– Scuză-mă…
– Scuză-mă…
Fata își coborî repede privirea dinspre cer. Zorzoanele pe care le purta, fie ca bijuterii, fie cusute pe haine, îi urmăreau mișcarea cu un crescendo exotic. Ochii ei de culoarea cerului ascundeau privirea unei căprioare înțepenite în lumina farurilor, confuză și speriată.
Băiatul pe care doamna mai în vârstă îl ținea de mână se opri din mâncat înghețată și se uită la fată, văzând în ea ceva vizibil numai pentru ochii lui.
– Nu este aceasta calea spre Peștera Zânelor?
Fata răspunse cu o privire tainică, ca și cum nu ar fi înțeles limbajul doamnei.
– Am fost aici cu mult timp în urmă, când eram de vârsta acestui băiat.
Doamna i-a mângâiat părul băiatului și el s-a ascuns cu totul în spatele ei, drept răspuns, fără a-și lua ochii de la fată.
– Îmi amintesc că totul era diferit.
Doamna s-a întors încet, cu brațele pe jumătate întinse spre pajiștea coaptă de soare. Alți vizitatori se plimbau, destul de numeroși, dar nu într-atât de mulți încât să fie considerați o mulțime. Standurile erau peste tot, oferind diverse produse, de la băuturi reci și carne la grătar până la tricouri și suveniruri. Se auzea muzică de undeva.
Doamna și-a dat jos pălăria și a început să își facă vânt cu ea.
– Nu-i mai pasă nimănui de peșteră, toată lumea a venit să vadă “Dumbrava Fermecată”. Dumbrava Fermecată, pe naiba! Ca și cum o pădure poate încolți peste noapte! Nu există nimic mai josnic, decât să încaseze bani pe spatele acestor bieți, oameni naivi?
Băiatul zări un obiect mic, rotund, maro, pe care fetița îl răsucea în mână. Observându-i privirea, ea își îndesă repede obiectul într-o gentuță de blană pe care o avea la cingătoare.
– Plătesc bani buni pentru a vedea o pădure! Îmi amintesc, când eram tânără, tot acest ținut era dominat de păduri! Una deasă, bineînțeles! Și au tăiat-o, pe toată! Și acum ei dau bani mulți pentru a vedea o dumbravă cu cinci stejari. Dumnezeu să ne păzească de atâtea idioțenii!
De parcă i-ar fi întărit vorbele, vocea unui negustor ambulant răsună dintr-o dată.
– Vino și cumpără-le! Figurine sculptate din stejarul Dumbrăvii Fermecate! Te ferește garantat de magie neagră, cancer, deochi și alte nenorociri!
Doamna ascultă oferta și își făcu cruce, clătinând din cap, înainte de a-și ridica din nou privirea spre fată.
– Doamne, ce rochie frumoasă! Tu ai făcut-o? Îmi plac detaliile, toate aceste frunze și zorzoane. Iar acele panglici galbene îți evidențiază foarte bine părul. Și tunsoarea îți avantajează fața. Oh, cu mult timp în urmă, aș fi putut să mă strecor printr-un număr atât de mic de oameni … Acum mult timp! Iar tu, lucrezi aici? Ești un fel de mascotă?
Un zgomot slab se auzi deasupra lor. Băiatul își scoase înghețata din gură cu un plescăit puternic, privi în sus pentru o secundă și nevăzând nimic remarcabil, readuse atât privirea cât și înghețata în poziția inițială.
Atenția frumoasei blonde era din nou atrasă de mișcarea de pe cer. Părea că o turmă de porumbei albi aterizau pe pajiște.
În jurul lor pluteau foi de hârtie, fiecare scrisă cu litere mici.
Încă tăcută, dar destul de clară în gândire, fata privi întrebătoare către tovarășul ei.
– Oh, ăsta! Un avion. Era folosit pentru a stinge incendiile forestiere. Acum, de vreme ce nu mai avem păduri, nici incendii, le folosesc pentru reclame. Să fiu sinceră, nici măcar nu văd ce scrie. Stați puțin, să-mi iau ochelarii…
– Dumbrava fermecată – Zâna Glen – Mićković Magazin de Reparații Auto – …, citi doamna șovăielnic, privind mesajul de pe cer prin lentilele groase ale ochelarilor.
În timp ce-și dădea jos ochelarii, ridică o altă broșură de jos.
– Toți sunt la fel! Este publicitate făcută doar pe jumătate! Nici măcar nu se mai deranjează! Sunt chiar mai răi decât dacă se țineau de tine ca un junghi în coastă! Cel puțin te priveau în ochi. Dar nu, să le distribui una câte una necesită prea mult timp. Mai bine să le îngrămădim într-un butoi, să le așezăm într-un avion și să îi bombardăm pe clienți cu ele…
Nemaiauzite până atunci, zorzoanele cusute pe rochia fetei răsunară încă o dată, de data aceasta mult mai vesel. Păreau să se oprească doar dacă li s-ar fi cerut asta.
– Dar, scuză-mă! Eu continui să pălăvrăgesc, cred că ești foarte ocupată. Nu suntem singurii de aici.Ce spuneai? Unde ar fi drumul către peștera Zânelor?
Fata își întoarse capul, arătând cu bărbia sa ascuțită spre cărarea pe unde coborâse.
– Da, pare în regulă. Hai, dragă, să plecăm. Vă mulțumesc extrem de mult, vă rămân îndatorată! La revedere!
Doamna își duse nepotul pe drumul care traversa câmpia. Înainte să coboare treptele din piatră care duceau spre o râpă acoperită de arbuști de salcâm, băiatul se întoarse pentru câteva clipe și îi aruncă o ultimă privire tristă misterioasei străine.
Văzându-i pe însoțitorii ei plecând, fata își întoarse ochii spre cer, urmând traiectoria descendentă a biplanului zumzăitor. Apoi, își atinse săculețul asigurându-se de conținutul acestuia și de faptul că este în siguranță și se îndreptă către cuibul păsării de metal.
A doua zi dis-de-dimineață, Nikola Kovačević și-a oprit duba cu înghețată în sensul giratoriu de lângă benzinărie. Venise mai devreme, în speranța de a alege un loc înaintea celorlalți vânzători ambulanți, privându-se de câteva ore de somn bine meritat. Obosit, vânzătorul de înghețată își frecă ochii cu palmele, destul de confuz. Reușise deja de trei ori să rateze curba ce ducea la Pestera Zânelor. Căscând zgomotos, Nikola conduse duba înapoi cu viteză scăzută, cu ochii fixați pe partea stângă a drumului, reușind în cele din urmă să localizeze afurisita de oprire. Dar oricât de atent ar fi fost, nu găsea vechiul drum neasfaltat. Ceea ce până ieri era o pajiște luminoasă, acum se transformase într-o pădure deasă de stejari.
Tradus de Maria-Teodora Bistreanu
