte să cheme cineva copoii.
*
Noemi știa că se trezise la 5:32, pentru că atunci primise mesajul. Îi luase o veșnicie să se liniștească, dar ar fi presupus că dormise patru ore și jumătate. Era un record de la focul lor de tabără încoace, iar aceasta era prima ei noapte în care încerca arma secretă.
Următorul mesaj spunea așa:
TARIQ
am prins o pereche!!!
Sneakers ediție limitată. Descarci o aplicație care îți trimite un semnal într-un moment la întâmplare și, dacă GPS-ul îți arată că ești la o anumită distanță în apropierea unui magazin, te poți alege cu o pereche de încălțări scandalos de scumpe. Practic, Tariq a bântuit prin cartierul ăla zile întregi așteptând să-i vibreze telefonul. Prin magia economiei, putea să dea perechea unui puști cu acces la banii de facultate și să îi transforme într-un pat nou. Sau în chiria pe o lună.
Sau, cum s-ar fi așteptat Noemi, să bage toți banii ăia în camioneta cu mâncare a unchiului său. Era vorba de familie și de viața de toate zilele. Și era imposibil să aduci la mal un cufăr plin de comori când abia te luptai să nu te duci la fund.
NOEMI
M-ai trezit din somn. Nesimțitule.
Sigur o să râdă pe săturate, nu i-ar fi venit niciodată să creadă că ea chiar doarme atât de mult. Nici ei nu i-ar fi venit să creadă de ar fi avut numai patul la dispoziție.
Se târî până la marginea cea mai îndepărtată a saltelei, părăsindu-și perna și lăsându-și picioarele să se frece de covor. Impactul îi trimise furnicături ascuțite de-a lungul gambelor, străfulgerări dureroase acolo unde ieri fusese un infern. Când se întinse, străfulgerările țâșniră la nivelul coloanei vertebrale, apoi în jos pe brațe.
Asta era durere, nici pe departe agonie. Cu asta putea sa trăiască, dacă nu implica a fi înghițită de o vrajă de pe cealaltă parte a patului.
Trecuse un minut. Îl cronometra pe telefon.
Două minute.
Trei minute.
Bulgărele alungit se odihnea în fața sa de pernă pe cealaltă parte a patului. Pernele de canapea nu trebuiau să fie perne de pat, deși aceasta o făcea pe Noémi să se răzgândească. Nici Lili, nici Tariq nu observaseră că focului de tabără îi lipsea o pernă.
— Și n-o să încerci să-mi faci felul? întrebă Noemi.
Se aplecă și îmbrățișă perna la piept, așa cum îi plăcea să fie ținută în brațe. Se turtea atât de perfect, încât se întrebă dacă exista o măsură pentru confort. Putea să-i dea drumul cu ușurință, nu era vorba de controlul minții practicat de succubuși. Chiar dacă chestia asta mai avea ceva conștiință de sine, să o manipuleze nu mai încăpea în discuție.
— O doză mai mică de tine chiar mă ajută. În felul ăsta putem rămâne împreună. Nu-mi vei face rău. Tot mă vei mânca, dar eu fac regulile, spuse ea.
Succubusul ex-canapea-actual-pernă nu-i răspunse. Era ca și cum ar fi fost lipsită de orice urmă de viață. Probabil Lili a avut dreptate când a spus că dincolo de foame nu mai există pic de minte. Dar acum avea un cămin și pe cineva care era de acord să-și ofere suferința pe post de hrană. Noémi spera că durerea ei este o delicatesă.
Fără nicio grijă mângâia cusăturile pernei, întrebându-se când își va da Tariq seama de ce se întâmplă. Trebuia să stea de vorbă înainte să transforme dormitorul în ceva sală de judecată pentru vrăjitorie.
Două mesaje noi: în primul era o poză cu Tariq pupând o cutie de pantofi iar în cel de-al doilea o întreba cum o mai duce.
TARIQ
ai sforăit puțin?
NOEMI
Doar pentru că nu am fost singură.
TARIQ
lol să-mi cumperi lenjerie nouă
După un moment trimise încă un mesaj.
TARIQ
ar trebui să fac cunoștință cu cnv?
Într-un moment de ezitare rămase cu degetele lipite de ecran, tastând din greșeală un șir numai cu litera N.
Ar fi o greșeală să nu-i spună adevărul acum. Dumnezeule, ar fi ca și moartă fără prietenii ei.
NOEMI
Da. Vă fac astăzi cunoștință.
Trimise încă un mesaj cu o poză în care ținea cutia de parcă ar fi fost Infinity Gauntletul din filmele Marvel. Ceea ce o făcu să pufnească atât de tare încât i-o luară și ochii razna, apoi se întinse pe succubusul pernă. Deci asta înseamnă să fii relaxat.
Traducere: Tudorel Cristian Stoica
Traducere și publicare cu permisiunea autorului John Wiswell
*John Wiswell, ‘For Lack of A Bed, publicată în ‘Diabolical Plots’ 4/21 – nominalizare la Nebula Awards 2021, categoria povestire
