în acest horror câștigător al premiului Nebula în 2015 la categoria „Cea mai bună nuveletă”, ne confruntăm cu cea mai îngrozitoare dintre lumi: una în care noi, oamenii, am pierdut războiul pe întreaga planetă și ne trăim zilele, puține, în lagăre. La dispoziția cuceritorilor, atât de asemănători cu noi în pasiuni și, totuși, atât de diferiți și de monstruoși. Mai poate exista iubire în asemenea condiții? Milă, umanitate, mândrie, visuri? Sau doar trădare și orori mai rele decât moartea?
Pentru Key, cea mai frumoasă parte a zilei este apusul, iar răsăritul cea mai urâtă. Pe dos decât ar trebui, dar, de fiecare dată când vede discul roșiatic și strălucitor care se strecoară între valurile de sub Mauna Kea, inima i se îndoaie și mintea-i spune: S-a trezit el.
Key are treizeci și patru de ani. Mult pentru o femeie umană și fără copii, dar a supraviețuit găsind alte căi de a fi utilă. De patru ani conduce ferma de sânge Grade Orange, din Mauna Kea.
Poate fi o tabără considerată lagăr de concentrare dacă prizonierii-s bine hrăniți? Dacă au paturi confortabile? Dacă în fiecare dimineață, pe terenul de recreere, primesc o oră și jumătate de yoga și exerciții riguroase inspirate din box?
Nu-i neapărat să fie ca-n Honouliui ca să fie rău.
Când a fost chemată să se ocupe de corpul lui Jeb – însângerat într-o cameră de hrănire, dar nu cu sângele supt – yoga nu l-a făcut mai puțin mort.
Key îi ajută pe vampiri să gestioneze un lagăr de concentrare pentru oameni.
E și ea un monstru, doar că de alt soi.
*
Pentru Key, felul preferat de mâncare este umeboshi. Acru-sărat, de un roșu viu, cu adâncitura din mijloc la care trebuie să fii atentă. Îl adoră alături de chifteluțe de orez, așa cum îi făcea în copilărie bunica ei japoneză. Îi place și simplu, așa cum îl mânca la cincisprezece ani, când a murit Obaachan. Nu a mai gustat umeboshi de optsprezece ani, dar uneori crede că o să-i simtă aroma din nou, atunci când va trece în lumea de dincolo.
În această dimineață, mestecă mâncarea primită la fiecare masă: o piroșcă pătrățoasă, hrănitoare, cu laturi de fix doisprezece centimetri și adâncă de doi și jumătate, de o nuanță vineție. Cu toate că și-a frecat mâinile până le-a julit, încă mai păstrează pe vârfurile degetelor urmele rozalii ale sângelui lui Jeb. Se holbează la ele în timp ce soarbe din lichidul portocaliu. Nu-și amintește dacă seamănă la gust cu fructul de aceeași culoare.
Mănâncă și ea ce primesc toți oamenii din Mauna Kea, din cauză că pasta e ușor de făcut și suficient de moale pentru a fi servită cu linguri de plastic. Key nu a mai văzut vreo furculiță de mulți ani, iar cuțite de peste un deceniu. Vampirii sunt stricți în privința oricăror obiecte prin care se poate vărsa sânge. Totuși, oamenii sunt prin definiție niște animale care meșteresc unelte, iar dorințele lor, chiar și cele nihiliste, au o putere creatoare ce nu poate fi anticipată de nici un vampir, oricât ar fi el de imaginativ sau atent. Cum altfel să explici tăișul creat în secret, vreme de luni de zile, din coperta de lemn și cleiul paginilor mate din Ghidul fructelor din Hawai’i, cartea pe care Jeb obișnuia s-o citească în orele de după sesiunile de hrănire, uneori cu voce tare, oricui era dispus să-l asculte? A luat singurul obiect care-i oferea ceva frumos în lume, l-a distrus – ori recreat – și apoi și-a tăiat venele cu el. Domnul Charles a anchetat-o mai ales pe ea, fiindcă știa că discuta uneori cu Jeb. Știuse ea despre ce era în capul acelui băiat? Gesticulase cu palmele sale palide către șiroaiele de sânge arterial care țâșneau din încheieturile zdrențuite, de-un maroniu oxidat. Necomestibil, o sfidare.
Nu, a răspuns ea, firește că nu, domnule Charles. Raportez imediat orice suspect de auto-irosire.
Chiar raportează toți suspecții. De aceea, timp de săptămâni, l-a privit pe Jeb cum nu mai are poftă de mâncare, cum iese împleticit din camerele de hrănire, cum îi răspunde rece și ostil la întrebări – și s-a străduit foarte tare să nu suspecteze nimic.
Azi, chiar înainte de răsărit, indiferența ei s-a răzbunat. El și-a despicat încheieturile și arterele femurale. S-a mânjit cu sânge peste față, fund și organele genitale și a murit înainte ca vampirul tehnician să apuce să-i extragă lichidul vital.
Nu foarte mulți oameni se auto-irosesc. Majoritatea au astfel de gânduri, dar nu și Key, nu de când a fost invadată Big Island. Spre deosebire de restul, ea așteaptă pe cineva. Iubitul ei, pentru care se roagă să-i răsplătească răbdarea. În mandatul ei, Key a reușit să oprească trei tentative de auto-irosire, iar de două ori a eșuat. Cu Jeb a fost altceva; domnul Charles s-a prins cumva, dar vampirii pot citi doar mințile oamenilor al căror sânge îl sorb. Din Key nu a mai băut de ani de zile. Și ce să fi aflat, chiar dacă ar fi făcut-o? Nu are cum să guste gândurile pe care ea refuză, de cam toată viața, să le conștientizeze.
*
În seara următoare, domnul Charles o cheamă în biroul principal, între turele de hrănire. Ca de obicei, este înspăimântată de ce s-ar putea să-i facă. Se gândește la Jeb și la reacția domnului Charles față de pierderea unei investiții. Se întreabă cât de repede ar muri în lagărul de muncă de pe Lanai.
Însă domnul Charles nu o așteaptă cu o condamnare la moarte, ci cu o ofertă.
— Ai auzit de tabăra din Oahu? Grade Gold?
— Da, răspunde Key.
Nimic altceva, fiindcă a învățat destul de repede să nu divulge în fața lor decât strictul necesar, iar bărbatul aflat la Grade Gold a trădat-o cel mai rău.
Nu, nu un bărbat, își repetă pentru a suta, a mia oară. Ci unul dintre ei.
Domnul Charles e așezat într-un fotoliu suspendat, în formă de ou, cu perne moi de catifea roșie. Poartă un costum negru cu dungulițe gri, foarte bine croit. Are manșetele suflecate și picioarele goale, albe ca talcul, lungi și osoase precum niște pești ghimpoși. Venele-i sunt proeminente, rotunde și albăstrui. Domnul Charles e foarte mândru de picioarele sale.
Nu se ridică pentru a i se adresa. Fața de-abia i se vede din penumbra paravanului. Toți vampirii vorbesc lent, dar domnul Charles lungește tonalitățile până simți că o să cazi din picioare tot așteptând silaba următoare. Urcă și coboară ca un metru antic…
— … ce-ai zice să te duci acolo și să rezolvi… o chestiune?
— Îmi cer iertare, domnule Charles, zice ea cu grijă, după ce a pierdut șirul monologului. Ce chestiune?
El îi explică: o fată umană de la Grade Gold s-a sinucis. Un dezastru mai mare decât pierderea lui Jeb.
— Nu-ți poți imagina cât de costisitor e să menții oamenii din Grade Gold la standardele de acolo.
— Ce o să am de făcut?
— Să rezolvi problema, firește. Se pare că micuța noastră… operațiune de la Grade Orange a atras atenția. Te-a cerut Tetsuo… personal.
— Tetsuo?
Nu i-a mai rostit numele de ani. Vocea-i se împleticește pe a doua silabă.
— Domnul Tetsuo, îi spune domnul Charles și flutură o mână spre ea.
Ține o foaie de hârtie, de aceeași nuanță ca și pielea sa.
— Ți-a trimis o scrisoare.
Key este încremenită și nu se întinde s-o prindă, așa că foaia flutură și cade pe pardoseala de marmură neagră, la câțiva pași de oul domnului Charles.
Se apleacă spre hârtie.
— Parcă… îmi amintesc ceva… despre tine și Tetsuo…
— El a recomandat să fiu promovată aici, răspunde Key, după o scurtă ezitare.
Pare cea mai precaută formulare. Domnul Charles își va aminti în cele din urmă; vampirii-s lenți, dar inexorabili.
Lumina difuză din lampioanele de hârtie i se întinde peste partea inferioară a feței și-i scoate în evidență adâncitura din bărbie. Tresare, vag surprins:
— Ai fost a lui?
Key tresare. Își amintește anii petrecuți alături de Tetsuo în timpul războaielor și după, alegându-se cu resturile lăsate de el, disprețuită de toți oamenii care-o vedeau în acea poziție. A tot așteptat ca el să-i înțeleagă sacrificiul, să-i ofere singura recompensă demnă pentru tot ce a făcut. În schimb, el i-a închis șuntul și-a trimis-o la Grade Orange. Niciun semn de la el de atunci. Da, a fost a lui, dar Tetsuo nu a băut vreodată din ea. Niciodată.
Buzele domnului Charles, nimic mai mult decât o umbră ceva mai întunecată decât tenul său, se deschid precum o gaură într-o negură.
— Și-acum te cere înapoi. Cum te simți față de așa ceva?
Îngrozită. Uimită. Confuză.
— Recunoscătoare.
Gaura surâde.
— Recunoscătoare! Ce interesant. Ia vino încoace, fetițo. Cred că am chef de-o sorbitură.
Femeia apucă scrisoarea cu degete tremurătoare, o îndoaie și-o strecoară într-un buzunar al uniformei roșii. Stă dreaptă în fața domnului Charles.
— Deci?
Nu mai are demult șunt, deși încă îi simte cicatricea zgrunțuroasă la îndoitura brațului. Fără el, hrănirea va fi violentă și murdară. Tradițională, cum ar spune domnul Charles. O dor degetele când se desface la guler. O dor și mușchii atunci când se apleacă și se apropie de domnul Charles, chiar și vertebrele din coloana ei artritică și bătrână. Stă cuminte cât își dezvăluie el colții, îi străpunge venele, îi bea sângele.
Ia mai mult decât ar fi cazul. Bea până o dor degetele de la mâini și de la picioare, îi zvâcnește beregata și roșul catifelei din fotoliul stăpânului devine cafeniu. Când termină, nu se șterge la gură.
— Te iert… pentru băiat, spune el.
Jeb și-a tăiat arterele și a împrăștiat sânge bun peste tot pe pardosea. Nimic nu-l deranjează mai tare pe domnul Charles decât risipa.
Domnul Charles îți va explica situația. Aș vrea să te întorci. Dacă te descurci cum trebuie, am fost autorizat să-ți ofer cea mai mare răsplată.
În seara următoare, Key urcă într-o barcă spre Oahu. Vampirilor nu le place deloc apa, dar o traversează totuși – pentru ei marea a devenit un simbol al statutului, un indiciu al tăriei. Hawai’i încă mai este o destinație de vacanță, doar că majoritatea rezidenților ies numai noaptea. Dintre stațiuni, Grade Gold e cea mai scumpă și luxoasă.
Tetsuo călătorește des între insule. În timpul războiului, Key l-a văzut făcând aceasta de doisprezece ori. Își amintește de-o noapte, cu fața lui iluminată de lună și de lămpile galbene de la bord – pomeții lați, sprâncenele groase, felul cum părul îi forma un V pe frunte, toate încremenite în frumusețea unui tânăr de 19 ani. Palid pe sub nuanțele măslinii ale tenului, își arată colții când valurile clipocesc sub el.
— Cum ți-e? îl întreabă.
— De parcă aș avea viermi înghețați prin vene, îi răspunde el, după un minut întreg de tăcere.
Apoi își verifică armele și-i cere să-l aștepte în cală, pentru că vin oamenii. Ea nu vede nimic, dar Tetsuo îi poate mirosi. Niponii au rezistat cel mai mult, iar primul val de asalt împotriva lor este format din vampirii de Hawai’i.
După două nopți, în locuința sa din buncărul de sub Mauna Kea, Tetsuo scoate o foaie pe care-i scris ceva în japoneză. Nu reușește să recunoască decât două caractere, shi, apoi ta – ”moarte” și ”câmp”. Pare un fel de listă.
— Ce-i aia? îl întreabă.
— Nou-veniții în zona rezidențială pentru oameni din Lanai.
Ridică spre el ochii plini de spaimă.
— Mama mea?
Tatăl i-a murit în prima ofensivă din Big Island, un erou al rezistenței. Nu a aflat niciodată cum a decis fiica lui să supraviețuiască.
— Uite, spune Tetsuo și-și coboară un deget rece pe lista fără cuvântul ”moarte”. Jen Isokawa.
— Trăiește?
Își căuta mama de la începutul războaielor. Tetsuo știa, dar ea nu avea habar că a căutat și el. Se simte copleșită de acest semn de grijă din partea lui.
— Apare trecută drept infirmieră. Ele sunt bine tratate. Ai putea…
Se așază lângă ea, pe patul pe care-l folosește doar Key. Pauza se poticnește și devine definitivă. Îi mângâie părul, absent; dacă ar avea coadă, l-ar lovi cu ea peste picioare. Are 17 ani și-i sigură că o va răsplăti în curând.
— Tetsuo, îi zice, dacă vrei poți să bei din mine. Am șunt de aproape un an. Ceilalți îl folosesc. Aș prefera să te hrănesc pe tine.
Uneori trebuie să repete de trei ori ce a spus, până pare s-o audă. De data aceasta de cel puțin zece. Dar se simte în siguranță în buncărul lui, pe patul pe care i l-a adus el, cu trupul ei cald lipit de cel călduț al său. Vampirii nu fac sex cu umanii, ci se hrănesc din ei. Dar dacă nu o vrea așa, altceva ce să-i ofere?
— Te-am verificat. Ești fertilă. Dacă naști trei copii o să fii scutită de șunt și vei trăi liniștită într-o zonă rezidențială, pentru tot restul mortalității tale. Poți să locuiești cu mama ta. O să am eu grijă să nu fiți în vreun pericol.
Ea-și lipește fața de umărul său.
— Nu mă alunga.
— Voiai să-ți vezi mama.
Mama ei a petrecut săptămânile dinainte de invazie în biserică, rugându-se ca Domnul să-i apere de monștri. Mai degrabă ar muri decât s-o vadă așa pe Key.
— Vreau doar să aflu ce-i cu ea, șoptește Key. Nu vrei să te hrănesc, Tetsuo? Vreau să te simt aproape. Să știi cât de mult te iubesc.
O pauză lungă. Apoi:
— Nu am nevoie să gust din tine ca să știu ce simți.
*
Pe țărm o așteaptă Tetsuo.
Dintr-o dată, se simte iar de 17 ani.
— Pari mai bătrână, spune el.
Tot lent, ca domnul Charles, dar nu la fel de afectat.
E adevărat, dar e ceva inevitabil, nici nu înțelege de ce ar merita menționat. Chiar e surprins? În cele din urmă, dă din cap. Docul flotant se leagănă sub ei – el rămâne nemișcat, deși cei doi vampiri care îl însoțesc se strâng de coate cu degete palide. Rânjesc și-și etalează colții.
— Ești secătuită.
Nu vorbește metaforic.
Ea dă iar din cap și înțelege că trebuie să explice.
— Domnul Charles, începe, cu vocea dureros de răgușită.
Se simte rușinată, deși Tetsuo nu observă.
El dă scurt din cap, cu hotărâre. Pare supărat, deși probabil nimeni altcineva nu l-ar citi la fel de bine. Știe fața aceasta, înghețată în trăsăturile unui băiat mort dinainte de al Doilea Război Mondial. Mort cu 50 de ani înainte de nașterea ei.
E suficient de bătrân să-și amintească Pearl Harbor, lagărele de detenție, vremurile când în pădurile din Maui încă mai trăiau păsări autohtone. Dar ea n-a îndrăznit vreodată să-l întrebe despre viața sa de om.
— Și ce ți-a explicat Charles?
— Că s-a sinucis cineva în Grade Gold.
Tetsuo își dezgolește dinții. Ea tresare, ceea ce-o surprinde. Înainte se înroșea când îi vedea colții, cu sângele bubuind roșu pe sub suprafața moale a pielii.
— Am primit o dispensă, îi spune el și-i pune vârful unui deget pe adâncitura din gât.
De când l-a cunoscut pe Tetsuo, a învățat multe despre tradițiile rigide care reglementează viața vampirilor. A înțeles că fanteziile ei adolescentine despre un vampirism eliberat sunt improbabile, dacă nu imposibile de-a dreptul. Pentru fiecare uman pe care-l fac de-al lor, au nevoie de-o dispensă, primită doar o dată sau de două ori pe deceniu. Cea mai mare răsplată. Dacă Tetsuo chiar a primit o dispensă, înseamnă că primul ei gând la citirea scrisorii a fost corect. Nu-i scrisese despre pensionare. Despre o viață liniștită la o fermă izolată, pe vreo insulă. Ci despre moarte. Despre nemoarte.
După atâta vreme, Tetsuo o s-o facă vampir.
Necazurile de la Grade Gold au început cu moartea unei fete. Penelope și-a tăiat gâtul în urmă cu cinci zile (cu un cuțit adevărat, la Grade Gold oamenii au voie cu așa ceva la masă). Fantoma sa pare să bântuie în privirile celor rămași în urmă. Mai ales una dintre fete, cu părul vopsit în culoarea ceaiului și ruj albastru, asortat cu vânătăile de sub ochii roșii, care începe să urle când o vede pe Key.
Key privește cu coada ochiului spre Tetsuo, dar el a uitat-o. Se holbează la puștoaică de parcă ar urma s-o ardă și s-o transforme în cenușă, împrăștiată apoi peste covorul verde și gros. Celelalte cinci persoane din încăpere își întorc privirile, dar Key nu-și dă seama dacă de rușine sau de frică. E copleșită de luxul din jur. Pe o măsuță tronează un bol cu fructe. Unele adevărate – kiwi maronii și pufoși, mango pestriți, roșii-verzui, zeci de mandarine. Face un pas involuntar în față și tânăra zbiară mai tare, apoi amuțește, cu un icnet. Nu se mai aude nimic în cameră în afară de suspinele ei.
— Asta-i o glumă, nu? zice fata, cu salivă pe buzele albastre. Din ce șanț ai dezgropat-o?
— Du-te în camera ta, Rachel, îi răspunde Tetsuo.
Rachel își dă părul pe spate și-și freacă un ochi, mânioasă.
— Da’ ce ești mai nou, Tata Vampirilor? Crezi că ce? Poți s-o înlocuiești? Cu arătarea asta jalnică?
— Nu este…
— Da? Da’ ce-i?
Tac amândoi, iar între ei colcăie furie și tristețe și neîncredere, ca niște gândaci înfometați. Tetsuo și fata se fixează cu priviri atât de pline de familiaritate, încât Key se simte uitată, singură – aproape rușinată de visele care-au ținut-o în viață timp de un deceniu. Niciodată nu i s-au părut atât de nerealizabile, atât de false.
— O cheamă Key, zice Tetsuo, pe un ton înfrânt.
Se întoarce, deși nu dă să plece.
— De-acum ea va avea grijă de voi.
— Key? Ce nume mai e și ăsta?
Key nu răspunde, mult timp, gândindu-se la toate felurile în care ar putea reacționa. La Obaachan Akiko și la porecla-i afectuoasă din verile relaxante petrecute în drumeții prin munți și cu gătit mochi în bucătărie. La mama ei pe jumătate japoneză și la tatăl hawaian, la felul în care istoria și identitatea și circumstanțele pot forma o fată într-o femeie, până când cineva – un ne-bărbat – vine cu o sută de mii de semeni și-i distruge tot ce-a avut vreodată sens în viață. Așa că el îi devine sensul vieții. Altceva ce?
Și fătuca aceasta, care se strâmbă de i se dezgolesc dinții din față, poate înțelege acea lume la fel de puțin pe cât Key o înțelege pe cea de aici. Fructe proaspete pe masă. Fără uniforme. Un șunt perfect și sclipitor din plastic și metal, ascuns în îndoitura brațului stâng.
— Al meu, îi dă replica tinerei.
Rachel scuipă; Tetsuo își întoarce nițel capul, de parcă nu ar suporta s-o vadă pe Key decât din coada ochiului.
— Nici nu te compari cu ea.
— Cu cine?
Fata fuge din cameră, părăsindu-și vampirul fără să-i ceară voie. Key realizează că nu va fi pedepsită. Îi răspunde altcineva, un băiat la fel de frumos și înfloritor ca și fata, dar mai puțin beligerant.
— Semeni cu Penelope, zice el în timp ce se trage de-o șuviță lungă, căzută din părul negru, tuns asimetric. Doar că ești mai bătrână.
Tetsuo iese din cameră, dar e rândul lui Key să nu poată porni pe urmele lui.
Key își amintește vârsta de șaisprezece ani. Obaachan a murit și mama i s-a mutat într-un apartament din Hilo, așa că a rămas doar cu tatăl ei în casa veche și liniștită din capătul drumului. Vampirii au anexat San Diego și asediază Okinawa, dar viața nu e foarte diferită în munții din Big Island.
Plouă în pădurea din spatele casei. Tata i-a cerut să învețe, dar tot ce-a făcut de când i-a plecat mama a fost să citească romanele din seria Marea Fertilității, de Mishima. Stă pe prispă și se întreabă dacă ar fi mai bine să se sinucidă sau să aștepte apariția lor și, chiar în clipa când își adună curajul pentru a muri, aude ceva în șopron. Vreun șobolan, a crezut atunci.
Dar nu un șobolan vede când trage de ușile cu balamale ruginite. Ci un bărbat, ghemuit între un teanc de cutii vechi și bara oxidată a Buick-ului pe care tatăl ei tot speră că-l va repara cândva. Are părul ud, dat pe spate, cămașa albă fleașcă și sfâșiată de la umăr la buric. Pielea de sub ea e palidă ca a unui mort; fără urme de sânge, deși se vede o rană adâncă.
— Au ajuns deja?
Vocea i se stinge într-o șoaptă. Voia să termine Decăderea îngerului. Să-și mai vadă mama o dată.
— Închide ușa, spune el și se chircește în umbre, îndepărtându-se de dunga de lumină care se strecoară prin deschizătura îngustă.
— Nu mă ucide.
— Suntem în egală măsură unul la mila celuilalt.
Îi place felul în care vorbește el. Nu i-a spus nimeni că pot vorbi atât de corect. De uman. Chiar are un monstru în hambar, sau este altceva?
— Și dacă o deschid de tot?
E curajos, mai mult ca sigur. Își ia mâinile din dreptul feței și se ridică, precum o floare ce se deschide după ploaie. E frumos, deși de-abia mai târziu a conștientizat ea că i s-a părut așa. Deocamdată remarcă doar felul în care o privește răbdător, fără ezitare. Mă pot mișca mai iute decât tine, spun ochii lui. Ai muri prima.
Ea se gândește la Mishima și zice:
— Nu mă tem de moarte.
Doar după ce a grăit vorbele realizează cât de profund mincinoase sunt de fapt. Și-o fi dat seama și el? Dacă nu ar strânge clanța, i-ar tremura mâna.
— Promit, răspunde el, că o să te apăr când ajung restul celor ca mine.
Ce valoare să aibă oare promisiunea unui monstru?
Ea intră și închide ușa, iar lumina se topește și piere.
Grade Gold are nouăsprezece locuitori, iar a douăzecea este îngropată în grădină, sub un arbore kukui. Gândul de-a putrezi în țărână o dezgustă pe Key. Preferă pârjolul strălucitor și feroce al focului din crematoriu, ca cel care l-a devorat pe Jeb în seara dinaintea plecării ei din Mauna Kea. Cenușa luată de vânt spre ocean și-n sus către coroanele copacilor, unde cuibăresc păsările și omizile se înfășoară-n mătase și unde noroiul se adună în băltoace după furtuni. Întoarcerea cărnii în pământ ar trebui să fie rapidă și definitivă, nu tortura lentă a viermilor și bacteriilor și gazelor.
Tetsuo îi cere să fie atentă la unitatea 3.
— Rachel nu-i tocmai… stabilă pentru moment, îi spune, de parcă nu ar realiza că realitatea e mult mai rea.
Cei nouăsprezece rezidenți rămași fac parte din patru unități de câte cinci adolescenți, care trăiesc împreună în ranchuri distante, conectate cu alei și grădini. Există ziduri, firește, dar le vezi doar dacă te urci în vreun copac. Copiii din Grade Gold au mai multă libertate decât orice uman văzut de ea după război, dar sunt la fel de captivi în paradisul lor pe cât era și ea în munți.
Vampirii care vin aici locuiesc într-un turn înalt de sticlă, lângă plajă. Ziua, ferestrele fumurii lucesc de parcă ar fi lasere. Noaptea, vampirii vin să se hrănească. În sătuc mai există o a cincea casă, dedicată clienților și cinei lor. Tetsuo organizează întâlnirile și planifică în detaliu fiecare interacțiune: această ființă umană, cu acest talent, pentru acest stimat oaspete. Key s-a obișnuit să se gândească la ceilalți oameni drept sursă de hrană, dar acum trebuie să accepte o altă interpretare, mai greu de înghițit. Vampirii care plătesc atât de mult pentru umanii din Grade Gold nu vor doar să bea dintr-un șunt. Vor să fie distrați, să găsească parteneri de discuții și joacă. Băiatul care i-a spus despre asemănarea ei fizică față de moartă știe să jongleze cu torțe. Gemenele din unitatea 3 cântă la chitară și voce piese de Carpenters. Chiar și Rachel, îmbrăcată într-o rochie de-un purpuriu țipător și cu șuvițe asortate, râde și întreține singură o conversație cu un vampir prea uimit – sau lent – pentru a oferi și replici.
Key nu a mai văzut așa ceva. Credea că majoritatea vampirilor nu văd în oameni decât niște saci de sânge. Cui i-ar face plăcere să discute cu cina înainte de a o servi? Să îți cânte și danseze? În perioada cât a trăit cu Tetsuo, a auzit alți vampiri vorbind despre emoțiile umane ca despre niște arome de înghețată. Dar la Grade Orange s-a obișnuit cu niște parametri mult mai elementari: și-au primit oamenii masa, și-au făcut somnul, sunt fertili? Aici trebuie să aprobe vestimentații; să gestioneze diete preferate și mofturi din senin și zeci de alte detalii, toate necesare pentru a menține adolescenții din Grade Gold în standardele așteptate. Fosta lor supraveghetoare a fost trimisă într-un lagăr de muncă, așa că doar Key se ocupă de toată operațiunea. Cel puțin până decide Tetsuo cum își va folosi dispensa.
Key preferă să nu se mai gândească la posibilități.
— Nu știam că vampirii pot aprecia muzica, spune într-o seară, târziu, când unii dintre puștani s-au întins epuizați peste canapele și perne.
O fată de cel mult cincisprezece ani deschide ochii, dar nici nu tresare când un vampir în costum auriu îi ridică brațul pentru o înghițitură. Key stă alături de Tetsuo în celălalt capăt al camerei, în alcovul de sticlă întins peste o stâncă, înspre ocean.
— E la fel de interesantă pentru noi ca și orice altă distracție omenească.
— Are vreun gust, muzica?
Gura lui largă se întinde la colțuri, în ceva ce ea recunoaște drept un surâs.
— În circumstanțele potrivite, are utilitate.
Nu-l prea înțelege. Aerul e greu de la izul de sudoare omenească adolescentină și de la briza sărată care intră prin ușile și ferestrele deschise. Ochii i se fixează pe o căpșună devorată pe jumătate, căzută pe covor la câțiva pași distanță. Culeasă prea devreme, albicioasă încă, un miez fără gust într-un înveliș tare, cărnos, roșu.
Se gândește că nu există nimic „potrivit” în circumstanțele prezente, iar utilitatea este, în fond, doar cea a relației gazdă-parazit.
— Ne crește muzica… aroma?
Tetsuo se uită lung la ea, destul de lung pentru trei dintre inspirațiile sale rare și inegale. Să-l privească este ca și cum ar gusta marea și ar simți un iz metalic, de cupru; să-l aștepte precum ascultarea unui vânt care coboară peste coaste muntoase, cu un ceas înainte de răsărit.
Nu l-a mai văzut de patru ani. Credea că a uitat-o, iar acum îi vorbește de parcă anii nici nu ar fi existat, de parcă războiul nu ar fi fost câștigat de vampiri, care după aceea au remodelat lumea după ritmul lor lent.
— Emoțiile vă schimbă gustul. Și hrana. Sexul. Plăcerea.
Și iubirea? se întreabă Key, dar Tetsuo nu a băut vreodată din ea.
— Atunci de ce nu ne tratați pe toți ca aici? De ce mai aveți lagăre de con… Mauna Kea?
Se așteaptă ca el să-i vadă printre cuvinte, însă atenția vampirului e concentrată pe ceva din spatele ei, în dreapta. Se întoarce, dar nu vede nimic altceva decât un culoar și ușa închisă a camerei de hrănire.
— Trei ani, răspunde el încetișor.
Nu se uită la ea. Key nu pricepe la ce se referă, așa că așteaptă.
— Trei ani până începe să se consume ce-i mai complex. Până când sângele tânăr își pierde vitalitatea și devine nămolos. Chiar și din recoltele proaspete, puțini indivizi ating standardele Gold. Timp de trei ani produc cel mai bun sânge gustat vreodată, aromat cu regrete și extaz și vise. Apoi…
— Grade Orange? întreabă Key, cu vocea uscată și răgușită.
Oare dintotdeauna a vorbit Tetsuo așa despre oameni? Cu atâta dispreț pentru individualitatea lor? O fi fost ea prea tânără să-și dea seama sau l-au schimbat anii de exploatare a umanilor?
— Dacă nu i-am consumat prea tare. Viața la altitudine ajută la prelungirea utilității voastre, dar uneori nu mai sunt buni decât pentru lagărele de muncă din Lanai.
Își amintește groaza dinainte de ultimul interviu cu domnul Charles, convingerea ei că din cauza morții lui Jeb o să fie considerată inutilă și expediată într-un lagăr de muncă.
Un băiat din altă casă se împleticește spre cel din unitatea 2 și-i cade în poală. Cel din 2 tresare, se trezește, surâde și se apleacă spre primul pentru a-l săruta. Un cuplu de vampiroaice îngenunchează lângă ei și-și ling colții cu limbile rozalii.
— Ia pune mâna pe el, zice una și arată cu degetul spre cel din 2. Fă-l să plângă.
Băiatul nu întârzie nici cât să respire; îl prinde pe celălalt de penis și strânge. Gem amândoi într-un fel care o face pe Key să aibă senzații de voyeur, slăbită de propria ei dorință, în timp ce vampiroaicele îi despart pe băieți și se reped la șunturi. În cameră nu se mai aud decât gâlgâiturile, blânde precum plescăiturile unor pești într-un iaz. Apoi un clinchet și șunturile devin gri, așa că femeile sunt nevoite să se oprească.
— Delicios, divin, spun ele câteva minute mai târziu, când trec pe lângă ei în drum spre ieșire. Ne-au plăcut dintotdeauna spectacolele sexuale.
Băieții sunt încovrigați împreună, cu ochii închiși. Respiră ca doi moși: greu, prin tuburi înguste.
— Se întâmplă des? întreabă ea.
— Acest Grade Gold este cunoscut pentru aromele sexuale. Însă umanii mei își aleg singuri partenerii cu care să se simtă bine.
Vampirii nu pot face sex, dar vor să-i simtă gustul. Așa va face și ea, când va deveni una de-a lor? Le va porunci unor copii să și-o tragă doar ca să le aprecieze aroma?
— Simți vreodată ceva ca urmare a ce ne-ați făcut? zice, abia șoptit.
El își întoarce privirea. Înainte ca ea să apuce măcar să clipească, Tetsuo e deja în dreptul camerei de hrănire și smulge ușa. Se aude o bubuitură, ca de ceva izbit de-un perete. Un șuierat, la fel de puțin omenesc precum cel al unui șarpe.
— Valea, Gregory! zice Tetsuo.
Un vampir, pe care l-a mai văzut ceva mai devreme, iese cu greu din încăpere. Își freacă fălcile, deși pielea sfâșiată a început deja să i se vindece.
— Ba e-a mea. Că am plătit…
— Nu destul cât s-o omori.
— O să mă plâng la consiliu. Deja pierzi din susținere. Și toată lumea știe de când așteaptă Charles, răbdător, în mansarda lui.
Ar fit trebuit s-o sperie, dar vorbele sale o fac să se gândească la Jeb, la eșecuri și consecințe, la singura fată pe care nu a mai văzut-o de ore întregi. Se ridică și aleargă printre cei doi vampiri, către Rachel, care zace fără simțire pe un pat.
Șuntul are culoarea gri care-i oprește pe vampiri să bea până le moare victima. Dar clientul a mușcat-o de gât.
— Tu spune-le ce vrei, iar eu o să le povestesc despre cum ai ocolit șuntul unui uman complet branșat. Nu degeaba avem reguli. Să nu te mai văd pe-aici.
Rachel are un puls slab, dar stabil. Geme în brațele lui Key și se zvârcolește. Ușurarea e copleșitoare; ar vrea s-o țină la piept până se trezește. S-o protejeze, să nu-i mai vadă sângele împroșcat peste pereții unei camere de hrănire, să poată spune că a salvat măcar un suflet.
Rachel deschide ochii și-și coboară privirea, cu delicatețea zborului unui fluture, pe fața lui Key.
— Pen, eu ți-am zis că asta îi face să… mă mănânce.
Key nu pricepe, dar nu contează. Își apasă palma pe fruntea caldă a fetei și-i murmură un cântecel știut de la bunica ei, până când Rachel adoarme.
— Cum e? întreabă Tetsuo, intrat în cameră după alungarea, în sfârșit, a clientului.
— Secătuită, răspunde Key, pe un ton la fel de plat ca al lui. O să-și revină în câteva zile.
— Key.
— Da?
Nu are curajul să-l privească în ochi.
— Să știi că regret.
Știe.
— Atunci de ce-i sprijini?
— O să înțelegi la momentul potrivit.
Ea se mai uită o dată la Rachel și nu vede decât vânătăile tot mai purpurii de pe brațe, urmele de sânge uscat de pe gât. Rachel arată ca un om: infinit de prețioasă și fragilă. O pradă.
După cinci zile, Key stă în grădină, la umbra arborelui kukui. Trebuie să completeze rapoartele despre hrănirile din ultima săptămână, dar foile zac lângă ea, neatinse. Băiatul din unitatea 2 și prietenul său sapă la roșii, iar Key decojește al patrulea kiwi. Prima oară când a mușcat dintr-unul a izbucnit în lacrimi, dar băieții s-au prefăcut a nu vedea nimic. Devine tot mai bună pe măsură ce trece timpul. Încă îi tremură mâinile, iar ochii-i încețoșați reflectă razele soarelui puternic de amiază ca niște curcubeie. Învață din nou să fie om.
Rachel doarme pe jos, lângă ea, încovrigată pe dreptunghiul de pământ sub care zace Penelope, cu spatele lipit de trunchiul pomului și brațele strânse în jurul pântecului. Cea mai mare parte a ultimelor cinci zile a petrecut-o în somn, iar Key deja crede că și-a revenit aproape complet. A mâncat hămesită feluri de mâncare amestecate fără noimă, la orice oră din zi și noapte, spre bucuria lui Key. Fără machiajul țipător, care distrage atenția, Rachel are o față vulnerabilă și hăituită. La fel ca Jeb în ultimele luni dinainte de moarte. Stătea tăcut în cantină și se holba la cubul de mâncare de parcă ar fi uitat cum să se hrănească. Jeb a sosit la Mauna Kea la o săptămână după ce Key a fost numită supraveghetor. Îi plăcea să se uite noaptea după lumini de avioane și plimba mereu două cărți după el: Ceasornicarul orb și Ghidul Fructelor din Hawai’i. A vorbit cu el despre a doua, l-a întrebat dacă a gustat vreodată un kiwi sau o cherimoya, ori vreun fruct din arborele de pâine? Nu, niciunul, i-a răspuns el cu o voce atât de pierită și moale încât părea invers proporțională cu trupul său. Doar o piersică, dintr-o conservă, la 4-5 ani. Vampirii nu irosesc fructe pe oamenii din Grade Orange.
Ambele cărți aveau coperte uzate, cotoare crăpate și pagini îngălbenite, ferfenițite pe la margini. De ce să citești o carte despre fructe pe care nu le-ai gustat niciodată și nici nu vei avea ocazia? De ce să citești în general, când pe ei îi deranjează alfabetizarea umanilor și uneori interzic de tot cărțile, pur și simplu? Nu l-a întrebat vreodată. Domnul Charles i-a văzut vorbind, deși probabil nu i-a și auzit, iar după aceea i-a poruncit să se abțină de la a mai discuta inutil cu recolta.
Așa că atunci când Jeb a privit-o peste masă cu ochii stinși ca o lumânare consumată, ea s-a întors cu spatele, s-a forțat să-și bage chifteaua în gură, s-o mestece, să bea din sucul portocaliu.
Cartea lui preferată, transformată în armă de auto-distrugere. Iar ea i-a permis s-o facă. Nu-și dă seama dacă vinovăția se datorează incapacității de a-l opri sau, dimpotrivă, poziției din care l-ar fi putut opri. Doar două săptămâni mai târziu, stă sub un kukui și mestecă dintr-un fruct la care nu mai spera vreodată. Se mai întinde după unul, tocmai fiindcă e conștientă că nu-l merită.
Dar coaja celui din fundul coșului e prea moale și cărnoasă pentru un kiwi. Îl scoate la lumină și-l scapă din mână.
— Ești bine? o întreabă băiatul din unitatea 2, Kaipo.
Îngenunchează și ridică el cherimoya.
— Ce? întreabă ea, străduindu-se să-și recâștige controlul.
Trebuie să pară normală, stăpână pe sine. Să fie supraveghetoarea lor. Dar băiatul pare doar îngrijorat, nu că ar judeca-o. Rachel se întoarce pe spate și deschide ochii.
— Ai țipat, zice ea, adormită și acuzatoare. M-ai trezit.
— Cine a pus așa ceva în coș? întreabă Kaipo. Sunt otrăvitoare! Cresc în pomul de sub deal, dar nu-s comestibile.
Key îi ia fructul și-l ține cu grijă, ca să nu-l strivească.
— Cine v-a spus așa ceva?
Rachel se apleacă în față și își pune bărbia pe mânerul șezlongului lui Key, iar șuvițele ei cu dungi violete ating coapsa femeii.
— Tetsuo. De ce, ne-a mințit?
Key dă încetișor din cap.
— Nu, probabil nu a ținut bine minte. Asta-i o cherimoya. Fructul e delicios, dar semințele-s otrăvitoare.
Ochii lui Rachel coboară spre mâna sa.
— Adică te-ar putea ucide?
Key își amintește ce a învățat-o tatăl ei.
— Doar dacă le mănânci pe toate sau le macini. Coaja arborelui poate să-ți paralizeze inima și plămânii.
Kaipo fluieră și toți o urmăresc atenți când înfige degetul în fruct și-l desface în două. Miezul alb și cărnos pare ferm, ciudat față de coaja verde și solzoasă. Scoate semințele maronii și tari și le aruncă pe jos. De-abia după aceea rupe o bucățică și o duce la gură.
Are gustul precum budinca de căpșuni cu banane și ananas. Ca-n vara de după moartea lui Obaachan, când au primit o lădiță drept dar de condoleanțe.
— Arăți de parcă i-ai face o felație, îi spune Rachel.
Key deschide ochii și înghite cu noduri.
Kaipo se linge pe buze.
— Pot să gust și eu, Key? întreabă el, foarte politicos.
Oare vampirii l-au educat să fie atât de civilizat? Sau pe Rachel cuvinte precum felație, poate în timp ce o învățau cum să o facă unui partener uman, de preferat de bunăvoie?
— Știți cum să folosiți prezervative?
S-a decis să-i ceară lui Tetsuo să aducă. Ultima săptămână a dovedit că ”aromele sexuale” apar prea des pe meniul de la Grade Gold.
Kaipo se uită la Rachel, iar ea dă din cap.
— Ce-i un prezervativ?
E ușor de uitat cât de puțin știu ei despre lume.
— Se folosește în timpul sexului, ca să eviți bolile venerice, răspunde ea cu grijă. Sau sarcina.
Rachel râde, deschide larg gura și-și îndeasă în ea restul fructului. Nici măcar un cherimoya nu-i poate umple golul din suflet.
— Nemaipomenit, și mai mult sex pentru vampiri, exclamă, cu ura tot mai evidentă în cuvinte. Nu au pus-o niciodată și pe Pen să o facă.
— Nu?
Îi curge zeamă pe bărbie.
— Știi despre dispensa primită de Tetsuo? Înainte de sinucidere, ea era aleasa lui. O știau toți. Așa că nu se atingeau de ea.
Key simte că o ia cu amețeală.
— Păi dacă era aleasa lui… de ce să se sinucidă?
— Nu voia să fie vampir, spune Kaipo, încetișor.
— Voia să facă un copil, de parcă ar fi o idee bună să mai aduci un sac de mâncare în lumea asta. Dar ei nu o lăsau să facă sex și voiau s-o transforme într-una de-a lor, așa că… s-a dus. Dar de ce să te fi adus pe tine, când oricare dintre noi am fi o alegere mai bună…
Kaipo o prinde de-un umăr:
— Rachel, mai taci. Te rog.
Rachel se scutură.
— De ce? Că doar nu ne poate face nimic.
— Dacă devine una dintre ei…
— Nu v-aș face vreun rău, spune Key, prea repede.
Rachel își ascunde durerea sub cruzime, dar tot e evident. Key nu-și imaginează vreo versiune a ei care să se potrivească la așa ceva.
Kaipo și Rachel se holbează la ea.
— Dar, zice Kaipo, asta fac vampirii.
— Eu te-aș mânca pe tine, spune și Rachel și se întinde înapoi sub copac. Eu te-aș face să plângi și lacrimile tale ar avea un gust mai bun și decât cherimoya.
— Mă întorc în patru zile, îi spune Tetsuo în seara următoare. E programată doar o hrănire. Sper că vei fi pregătită când revin.
— Pentru… răsplată? îl întreabă, incapabilă să găsească un eufemism mai bun.
Ei folosesc tot felul de cuvinte polisilabice pentru a o exprima: transmutație, transformare, metamorfoză. Toți vampirii au fost oameni inițial, iar imortalitatea nu echivalează cu invulnerabilitatea. Mor în fiecare an și dintre ei, așa că trebuie să își completeze rândurile cu umanii care merită și își doresc așa ceva.
El o prinde de umăr. Palma i se simte la fel de rece și inertă ca lemnul ud. I se pare că visează.
— De mult mi-am dorit asta, Key, îi spune el – ca un străin, deși e persoana care o cunoaște cel mai bine din lume.
— De ce acum?
— Uneori, noi gândim… lent. O să vezi. Ordonat, dar câteodată prea ordonat pentru a vedea clar modelele. M-am gândit la tine, dar nu am realizat până când nu a murit Penelope.
Penelope, care semăna atât de mult tocmai cu ea. Penelope, aleasa lui. Se cutremură și se îndepărtează de mâna lui.
— Ai iubit-o?
Nu-i vine să creadă că pune întrebarea. Nu-i vine să creadă că i se oferă visul pentru care ar fi ucis cu zece ani în urmă, poate chiar și cinci.
— Am iubit felul în care mă făcea să mă gândesc la tine, pe vremea când erai tânără și frumoasă.
— Au trecut optsprezece ani, Tetsuo.
El privește dincolo de umărul ei.
— Nu ai pierdut multe. Nu e prea târziu. O să vezi.
El așteaptă o reacție, așa că se forțează să dea din cap. Ar vrea să închidă ochii și să-și acopere gura, să oprească înăuntru toată iubirea față de bărbat, s-o păstreze în siguranță. Fiindcă dacă o pierde nu-i mai rămâne nimic, doar o fetiță în ploaie, care ar fi trebuit să deschidă larg ușa.
Când zâmbește, Tetsuo pare ceva complet străin. Nu vede nimic familiar în el când se îndepărtează pe hol și trece pe lângă ușa deschisă, de unde o fată i-a privit tot timpul.
Rachel e tânără și frumoasă, gândește Key, iar Penelope a murit.
A șasea ei ședință de hrănire la Grade Gold este limitată, liniștită și fără probleme. Clienții o ignoră când îi salută la intrarea în casa de hrănire, dar s-a obișnuit. Pentru vampiri, un om fără șunt e ca o carte fără pagini: o absurditate inutilă. A adus toată unitatea 1 și o pereche din unitatea 2. Șapte umani pentru cinci vampiri este o proporție de lux – probabil mai mult decât s-a plătit, dar o să-l lase pe Tetsuo să se descurce cu socotelile. Se cutremură când își amintește cât de îmbibat cu sânge era gulerul bluzei lui Rachel când a ridicat-o din pat. A văzut zeci de oameni prea secătuiți, inclusiv unii care au murit din această cauză, însă, cumva, ce a pățit Rachel îi pare mai rău. Nu pricepe de ce, dar e copleșită de tandrețe față de puștoaică.
Cu jumătate de oră înainte de sfârșitul programului, Kaipo intră vijelios pe ușa din față, roșu la față și gâfâind atât de tare că trebuie să se oprească jumătate de minut înainte de a putea vorbi.
— Rachel, reușește într-un final să zică.
Toate privirile se fixează pe el, vampiri și umani laolaltă.
Ea se ridică.
— Ce-a mai făcut?
— Nu-s sigur… tremură și țipă de ne-a trezit pe toți, a urlat ceva despre Penelope și Tetsuo și a început să vomite.
— Clienții mai au o jumătate de oră, nu pot pleca până atunci, îi șoptește.
Kaipo trage de șuvița de păr negru lucios care-i atârnă peste ochiul stâng.
— Mă tem pentru ea, Key. Nu ascultă de nimeni.
Se va învinovăți dacă moare vreunul dintre puștanii de aici, dar și dacă pățește Rachel ceva.
Mâinile-i decid în locul ei: îl apucă pe Kaipo de brațul stâng. El se supune, reflex, și nici nu tresare când îi ridică șuntul. Key îi caută și găsește micuțul cip de control electric al curgerii sângelui și altor fluide. I-l ciocăne în cod Morse, iar Kaipo rămâne cu gura căscată atunci când polimerul sclipitor de plastic transparent devine gri. De parcă ar fi fost deja consumat.
— Nu am voie să-ți arăt așa ceva, surâde ea, dar îi trece când se gândește la Tetsuo și ce s-ar putea să zică. Rămâi tu aici. Ai grijă să nu se întâmple nimic. Revin cât mai repede.
Mai așteaptă doar cât să vadă confirmare din partea lui, apoi țâșnește prin ușa din spate și traversează grădina, pe aleea din stânga, cea care duce spre unitatea 2.
Rachel e în fața casei, în patru labe. Ceilalți trei din unitate o privesc din ușă, în tăcere, dar nu se apropie de ea cât vomită în iarbă.
— Tu! exclamă Rachel când o vede pe Key și începe să tușească.
Arată de parcă s-ar derula un război în măruntaiele ei, în plămâni și-n obrajii uscățivi și-n mușchii gâtului. Tremură și de-abia își ține capul sus.
— Pleacă! țipă Rachel, dar nu se uită la Key, ci la pietriș.
— Rachel, ce-ai pățit?
Key nu se apropie prea mult. E speriată de mânia fetei; nu pricepe o astfel de furie. Rachel își ridică mâinile tremurătoare și începe să se lovească, să-și izbească pieptul și coastele și burta cu o violență înspăimântătoare tocmai datorită fragilității ei. Key îngenunchează lângă ea, o apucă de încheieturile mici și învinețite și i le ține departe de corp. Voma-i miroase dulceag și grețos, ca de la un fruct digerat doar pe jumătate, dar și a bilă acră. Key începe să aibă o bănuială și se uită în stânga, unde a vărsat fata.
Zeci de semințe negre, pe jumătate măcinate. Și o mâzgă verzuie, fix de nuanța cojii de cherimoya.
— Of, Doamne, Rachel, de ce ai…
— Nu-l meriți! El poate rezolva totul, dar nu o face! Și cine ești tu? O arătare, o pocitanie, o uzurpatoare hidoasă și ea a murit și el e-un nemernic, o maimuță urlătoare și-l urăsc…
Rachel se prăbușește la pieptul lui Key, cu pumnii izbind nevolnic în pământ. Key o ridică și o leagănă, plângând la gândul că aproape a repetat aceeași greșeală ca și la Jeb. Dar pe Rachel încă o mai poate salva. Încă mai poate fi om.
După trei zile, Tetsuo se întoarce însoțit.
Nu l-a mai văzut niciodată pe domnul Charles încălțat cu pantofi, iar vampirul merge în ei la fel de confuz ca o fetiță obligată să poarte zori la o ocazie oficială. Când îl vede, face o plecăciune, cu speranța că-și va ascunde astfel spaima. O fi venit s-o ia înapoi la Mauna Kea? Gândul întoarcerii în camerele antiseptice de hrănire și la chiftelele fără gust o fac să-i tremure mâinile. Să se gândească dacă nu ar fi mai bine s-o imite pe Penelope decât să revină la locul sinuciderii lui Jeb.
Dar, chiar în vreme ce se gândește, știe că nu o va face, așa cum nu a făcut-o nici cu 18 ani mai devreme. E prea lașă și prea curajoasă. Dacă domnul Charles o va cere înapoi, se va duce.
Torente de ploaie peste costișa unui munte, atingerea dulce, non-sexuală a unui bărbat de aceeași temperatură ca și lemnul ud. Lanai City, cucerit. Apoi Waimea, apoi Honoka’a. După care Hilo, unde trăia mama ei. Timp de-un an, până i-a găsit Tetsuo dovada că trăiește într-un lagăr de muncă, și-a închipuit că poate mama i s-a urcat într-o barcă și s-a ascuns pe vreun atol, împreună cu un grup de supraviețuitori umani ai apocalipsei.
Orice i-a cerut Tetsuo, a făcut. L-a iubit din clipa când s-au salvat reciproc. Întotdeauna i-a spus da.
— Key! o cheamă domnul Charles, de parcă ar fi doi prieteni care se regăsesc din întâmplare. Am ceva pentru tine… pe care probabil îl vrei.
— Da, domnule Charles?
Sunt doar ei trei în casa de hrănire. Domnul Charles se trântește dramatic pe-o canapea și-și aruncă din picioare pantofii de firmă, de parcă ar fi cătușe. Nu poartă ciorapi.
— Acolo, arată el spre ușă. În sacoșă.
Tetsuo aprobă din cap, așa că ea se duce înapoi. Sacoșa e din stofă neagră, fără inscripții. Înăuntru, o carte. O recunoaște imediat, deși a văzut-o doar o dată. Ceasornicarul Orb, cu un bilețel pe copertă. Scrisul de mână e mare, inegal și greoi, al cuiva familiar cu forma cuvintelor, dar nu și cu scrierea lor. Remarcă faptul că scrie a-ul ca de tipar, cu jumătatea de c deasupra și codița conturată cu multă atenție la final.
Dragă supraveghetoare Key,
Vreau să primești tu asta. Am ținut foarte mult la ea și ai fost singura căreia a părut să-i pese. Sunt furios, dar
Nu te învinovățesc pe tine. Tu doar ești prea bună la supraviețuire.
Jeb
Înhață sacoșa și-i părăsește pe cei doi vampiri fără să mai ceară voie. Prin ușă o urmărește râsul domnului Charles.
Sânge pe pereți, pe podea, pe tot corpul.
Sunt furios dar. Ești prea bună la supraviețuire. Mereu a spus da.
E prea lașă, e prea curajoasă.
În următoarea seară admiră apusul de pe dealul din grădină, lipită cu spatele de pomul cherimoya. Moartea soarelui o percepe, ca de fiecare dată, cu bucurie. Simte totul: umezeala ierbii jilave strivite sub tălpile goale, briza sărată și mirosul de alge dinspre ocean, iubirea de care s-a agățat cu disperare de când era mică, rătăcită și singură. Tot ce a iubit ea vreodată are legătură cu apusul, cu cercul acela roșiatic-violet care l-ar putea ucide pe el, înainte de se scufunda în valuri.
O fi apusul partea ei preferată, dar nu și noaptea. Nu a reușit vreodată să-și găsească locul în bezna lui, oricât a încercat. A fost prea bună la supraviețuire, dar poate că nu e prea târziu pentru o schimbare.
Nu o poate lua pe urmele lui Jeb sau Penelope, dar nu-i singura cale. Își amintește poveștile ajunse la Grade Orange din lagărele de muncă, zvonuri șoptite despre oameni care s-au prezentat la adunare, dar au refuzat să-și ridice brațul. Agricultori care au furat benzina din combine și au așteptat să-i prindă vampirii. Dacă toți umanii ar refuza să colaboreze, societatea vampirilor s-ar prăbuși în câteva săptămâni. Totuși, nu-și face iluzii că această a treia cale va duce la o revoluție. Tot ce poate face e să stea sub un cherimoya și să refuze. Or s-o ucidă, dar va fi ales umanitatea.
Soarele coboară. Ațipește sub copac și visează la fata care nu a fost să fie, cea care a deschis ușa. În vis, soarele-i arde pielea și obaachan îi spune ce mândră e de ea, în timp ce culeg căpșuni din grădină. Mănâncă un umeboshi cu gust de sânge și sare, iar când înghite aroma îi viermuiește pe gât și-i bolborosește în esofag și fălci și urechi. Aromele devin emoții și gânduri; pacea din adâncitura beregatei, obligația-n molari, speranța în spatele ochilor, amară precum o coajă de pepene.
Îi deschide și-l vede pe Tetsuo îngenuncheat în fața ei, cu sânge la gură. Nu știe ce să creadă când o sărută și nici nu-i simte colții cum îi străpung pielea. Nu a mai băut vreodată din ea. Nu s-au mai sărutat vreodată. Simte că plutește, dar nimic altceva.
Când se așază lângă ea sângele a dispărut, de parcă nici n-ar fi fost.
— Nu ar fi trebuit să pleci ieri așa cum ai făcut-o, zice el. Charles îmi poate face viața mai grea decât mi-aș dori.
— De ce l-ai adus? îl întreabă, respirând superficial.
— O să preia el Grade Gold, după ce te transformi tu.
— De-aia m-ai adus, nu? Fără vreo legătură cu puștimea de aici.
El dă din umeri.
— Așa-s regulile. Și ca să nu mă poată refuza Charles.
— Și tu, unde vei merge?
— Mă trimit pe continent. Texas. Să supraveghez înființarea unui Grade Gold nou, lângă Austin.
Ea se apleacă spre el și-i simte regretul, dar și rușinea față de sentiment.
— Îmi pare rău, îi spune.
— Am trăit 70 de ani în insulele de aici. Am o eternitate la dispoziție ca să mă întorc. La fel și tu, Key. Am primit permisiunea să te iau cu mine.
Tot ce a visat vreodată la 16 ani. Încă se simte atrasă de el, de ideea unei eternități împreună, departe de iadul vieții ei. S-ar transforma complet. Un monstru adevărat, iar regretele pentru ce a făcut s-ar desface precum valurile care se izbesc de-un dig.
Cu mâna tremurând, ea ridică o cherimoya de pe jos.
— Îți amintești ce gust au?
Nu l-a întrebat vreodată despre viața lui de om. Pentru o clipă, el pare cu adevărat surprins.
— Nu înțelegi. Noi avem papilele mult mai complexe. Bucurie, nemulțumire, confuzie, umilință – acelea sunt gusturi. Un măr? râde el. E dulce, nu?
Bucurie, nemulțumire, pierdere, jale – le simte pe toate doar privindu-l.
— De ce nu te-ai mai hrănit niciodată din mine?
— Fiindcă ți-am promis. Prima dată când ne-am întâlnit.
Și tocmai când se uită la el, amețită de senzația de pierdere și certitudine, în spatele lui apare Rachel. Are în mână un cuțit, cu vârful îndreptat spre pântece.
— A aflat Charles, zice ea.
— Cum așa? se miră Tetsuo.
Se ridică, dar Key nu-și poate coordona mușchii suficient de bine pentru a-l imita. Probabil că el e plin de sânge.
— I-am spus eu. Așa că nu mai ai de ales. Mă alegi pe mine și scapi de lepădătura asta nenorocită, sau mă omor și vei fi învinovățit pentru pierderea a doi umani de nivel Grade Gold.
Rachel încă mai are încheieturile învinețite, unde a strâns-o Key cu câteva seri mai devreme. Are ochii afundați în orbite și pielea pământie. Lepădătura asta nenorocită.
Nu o sinucidere încercase cu semințele de cherimoya, ci un avort.
— Nu a murit fetusul? întreabă Key, cu o indiferență surprinzătoare față de metalul sclipitor din mâna instabilă a fetei.
Știe Rachel cât de ușor ar putea Tetsuo s-o dezarmeze? Ce avantaj crede ea că are? O privește în ochi și înțelege: niciunul.
Rachel e tânără și disperată și nu mai vrea să se hrănească monștrii din ea.
— Rachel, nu începe iar, îi răspunde Tetsuo. Nu pot să-ți îndeplinesc dorința. Un vampir nu poate transforma decât pe cineva din care nu a mai băut niciodată.
Rachel amuțește. Key se lipește de copac. Nici ea nu știa. Cuțitul tremură atât de tare în strânsoarea fetei că Tetsuo i-l ia cu blândețe, desfăcându-i degetele de pe mâner.
— De-aia nu ai mușcat-o niciodată? Și-am ucis-o degeaba pe proasta aia de Penelope? Ar fi putut trăi pentru totdeauna, dar acum va fi înlocuită de arătarea asta tâmpită. Ea credea că-ți pasă.
— Pentru vampiri e mai complicat cu sentimentele, îi spune Key.
Rachel scuipă spre ea, dar prea scurt. În această seară, luna strălucește deosebit de tare; Key distinge totul, de la iarbă la vârful urechilor fetei, de-un rozaliu asemănător cu cel al apusului.
— Tetsuo, întreabă Key, de ce nu mă pot mișca?
Ei o ignoră.
— Poate c-o va face Charles, dacă-i spun că tu ai omorât-o pe Penelope.
— Charles? Sunt convins că știe și el prea bine ce ai făcut.
— Dar nu am vrut s-o ucid! urlă Rachel. Penelope voia să mă pârască despre sarcină. Era ea înnebunită că vrea un copil, nu mai era rațională, dar tu o aleseseși pe ea și voia să-mi distrugă viața… Eram atât de supărată încât am vrut s-o rănesc, dar nu mi-am dat seama…
— Rachel, eu am încercat să-ți dau o șansă, dar nu am voie să te scap de el.
Vocea lui Tetsuo e la fel de sleită ca o portocală uscată.
— Mai bine mor decât să merg într-o fermă de mame, Tetsuo. Mor, cu făt cu tot.
— Atunci fă-o.
Ea trage aer în piept.
— Chiar mă abandonezi aici?
— Eu am ales.
Rachel se uită-n jos la Key, radiind de ură și dispreț, fără ca femeia să simtă mai puțină milă pentru ea din cauza aceasta.
— Dac-o alegeai pe Penelope, mai înțelegeam. Era frumoasă și deșteaptă. Singura care a ajuns la jumate prin cărțulia aia de Shakespeare din unitatea 4. Știa să cânte. Avea țâțe perfecte. Dar asta? Asta nu-i o alegere. E un nimic.
Tăcerea se prelungește încordată. Key parcă nici nu ar fi acolo. Și curând, se gândește, nici nu va mai fi.
— Și eu am ales, zice ea.
— Ai ales? o întreabă amândoi, la unison.
Când își adună voința pentru a se ridica, se simte de parcă nici nu ar avea membre, ca și cum ar înota prin aer. Pentru prima dată, realizează că ceva e-n neregulă.
Key plutește mult timp. În cele din urmă, cade. O prinde Tetsuo.
— Cum o simți? îl întreabă. Transmutația.
Tetsuo prinde-n palme lumina stelelor. I-o dă ei printr-un șunt de sticlă, înfipt într-o ramură plină de sevă. Copacul are un nume. Rachel. Copacul e foarte trist. Tristețea e delicioasă.
— Știi deja, răspunde el.
O să înțelegi, i-a zis el pe când era umană. Nu-ți voi face niciun rău, i-a spus ea unei fete din care – din fată – bea acum.
— Eu voiam să te refuz.
— Iar eu mi-am dat cuvântul.
Îl vede pentru o clipă cum stătea ghemuit în fundul hambarului tatălui ei, ferindu-se de dunga periculoasă de lumină care se întindea peste podea. Se vede pe ea însăși, înspăimântată de moarte și atât de nesigură. Deschide ușa, îi spune acelei fete, dar e prea târziu. Lasă lumina să intre.
Tradus de Miloș Dumbraci
“A Guide to the Fruits of Hawai’i” copyright © 2014 by Alaya Dawn-Johnson
Originally published in the July/August 2014 issue of the Magazine of Fantasy & Science Fiction, guest edited by C.C. Finlay / publicat inițial în numărul iulie-august 2014 din Magazine of Fantasy & Science Fiction, coordonat de C.C. Finlay
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
