Vizitezi Arena doar din două motive. Fie îți plac jocurile de noroc și te-ai săturat de cursele de cai, fie vrei să vezi violență și sânge fără să-ți fie tulburate principiile morale. Primul motiv e evident: se fac bani frumoși în jurul Arenei, atâta timp cât vrei să iei în calcul meciurile combinate. Al doilea e mai puțin evident, dar atractiv pentru un public mai larg. La meciurile de box și alte sporturi violente, oamenii se rănesc. Asta, în niciun caz. Uneori, chiar mor.
Ei bine, în Arenă, sunt doar Păpușile care sunt bătute. Și sunt oameni doar la exterior. Nu trebuie să te simți vinovat când se rup în bucăți pentru distracția ta. Bio-inginerii le repară la loc. Și când mor, în cele din urmă, aceiași ingineri au Păpuși noi pregătite în lăzi. Unii spun, de obicei cei care sunt împotriva acestor tipuri de sporturi, că Păpușile au sentimente. Că sunt inteligente și simt durerea și frica. Poate, dar nu sunt oameni. Nu sunt umane, iar aici se oprește discuția.
Am un al treilea și foarte specific motiv pentru vizitarea Arenei. Sunt un tehnician. Ce fac nu e teoretic ilegal, dar nici legal pe de-a-ntregul. Există legi pentru voi. Eu repar Păpușile stricate. Le fac să meargă din nou, ca să spunem așa, și le pregătesc pentru următorul meci. Proprietarii lor mă vor prin preajmă, pentru că nu-și pot permite un bio-inginer, genul de specialist care câștigă ușor de zece ori mai mult decât mine. Așa că se mulțumesc cu mine. Lucrez mai ieftin, aduc, oarecum, Păpușile la viață, ca să aibă astfel șansa să treacă printr-o altă rundă mai mult sau mai puțin vii.
Și îi țin la distanță și pe adoratorii de trupuri.
Adoratori de trupuri. Am eu alte nume pentru ei. Mult mai puțin politicoase.
În după-amiezile de joi și vineri, Arena e plină până la căpriori. Se prezisese că fenomenul nu va rezista mai mult de șase luni, dar n-a fost așa. Au trecut doi ani de la primele lupte între Păpuși, iar mulțimile erau în creștere. Afacerea înflorea, organizatorii și-au recuperat investițiile de multe ori, iar casele de pariuri au obținut profituri considerabile. Nici măcar pepinierele nu se plâng: nu au fost niciodată atâtea comenzi pentru Păpuși.
Majoritatea încă servesc pe post de însoțitori pentru oamenii bogați, dar un zece la sută ferm din producția pepinierei e destinat Arenei. Software biologic special, desigur. Nu s-ar lupta altfel.
Sunt mereu ocupat în ambele după-amiezi. Fracturi, mușchi rupți, tăieturi, degete strivite și tot așa mai departe. Am devenit expert în anatomia unei Păpuși și în operația de urgență destul de repede. Uneori, stricăciunea nu mai poate fi reparată. Păpușa trebuie dusă înapoi la fabrică. Proprietarul nu e fericit, dar n-am ce face. Eu și instrumentele mele avem limitele noastre.
Când o Păpușă chiar nu mai poate fi salvată, e anulată, moartă, atunci vreun adorator de trupuri își face apariția. Cum reușesc să apară așa repede rămâne un mister pentru mine. Sau nu: există indubitabil un număr de personaje dubioase în jur care sunt bucuroase să-și ridice telefonul și să sune la un anumit număr. Se zvonește că adoratorii de trupuri plătesc frumușel pentru o astfel de informație.
Nu vreau să mă implic în fanteziile sexuale ale altora. Așa că încerc să-i ignor pe adoratori. Eforturile mele sunt în mare parte inutile: mereu reușesc să mă găsească, pentru că știu că sunt persoana cu care să vorbească. Și mereu obțin ce vor, lăsându-mă pe mine cu un venit extra. Activitățile lor nu sunt ilegale, strict vorbind, nu mai mult decât a mea, dar sunt condamnabile din punct de vedere etic, chiar dacă obiectul perversiunii lor nu e o ființă umană.
Într-o societate ca a noastră, unde individualismul și satisfacția plăcerii personale sunt foarte apreciate, nu are sens să condamni public astfel de aberații ca fiind rușinoase. Unii intelectuali chiar promovează intimitatea trupească între oameni și Păpușile dezactivate ca pe o imagine culturală proeminentă. Dezactivată: aceste ființe fariseice evită atent și înadins cuvântul moartă. Cea mai recentă victorie a imaginației umane asupra erei post-tehnologice. Asta a fost, credeți-mă, titlul unei cărți academice care se vinde modest. De-asta am fugit din comunitatea academică acum mulți ani: prea multă glorificare și exaltare a celor mai intime obsesii personale.
Desigur că majoritatea Păpușilor sunt cumpărate pentru a servi nevoilor sexuale ale stăpânilor lor umani, în timp ce sunt și expuse în public ca niște elemente de modă scumpe. Trebuie să trăim cu asta. Dar sunt și acești clienți odioși, Adoratorii de trupuri, care au o atitudine egoistă, de parcă perversiunea lor de a se juca cu aceste Păpuși însângerate și tăiate nu e altceva decât un drept evident din naștere. Eu le iau banii, dar îi urăsc într-un mod în care nu-și pot imagina.
Păpușile nu mi se mai par ciudate, nici măcar pe străzi. Au fost introduse, până la urmă, acum cincizeci de ani și a fost timp destul ca să ne folosim de ele. Primele modele erau reproduceri brute de femei tinere, crescute până aproape de perfecțiune în vasele de cultură ale pepinierelor. O societate permisivă a fost mult prea dornică să accepte aparenta lor feminitate superioară. Oricum, e totul despre aparență.
Nu-i așa?
Nefiind ființe umane, nici codurile vestimentare nu li se aplicau și nici codurile decenței. Își arătau sânii, coapsele, fesele, chiar și organele genitale fără păr în public. E clar că inginerii și meșterii au făcut o treabă minunată. Ei și produsele lor au devenit mai buni odată cu trecerea anilor. La fel cum și Păpușile au devenit adulte din punct de vedere intelectual.
Aparență la pachet cu creier.
Șase ani mai târziu, primele exemplare complet inteligente au apărut pe piață. Până atunci, noile reguli sociale se stabiliseră de la sine. Păpușile, care erau toate femei, trebuiau să-și acopere pubisul și să fie ținute în lanț sau o curea în public, astfel ca nimeni să nu le confunde cu un om real. Până atunci, noile forme ale modei pentru Păpuși s-au răspândit peste tot, în special culorile pielii și formele pronunțate ale corpului.
Și hainele. Moda pentru Păpuși nu trebuia să fie confundată cu cea pentru oamenii obișnuiți.
Acum doi ani a apărut pe piață un nou wetware. Le făcea pe Păpuși să fie mai agresive ca să se lupte în Arenă. Până atunci, își dezvoltaseră mușchii. Și dinții. Și ghearele.
Poate asta îi atrăgea pe adoratorii de trupuri.
De obicei, lucrez pentru Charlie. Charlie deține trei Arene în cartierul muncitoresc din estul Londrei, unde reușește să atragă o audiență exclusivistă, din motive mai puțin evidente. Chiar și el are vreo douăzeci de Păpuși care iau parte la lupte. În fiecare săptămână, proprietarii vin în vizită, aducându-și propriile Păpuși. Pentru campionat. E mai mult decât un client decent cu case de pariuri, chiar dacă și el își pariază propriile Păpuși. Nu-i pasă de bani, nu trebuie, deși se plânge constant de creșterea prețurilor de la suportul tehnic, gărzile de corp, mentenanța și mitele. Ține-le în viață, mă instruiește el, și asta încerc să fac, iar în ultimele șase luni niciuna dintre Păpușile lui n-a murit, deși uneori nu mai au mult.
O Păpușă este adusă cu mușcături adânci pe umărul stâng și partea superioară a brațului, o ureche mușcată și un ochi bătut de nu-l mai ținea deschis. O dezordine sângeroasă în toate sensurile. Își pierduse chiar și pânza, ceea ce explică agitația bruscă din Arenă de mai devreme. Săptămâna asta pielea ei e de un maron ciocolatiu, sfârcurile aproape negre. Fără inele pe ele, însă, din motivele potrivite. Are părul tuns scurt. Rânjește.
— S-o vezi pe ea, spune bătăioasă, mândră.
Arhitecții și inginerii n-au oprit receptorii de durere în aceste Păpuși, dar wetare-ul, și drogurile care li se dau, găsește mereu o cale pentru acea problemă.
— Când voi fi iar gata? întreabă.
— Dă-mi zece minute, îi spun.
Mă pun pe treabă. Restabilesc neuro-transmițătorii, administrez nanoglobulii, reatașez masa musculară, închid rănile. Urechea va fi o problemă pentru mai târziu. Ochiul rămâne închis. Nu poate să lupte cum trebuie, dar mai duce încă o rundă. Pentru ca Charlie să-și câștige bonusul.
— Cam asta ar fi, spun, în ciuda judecății mele.
Ea dă din cap. Între timp, bea un litru de energizant. Sunt impresionat de musculatura ei pronunțată, abdomenul ei plat, sfârcurile ei anormal de mari. Cu aceste Păpuși, arhitecții au creat o rasă dominantă. Una sterilă, ce-i drept, dar totuși impresionantă.
Îmi mulțumește cu un zâmbet scurt. Mâna ei stângă trece peste antebrațul meu. Propriul ei mod Păpușesc de a-mi aprecia munca. Așa sunt modelele mai noi: au conștiință de sine. Și încredere.
Peste câteva ore, mă regăseam într-o tavernă, beam o halbă de bere și un gin. În spatele meu – stăteam la bar cu spatele la ceilalți clienți. – era o petrecere zgomotoasă în plină desfășurare. Eu nu aveam ce sărbători. Ea nu supraviețuise în ultimul meci. N-a văzut venind lovitura fatală din cauza ochiului închis.
— Nu-i vina ta, mă liniști Charlie. N-ai putut să-i repari ochiul. Ghinion chior, asta-i tot.
Probabil pierduse bani, dar era suficient de uman cât s-o jelească. Corpul ei va fi reciclat și el va primi o compensație pentru ea, dar nu și personalitatea ei. Și e ciudat să mă gândesc la ea astfel: personalitate. Pentru majoritatea, sunt doar Păpuși. Pentru mine, sunt ființe vii. Sunt cineva. Ar trebui să aibă nume – cel puțin, Charlie le-a dat nume tuturor – și ar trebui să fie tratate cu respect. Lumea, însă, crede altceva.
Poate că lucrez în industria greșită. Cel puțin, am ținut-o departe de mâinile adoratorilor. N-am niciun beneficiu din asta, dar nu-mi pasă.
Nu azi.
Apoi vine weekendul și încerc să nu mă mai gândesc la ea. Duminică – sunt ateu, dar respect zilele sfinte ale celorlalți – îi ajut pe câțiva prieteni să se mute. Luni, lucrez pentru o companie biochimică pentru care livrez mostre prin oraș. Au nevoie de un specialist care să poată citi etichetele și să țină flacoanele deoparte. Nu-s ușor de găsit în zilele astea, într-o țară cu o educație sever deteriorată. Marți și miercuri fac teste medicale pentru aceeași companie – pe care o suspectez parțial că lucrează ilegal, dar cine se mai deranjează în zilele astea? Joi, după-amiaza târziu: intru în biroul mic și înghesuit al lui Charlie și mă uit la o femeie tânără, blondă, bine făcută, la corpul ei îndesat și gol, la pielea de culoarea paltinului tânăr și la ochii ei ca niște lacuri limpezi. Are sâni mici, chiar mici, dar pot fi corectați. Nu acum, din moment ce, în Arenă, sânii mari reprezintă un inconvenient.
— Încă trebuie să-și demonstreze valoarea, spuse Charlie.
Ochii femeii se concentrară asupra mea.
— Tu ești doctorul? întrebă ea.
— Îți vom spune Isabel, rosti Charlie.
Mă uit la el. Isabel a murit săptămâna trecută din cauza rănilor. De ce trebuie să fie inutil de crud?
— Ce contează? spune el.
Observ că reacția mea nerostită îl enervează.
— Ea nu știe, și nici publicul. Chiar crezi că pariorilor le pasă cum le numim pe fetele astea?
Nu observase, dar a zis bine: fete. Nu Păpuși. Charlie. Care aparent are alte lucruri în minte în afară de bani.
Noua Isabel nu-și permitea să fie distrasă și-și menținea privirea asupra mea.
— Eu sunt doctorul, îi spun.
Evident că nu sunt doctor, dar nu asta conta acum. În ceea ce privește sănătatea ei fizică, sunt doctor. Am putea dezbate cine are grijă de sănătatea ei mentală. Arhitecții conturează și creează, iar bio-inginerii sunt îngrijorați cu privire la reproducere. Toți stau departe de mintea Păpușii. Chiar și bio-hackerii ilegali și coderii dubioși de wetware se țin departe de implicațiile metafizice ale muncii lor.
Ceea ce nu înseamnă că Păpușile nu au personalitate. Totuși, sunt un amator. Un tehnician. Vorbesc cu Păpușile – mă rog, o subspecie anume de Păpuși – și prind mai mult de o frântură din personalitatea lor. Nu mă surprinde că Isabel mă întreabă dacă sunt doctor. Singurul lucru la care mă pricep. Dar nu-i pot vindeca viața.
Charlie spune:
— O s-o pun să lupte în turneul de la noapte. Doar bețivii obișnuiți or să parieze pe ea. Are nevoie de experiență. În rest, are tot ce-i trebuie.
Mușchi. Dinți. Gheare.
Dar mă îndoiesc de propunerea lui. Nicio Păpușă nu are instinctul de autoapărare în gena lor. Sau furia. Sau cruzimea. Niciuna nu are spiritul de luptă. Există un wetware anume pentru așa ceva. Chiar și pentru cele evoluate. Genul de lucruri care cam niciodată, sau deloc, nu sunt trecute pe un certificat oficial.
După șase luni, Arena a început să se umple repede. Oameni importanți se așază cu Păpușile lor, însoțiți de gărzile de corp înarmate. Închid ochii la vederea costumelor extravagante și obiceiurilor ciudate. Vii în Arenă din cel puțin două motive. Casele de pariuri sunt ocupate. Hârtii îngălbenite trec prin mâinile lor. Mâini lacome. Chiar și când ești bogat, tot vrei să câștigi pariul.
Primele câteva lupte sunt docile. Păpușile se apucă unele pe altele de brațe și de picioare, se plesnesc peste abdomen și sâni, încercând să-și muște urechile și degetele. După, au nevoie doar de reparații superficiale. Abia după aceea, urmează luptele adevărate. Categoriile grele ale Păpușilor. Sânii și șoldurile lucesc de sudoare sub luminile instabile. Unele haine nu supraviețuiesc luptei. Centuri, pânze, pantaloni scurți. Nu există un cod vestimentar. Trebuie să le cârpesc pe două dintre fetele lui Charlie și amândouă trebuie să fie returnate la atelier pentru a li se înlocui degetele pierdute, dar și-au câștigat jocul și au făcut bani pentru Charlie. Chiar și Isabel – care, în mintea mea, e Isabel2 – luptă admirabil. Două dintre oponentele ei au pierdut lupta. După aceea, repar o rană adâncă chiar sub clavicula dreaptă și trebuie să meargă, de asemenea, la atelier, dar nu a înregistrat daune serioase. Nici măcar egoul ei.
După aceea, Charlie mă duce la un restaurant în The Strand unde, la fel ca în Soho, majoritatea locurilor sunt deschise toate noapte. Și unde iese intelectualitatea – sau ce-a mai rămas din ea – datorită proximității studiourilor metropolitane BBC.
Isabel se întoarce deja de la atelier. Pare să se bucure. Lui Charlie nu-i pasă de convenții și îi permite să meargă nelegată.
— Niciuna dintre fetele mele nu poartă lanț, spune el.
E cam radical. Bunicul lui a fost un supraviețuitor din ’68, indiferent ce-o fi fost. Charlie mi-a povestit o dată, dar am uitat.
Eu și Charlie mâncăm friptură – sau ce pare a fi friptură – cu cartofi prăjiți. Isabel stă între noi. Clienții care vin târziu consumă cantități mari de pește și curry, beau bere și vin. În aparență, Londra nu pare prea diferită față de ce a fost: un oraș fascinant, zgomotos, corupt, scump și neatrăgător. Trăim într-un stat polițienesc, dar suntem civilizați. La asta se pricep marxiștii – sau cel puțin post-marxiștii. Acum, Rusia e noul bastion capitalist, neo-liberal, iar China se chinuie să devină un adversar puternic, de parcă asta ar fi o întoarcere nenorocită la fostul Imperiu Britanic pe care nu-l mai voia nimeni.
Eh, la naiba. E doar politică.
Am ajuns la cafea și coniac. Câțiva bărbați au intrat în restaurant, fiecare cu câte o Păpușă. Acestea păreau scumpe și îmbrăcate corespunzător. Văd perle și diamante pe care le bănuiesc a fi reale.
— Hoții, spuse Charlie.
Nu-i plac oamenii care se mândresc cu bogățiile lor. Și, cu siguranță, nu cu Păpușile. El își câștigă traiul în mod tradițional, cu muncă asiduă și ore lungi, și-și asumă riscuri. Acești oameni lucrează în televiziune. Sau în sectorul de finanțe, unde se fac grămezi de bani prin speculă. Nu-i chiar muncă în ochii lui Charlie. Dar genul ăsta de oameni sunt tot mai întâlniți în Londra, și în Arene, așa că evită să se plângă.
E vineri seara, iar mâine nu fac nimic. Poate o să-mi petrec weekendul la mare. Uneori închiriez apartamentul unui prieten în Hastings unde nimeni nu știe cine sunt sau ce fac. În Londra, aproape nimeni nu mă știe, dar cel puțin în Hastings pot dispărea complet.
Isabel se uită atent la celelalte Păpuși, dar îi evită cu totul pe stăpânii lor. E conștientă de regulile unui comportament adecvat. Nu are de ales: e în wetware-ul ei. Dar chiar și privind spre alte Păpuși poate să aducă probleme dacă unul dintre proprietari se supără.
— Isabel, am întrebat-o, cum ți s-au părut luptele de azi?
Se întoarce și-mi inspectează mâinile – mâini care știe că îi vor salva viața. E o aluzie pe care i-o permit momentan.
— Încurajatoare, răspunde. Sper să mă descurc mai bine pe viitor. O să mă descurc mai bine, domnule Charlie?
Charlie scoate un sunet adânc din gât, unde își păstrează ironia.
— În fiecare săptămână, o să devii mai bună, Isabel. Și în câteva luni, o să fii gata să-ți înfrunți cele mai periculoase oponente. Dar nu-ți face prea mari speranțe acum. Amintește-ți: oamenii trebuie să parieze împotriva ta pentru a-ți crește șansele.
El nu vorbește de același lucru ca ea. El gândește în termeni de pariuri, ea, în termeni de lupte. El își dă seama de asta.
— Dar te-ai descurcat excelent azi, adaugă.
Sună sincer. Charlie de obicei sună sincer și se pricepe la asta. În timp ce lumea exterioară se îndepărtează din ce în ce mai mult de umanismul marxist autentic, Charlie încearcă să-și câștige existența în timp ce își croiește propriul curs moral.
Pe el nu-l încântă adoratorii de trupuri. Dar e conștient că unii dintre ei îi pot face viața foarte grea. Știe cine sunt și ce poziție socială au.
Când mă întorc din Hastings – unde moda Păpușilor mereu e cu o lună în urma capitalei – găsesc obișnuitele mesaje în cutia poștală, care se împart simplu în două categorii. Acelea pe care nu le citesc, pentru că mă enervează, și celelalte pe care trebuie să le citesc, pentru că înseamnă bani. Viața mea atârnă și de joburile ocazionale, ceea ce nu este foarte promițător pentru când o să ajung la bătrânețe. Plănuiesc să mă mut atunci într-o țară îndepărtată, unde sper ca economiile mele să îmi ajungă mult timp.
În ziar, citesc despre o nouă epidemie în Australia, unde guvernul suspectează că Păpușile sunt responsabile. E o prostie, dar superstiția e mai puternică decât înainte. Mai ales când cei mai extremi fanatici religioși apar la televizor pe canalele comerciale.
Lucrez în laborator câteva zile, unde efectuez teste ore în șir, sortez echipamentele și le duc la clienți, pregătesc soluții pentru personal, fac alte lucruri utile fără a fi nevoit să mă gândesc mult. Mintea mea e în altă parte.
Și mă întreb: ce se petrece în mintea Păpușilor?
E iar joi. Îmi iau echipamentul medical. Îl cumpăr de la angrosiștii din oraș, niciodată pe tot odată, pentru că ar părea suspect. Nu am licență medicală. Apoi iau metroul dinspre est. Se aproprie o furtună și asta nu-i de bine. Le face pe Păpuși nervoase, iar pe public țâfnos. Ne putem lipsi de ambele.
Charlie pare îngrijorat.
— Sunt câțiva oficiali pe aici, spune el.
E atent de când suspectează că în birou are microfoane ascunse, deși îl scanează regulat.
— Arenele astea sunt de vreo doi ani, Charlie. Sunt foarte populare. Nu genul de afacere pe care speră ei s-o închidă, mai ales de când vin atâția bogați aici.
— Pe mine taxele mă îngrijorează. Siguranța contează. Legile sociale, controlul accesului, chestii de astea. Dacă încep cu ele… Și vor întreba de unde îmi iau fetele.
— Astea se pot aranja. Deja plătești poliția…
— Tu să te îngrijești de corpurile lor, spune Charlie țâfnos. Ăsta-i Charlie pe care-l știu. Devine iritat când e stresat. Îl las în pace. Isabel e gata de luptă, alături de celelalte fete. În aceeași dimineață observasem din nou unul dintre acele afișe în metrou: Fără drepturi pentru Păpuși! De parcă am putea evita să le dăm drepturi. De parcă nu le-am putea recunoaște locul în societate. Știu de unde vin sloganurile. Grupurile sunt mici, fără putere, dar au o voce. Și invocă religia – pe-a lor – pentru a-și justifica opiniile.
— Ai ceva pentru mine? întreabă Isabel.
Stă în fața mea, aproape dezbrăcată, și realizez, da, că Păpușile și-au găsit locul în societate. Nu e un loc moral, nu în inimile noastre, ci în hormonii jumătății masculine a umanității.
Isabel rânjește. Își dă seama ce simt pentru ea? O Păpușă rânjind la ceva ce o ființă umană n-a rostit. Trebuie să avem grijă cu acel tip de relație.
Am scos o folie de pastile, dar ea a dat din cap.
— Alea sunt doar vitamine. Nu mă păcăli. Am nevoie de pastile adevărate.
Pastilele adevărate sunt în geantă. Le folosesc pentru Păpușile rănite și obosite care trebuie să se întoarcă în Arenă fără doar și poate. Sunt dure și ilegale. Cel puțin în ce-i privește pe oameni. Nu sunt bune nici pentru Păpuși. Nu mă întreba de unde le am.
— Nu-i cam devreme pentru așa ceva? o întreb.
Ea dă din umeri. Din nou, un gest care e mult prea uman.
— Trebuie să câștig primele trei lupte, pentru că i-am promis lui Charlie. Pariorii m-au pus pe mine împotriva a șapte. Își va scoate banii cu mine.
Charlie și nenorocita lui de mașină de bani. Dau din cap. Charlie întotdeauna obține ce vrea. Ea mă urmează în cameră, unde ajung Păpușile destul de des pe masă. Îmi găsesc cealaltă geantă, iau din ea un flacon, umplu o seringă cu lichidul limpede și o golesc în coapsa ei. Ea îmi mulțumește cu un zâmbet și pleacă.
Își câștigă primele trei lupte. Apoi se întinde iar pe masa mea. Are nevoie urgentă de îngrijiri. Închid patru răni, administrez fluid pentru circulație și îi pun două degete rupte în atelă, îi aplic un bandaj pentru a-i ține coasta ruptă la loc, cel puțin temporar. Apoi îi curăț ochiul însângerat și îmi fac griji pentru o comoție cerebrală, sau echivalentul uneia în cazul Păpușii.
— E mai mult decât suficient pentru azi, îi spun lui Charlie, care venise să-și verifice campioana. Și pentru weekend.
— Vreau să continui, spune Isabel.
Respirația ei e prea superficială și are dureri, în ciuda stimulentelor pe care i le-am dat.
— Nici să nu te gândești, îi spun, fără să-l consult pe Charlie. Și n-o să lupți nici mâine. Ai nevoie de o săptămână liberă.
Charlie dă din cap și pleacă. Știe când să-mi lase în grijă problemele medicale.
— Așa o să fie, îi spun.
Pun mâna pe umărul ei și o las acolo.
— Ai luptat bine azi. Ești o campioană.
Fără wetware-ul care să le transforme în niște mașinării de luptă, Păpușile nu sunt competitive. Isabel vrea să se întoarcă în ring. Dar va face ce-i spun eu. Poate face diferența între un beneficiu pe termen scurt și planuri pe termen lung.
În această privință, e mai umană decât unii oameni pe care-i cunosc.
Fără să observ măcar, mi-am lăsat mâna să alunece de pe umărul ei pe piept. Fără să observ măcar: asta o să-i spun psihiatrului meu mai târziu. Sânii ei nu sunt atât de mari ca ai altor păpuși, dar sunt fermi, tari chiar, și calzi. Îi simt sfârcurile cum se întăresc sub atingerea mea.
Mă privește, fără să-și trădeze sentimentele pe care n-ar trebui să le aibă. Face ce alte Păpuși nu ar trebui să facă sub nicio circumstanță: se uită atent la mine. Îi pot citi emoțiile în ochii ei umani. Eu nu pot citi în ai ei. Rămânem diferiți și la nivele pe care nici nu le suspectăm.
Dar am mâna pe sânul ei.
Șoptește:
— Rămâi cu mine pentru puțin, și închide ochii. Doar după ce-mi retrag mâna.
Când mă întorc, e un bărbat pe hol. Se uită în camera mea de parcă și-ar căuta portofelul pierdut.
— Da? întreb, supărat de ce ar fi putut să vadă. Ce doriți? Publicul nu are voie aici.
— Charlie zice că-i în regulă, spune.
Rămâne pe hol.
— Îl știu pe Charlie personal.
— Ei bine, poate că asta e Arena lui Charlie, dar aici eu îngrijesc Păpușile și aici doar eu am voie să intru.
Pășește peste prag. Realizez cine și ce este când o privește pe Isabel.
— Asta de aici e încă în viață, spun.
Nu știu cum îi sună asta. Sper să-l jignesc.
— O, spune dezinvolt, nici măcar dezamăgit. E în regulă atunci.
— Acum pleacă, te rog, spun și vreau să îi închid ușa în nas.
Mă privește. E o privire amenințătoare. Mai bine nu m-aș certa cu cei ca el.
— Ne vom întâlni din nou, spune. Și apoi dispare.
Închid ușa și mă întorc. Isabel se uită la mine de parcă ar evita să-mi pună întrebări.
Luni, o explozie perturbă metroul. Șapte oameni sunt morți, dar asta nu mai e ceva excepțional. Londra e o zonă de război și poliția e prezentă pe străzi. Dar teroriștii trăiesc într-o existență întunecată. Ei aderă la cele mai diverse religii și ideologii. Uneori vizează o clinică contraceptivă, alteori o clădire guvernamentală, acum două săptămâni era o unitate de reproducere pentru Păpuși.
Războiul se duce și în cuvinte. Mesaje virale pe internet, afișe pe străzi, scrisori către ziare, mesaje video prin canale străine. Inamicul are uneori o față, alteori un nume, dar nu de multe ori. Lângă Charing Cross, o doamnă în vârstă își plimbă cele trei Păpuși, care sunt îmbrăcate la fel de extravagant ca ea. O expoziție a unui fotograf faimos atrage sute de mii de vizitatori: el le îmbracă pe Păpuși ca personaje istorice celebre. Există zvonuri despre Păpuși pre-pubescente, pentru o piață cu totul specială.
Fac multe ore suplimentare. Unele proiecte trebuie finalizate urgent. Există o mare cerere pentru expertiza mea. Mi-ar plăcea să fac exact acest gen de muncă și să evit Arena, deși lucrez doar pentru Charlie.
Dar tot vreau să fiu în Arenă.
De fapt, abia aștept ziua de joi. Este centrul întregii mele săptămâni.
Charlie se așteaptă la o mulțime. Urmează o sărbătoare legală, iar oamenii sunt liberi vineri, cred. Când lucrezi pe cont propriu, nu îți pasă prea mult de sărbătorile legale.
A invitat mai mulți proprietari mari și s-a asigurat că mai multe sume mari de premii sunt anunțate în presă. Așa ceva atrage mai mulți oameni. Și mulți vor juca sume mai mari decât de obicei. Se pare că nu știu ce să facă cu banii lor.
Isabel este aproape reparată. Chiar și coasta ei ruptă este reparată. Ea se comportă agresiv și nu îmi dă nicio atenție. Mă uit la celelalte Păpuși, două dintre ele nu sunt apte să lupte. Îl informez pe Charlie.
— Mai sunt zece, spune. Azi și mâine vor trebui să lupte cu un număr de oponente puternice. Avem nevoie de toată lumea în Arenă. Vor fi gata până mâine?
— Nu pot garanta, Charlie. Știi cum e: oamenii vor să vadă sânge. Și când o Păpușă moare, e un bonus pentru ei. Asta vrei diseară?
— Atâta timp cât nu e una dintre Păpușile mele, spune.
De data asta nu le numește fete. Moartea e și ea evidentă și nu vrea să se refere la ele ca oameni.
Arena e plină. Charlie atrage noi tipuri de public. A instalat locuri mai bune și a zugrăvit pereții. Lumina e mai bună. Văd multe Păpuși în public. Mă întreb ce gândesc când își văd surorile în ring. Nu că aș vrea să știu.
Nu chiar.
Lucrurile merg rău chiar din prima luptă.
Isabel deschide turneul împotriva unei oponente care, clar, o depășește. Categorie grea. O Păpușă cu un fizic de culturist masculin. Datorat unui tratament hormonal specific, presupun. Sau, mă rog. Oricum, surclasată. L-am avertizat pe Charlie de asemenea experimente. El a dat din umeri.
Isabel reușește să treacă de primele două runde și chiar să câștige câteva puncte. Cealaltă Păpușă își așteaptă răbdătoare momentul. În cea de-a treia rundă, ea conduce. Isabel e lovită violent de două ori, de trei ori. Pe obraz și în piept. Nu cade, dar văd că se ține greu pe picioare. E salvată de clopoțel.
Mă ghemuiesc lângă ea.
— Vrei o injecție? o întreb.
Își ține brațul în jurul coastelor, chiar sub stern.
— Poate, spune.
Îmi iau lucrurile, îi dau o injecție cu tot ce am la mine, aplic unguente acolo unde pot și îi șterg sângele. Sângele ei.
A patra rundă e mai rea. Isabel reușește o serie de lovituri curate asupra adversarului ei, dar apoi e lovită în plin în abdomen. Mulțimea aplaudă și înjură. Banii sunt câștigați sau pierduți. O altă lovitură puternică o doboară, zvârcolindu-se. Este nevoie de timp și de putere aproape supraomenească pentru a se ridica din nou. Își înconjoară adversarul, dar cealaltă Păpușă este mai rapidă acum. Isabel își dă jos pantalonii scurți. Mă minunez de goliciunea ei dezvăluită atât de brusc. Uneori, aceste lucruri se întâmplă intenționat, mi s-a spus. Eu știu mai bine. Goale, aceste Păpuși par mai vulnerabile. Ea e mușcată. Văd carne și sânge pe covor. Clopoțelul o salvează din nou.
Inspectez daunele. Are o ruptură la gât, unde pot opri sângerarea doar cu greu. Ambele brațe sunt mușcate. Urme de dinți adânci. Probabil are mai multe coaste rupte.
— Trebuie să pun capăt la asta, îi spun. Mă ocup eu de Charlie.
— Nu, oftează ea.
Abia poate respira.
— Trebuie să ajung la a șasea rundă.
— Nici gând, Isabel. Nu se merită.
Încearcă să se ridice.
— Nu-i lupta ta.
— Ai coastele rupte. Sângerezi.
Clopoțelul anunță următoarea rundă. Se împleticește spre ring. Oponenta ei rânjește. Da, Păpușile pot să rânjească. Și în cazul ăsta nu-i de bine.
Isabel stă întinsă pe masa mea. Am închis ușa. Luptele continuă și vor continua toată noaptea. Ușa închisă atenuează vuietul mulțimii. Chiar l-am rugat pe Charlie să mă lase în pace. E moartă, așa că nu mai contează. E moartă, la fel ca cealaltă Isabel. Eu însumi am târât-o afară din Arenă, surprins de cât de puțin cântărea.
Șterg sângele. Întotdeauna există atât de mult sânge. Fluid de circulație. Încerc să-i repar deteriorarea feței. Cât de mult pot. E goală, goală așa cum nu a mai fost niciodată. Ca și celelalte Păpuși, nu are păr pubian, păr la subsuoară, cu păr doar pe cap.
O acopăr cu un cearșaf. Ce mai pot face? Nu pot face nimic pentru sufletul ei, pentru că nu are suflet. Nici măcar nu pot face mare lucru pentru corpul ei, pentru că va fi reciclat.
Stau aici o vreme. Charlie va veni și va schimba câteva cuvinte cu mine, când va avea nevoie de mine să repar celelalte Păpuși. Nu mai contează. Poate că aceasta este ultima oară în Arenă pentru mine. Nu vreau să asist la o altă moarte a Isabelei.
O bătaie puternică în ușă, care se deschide imediat. Îl recunosc imediat. Poartă un pardesiu lung.
— N-o poți avea, îi spun.
Dă din cap, pentru că e convins că mereu primește ce vrea.
— Tocmai ce-am primit un telefon. Un om care mă sună. Mereu sunt foarte generos cu cei care-mi oferă informații bune.
— Ești bolnav. E o deviație morbidă.
Haina îi cade de pe umeri.
— Nu-i nicio lege care să interzică asta. Nu sunt oameni. Și nimic din ce-i omenesc nu-i o deviație. Sunt îndreptățit la propria-mi dezvoltare etică. E un drept simplu.
Râd. Scurt, dar puternic.
— Mai rău decât un act, îi spun, e o justificare. Asta-i ce te face bolnav. Justificarea rațională a perversiunii tale.
— N-ai idee cine sunt, dar te pot asigura de ce ți se va întâmpla mâine. Un polițist va veni la ușa ta. Va fi însoțit de doi colegi. Îți vor arăta un document. Tu îi vei însoți, iar după asta nimeni nu va mai auzi de tine pentru foarte multă vreme. Asta îți va fi pedeapsa pentru activitățile tale ilegale.
Astea-mi sunt opțiunile: îl omor cu unul dintre acele mele și îi las cadavrul să dispară, sau fac ca el. A doua e inacceptabilă.
— Îți voi spune și eu ție viitorul, rostesc.
Și reușesc să mențin același ton ca al lui.
— În câteva zile, vei abuza din nou o Păpușă, o Păpușă luptătoare, dar spre deosebire de ce presupui tu, ea nu va fi moartă. Te va apuca de gât. E un soi de strângere din care nicio altă Păpușă luptătoare nu poate scăpa. Cât crezi că durează o strangulare? Cât până când o să fii mort? Poate să fie ușor între patru și cinci minute. Minute teribile. Tipul de moarte pe care vrei să-l eviți.
Stă acolo, așa, cu paltonul drapat peste braț. Sunt convins că poartă o armă. Dar el știe că nu joc la cacealma. Pot să fac asta să se întâmple. Pot să-l prind în capcană.
Și poate că păpușa de pe masă nu e chiar moartă.
Spun:
— Ce-o să fie?
Mârâie, se întoarce și dispare.
Charlie îmi spune că nu trebuie să mă întorc. Își va găsi alt tehnician. Unul în care se poate încrede mai bine. Nu mă opun. Îmi va lipsi Arena, dar e mai bine că-mi iau adio. Trebuie să-mi iau concediu de el, de Păpuși. Nu este supărat pentru că a pierdut bani. Nu înțelege ce am făcut cu Isabel2. Cu trupul ei. Nu-i voi spune. Pierde bani, pentru că nu o poate recicla. Dar nu puteam lăsa să se întâmple asta.
Trec prin Highgate. Este unul dintre cele mai vechi cimitire ale orașului. Oamenii nu mai vor să fie îngropați. Ei preferă incinerarea, care e mai ecologică. Highgate vede foarte puține morminte noi. Cel mai recent este într-un colț liniștit, puțin în afara drumului. Turiștii nu vin aici. Dacă ar face-o, s-ar mira de acest mormânt, care poartă doar un prenume. Și fără date. Este uimitor ce poți face cu niște bani și niște cunoștințe.
Traducere: Diana Elena Șerban
Traducere și publicare cu permisiunea autorului Guido Eekhaut (Crime, Speculative fiction and Young Adult writer.)
Titlu original: In the Arena
