Vizitatorii pacului Yoyogi aduc cu ei vin, sake și sandvișuri cu somon, borcane de murături, prăjituri de orez și cutii de bere. Sunt cu toți la vârsta a doua, între cincizeci și șaizeci de ani. Vorbesc și râd, par că se simt bine, dar nu există niciun contact fizic între ei. Nu se îmbrățișează, nu se sărută, nu arată niciun semn de afecțiune. Totuși, toți acești oameni sunt încă atractivi și bine îmbrăcați. Se vede că au făcut tot ce au putut ca să arate bine. E una dintre primele zile călduțe de primăvară. Niciunii dintre ei nu sunt cupluri: toți vin în grupuri de cinci, șapte sau nouă, de fiecare dată într-un număr impar. Nimeni nu e interesat de o relație amoroasă. Nu se fac promisiuni, nu se dau informații personale. Fiecare interacțiune e superficială.
Doi bărbați apar la marginea parcului, împingându-l pe al treilea, aflat într-un scaun cu rotile. Absurd: bărbatul din scaunul cu rotile nu are picioare, dar ar putea merge foarte bine pe proteze artificiale, care ar fi greu de deosebit de picioarele adevărate. Un observator nici n-ar băga de seamă deficiența lui. Stă într-un scaun de rotile pentru că vrea să iasă în evidență. Și asta se întâmplă, imediat. În preajma lui, conversația încetează. Oamenii se ridică în picioare, mișcarea aceasta propagându-se ca un val, până când toată lumea s-a ridicat. Pe unde trece, împins de asistenții lui, capetele spectatorilor se pleacă adânc.
Intru într-un bar. Acest bar, cel mai bun de pe partea aceasta a lumii, unde doar umbrele a ceea ce au fost cândva bărbați joacă biliard în timp ce se plâng de trecut, de parcă tot ce-au realizat ei n-ar mai fi putut fi vreodată îmbunătățit. Eu sunt cea mai solitară persoană din barul aglomerat. Beau o bere de import, încet, în timp ce ronțăi alune sărate. Nimeni nu-mi dă atenție. De ce mă identific cu această națiune și cu oamenii ei, deși nu sunt japonez, e un mister și pentru mine. Nu voi deveni niciodată japonez. Cultura lor nu adoptă străini. Niciodată nu a făcut-o. Poți fi oaspete, o vreme, niciodată mai mult de atât. Totuși, eu sunt aici.
– …o, dar răul e atât de translucid încât societatea noastră nu mai percepe pericolul.
Vorbește Ueda, iar pentru conaționalii săi, el înseamnă două lucruri: bătrânul conducător al corporației Mitsubishi-Mazda și un Otaku. Astăzi, în Japonia, aceste două titluri sunt perfect compatibile. Una e o funcție publică importantă. Otaku, în schimb, e un termen condescendent, desemnând ceva de genul tocilar antisocial. Sunt surprins că acest termen e folosit încă în sensul lui negativ, chiar și astăzi, după tot ce s-a întâmplat cu Japonia în ultimele trei sferturi de secol. Sunt cu toții Otaku, cetățenii acestei țări pe ducă, mulți dintre ei deja bătrâni. Adesea au peste optzeci sau nouăzeci de ani, ultimii din generația lor. Odată, ei erau pionierii: generația lor, cea a primelor decade ale secolului, a început Marea Retragere.
– Retragere? îmi șoptește Izumi. Nici n-au făcut prea mult. Doar au respins sexul. La fel ca pe orice relație intimă. Soshokudanshi! Și sporul populației a început să decadă, a devenit negativ, iar populația a îmbătrânit repede. Iată „Retragerea!”.
Nici măcar nu-l ascultă pe Ueda, care vorbește mai departe, fără să-i pese dacă spectatorii, împrăștiați prin toată Japonia, îl ascultă sau nu.
– Răul e crima perfectă, continuă el. Pentru că nu mai e perceput ca o crimă, ci ca o necesitate politică. Noi, japonezii, ne-am pierdut perspectiva morală. Am văzut ce a făcut mândria din țara noastră și am învățat umilința. Lumea ne-a urmărit și ne-a judecat. Și ne-a judecat aspru. Războiul se terminase. Am fost evaluați. În cele din urmă, după război am început să ne impunem din nou la nivel mondial, dar de data asta am făcut-o pașnic. Dar ne-am întors noi vreodată la vremurile de demult? La vremurile moralității?
Și acum ați ajuns o țară de categoria a treia, cuget eu. China conduce economia lumii și o face cu o mână de fier și, ocazional, cu intervenții militare, poporul indian consumă tot ce se poate consuma, Europa e un mare muzeu, fostele State Unite ale Americii sunt un mozaic de stătulețe ratate. Japonia contribuie cu puterea ei intelectuală și cu companiile ei de stat, încă puternice. Dar țara nu mai crede în generațiile care vor urma, pentru că sunt din ce în ce mai puțin numeroase. Iar cei care aparțin acestor generații tinere și au ambiții pleacă afară, în Cele Șapte Lumi.
Discut cu Soon, pentru prima oară de când a ajuns în Lumea Cinci, acum trei săptămâni. Vorbim de săptămânile noastre, nu ale lor. Abia de e ceva viu în Lumea Cinci, dar există oxigen și apă din belșug. Iar planeta are câmp magnetic, deci oamenii sunt protejați de particulele nocive venind din soare sau din spațiu. Într-o zi, planeta va deveni un al doilea Pământ.
E ocupat, deci vorbim doar câteva minute. Plus că e scumpă conexiunea. În definitiv, sunt doar puțin peste cinci sute de ani lumină. El face parte din al doilea grup de emigranți (nu li se mai spune coloniști) care ajung pe Lumea Cinci. În acest moment, construiesc trei mii de ferme verticale, ca să poată hrăni toate gurile care vor veni. Între timp, flota de nave Fază e deja pe drumul de întoarcere, cu echipajele lor permanente. Cu ajutorul Creierelor, ei navighează vasele acelea imense de-a lungul voalurilor mov ale subspațiului, sperând că tehnologia nu-i va lăsa la greu. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, ar dispărea cu toții: nave, echipaje, Creiere… Doar Creierele sunt capabile să înțeleagă tehnologia care permite umanității să călătorească prin subspațiu.
Soon a încheiat relația cu mine chiar înainte de a pleca. El este acum în trecere, îmi spune. Nu a vrut niciodată copii – sau, cel puțin, nu cu mine. Încă nu vrea. Eram compatibili, dar n-am reușit niciodată să cădem de acord asupra detaliilor. Ar fi vrut doar fete, ceea ce mie-mi părea absurd. Viața e absurdă, dar când vine vorba de procreație, acolo trag linie.
Tot nu înțeleg de ce a trebuit să plece atât de departe. Nu e cea mai îndepărtată dintre lumi , dar e la o depărtare considerabilă de Pământ. El nu se va mai întoarce. Ea nu se va mai întoarce. Deja mă gândesc la o altă relație. Dar întâi ar trebui să plec din Japonia. Aici, nimeni nu vrea să aibă o relație intimă cu mine. Nici măcar pentru bani. Și nici permisiune n-aș primi. Permisul meu de rezidență expiră în patru luni.
Fericirea se câștigă greu. Acum îmi scapă. Nu o voi găsi aici, în Japonia. Nici Soon nu a fost în stare să se stabilească aici, deși prezența mea a compensat pentru multe. Dar, în final, am decis să ne vedem fiecare de drumul lui. Mă tot minunez de încăpățânarea pe care o arată oamenii aceștia, deși sunt la un pas de extincție. Insulele astea vor fi golite de oameni într-un secol, după cum merg lucrurile. Aici va fi din nou sălbăticie. Orașele, străzile și aeroporturile vor dispărea acoperite de vegetație. Deja, capsulele orbitale nu mai plecă de aici. Cei care vor să meargă în Cele Șapte Lumi trebuie mai întâi să ajungă pe continent, în China.
Aplecată deasupra unui castron cu tăiței, Izumimi se destăinuie:
– Părinții mei nu m-au vrut, dar când am sosit s-au purtat frumos cu mine. Deci am fost crescută ca o fiică singură la părinți, dar iubită.
Știu că avea treizeci și doi de ani când a plecat, în sfârșit, de acasă. A urmat cursurile unei universități și a primit o diplomă, dar nu una de top. Lucrează pe cont propriu, ca designer. Acum zece ani, asta ar fi fost considerată o slujbă rea, într-o societate încă strict ierarhizată. Acum, nimănui nu-i mai pasă dacă lucrezi sau nu la o corporație.
N-a avut niciodată o relație. De asemenea, nu se gândește la vreo operație sau la vreo transformare biochimică. E aproape la fel de în vârstă ca mine. Părinții ei sunt bătrâni și nu o au decât pe ea. Totuși, și ea va pleca, în curând.
– Dar îi iubești? o întreb.
E riscantă întrebarea asta. Pentru japonezi, iubirea de părinți obișnuia să fie ceva evident, dar nu și pentru generația tânără. Totuși, mă va ierta, eu fiind străinul ignorant.
O casetă cu discursuri ale maestrului Ueda se vede ieșind din geanta care stă lângă ea, pe scaun. S-o scot din sfera lui de influență, ar fi imposibil. Eu, unul, nu pricep fascinația pentru acel om. Puținul pe care l-am auzit de la el e doar o biată interpretare a filozofiei vestice din anii șaptezeci sau optzeci. Chiar mă întreb dacă a priceput conceptul de rău, pe cât de străină de el e cultura japoneză. Crima și dezonoarea le înțeleg, și ei, perfect, dar răul?
Totuși, trebuie cu toții să înțelegem natura răului, pentru orice s-ar putea întâmpla în secolele următoare, cu toate acele noi planete pe care le vom popula. Am vrea să nu facem aceleași greșeli pe care le-am făcut atâta amar de vreme pe Pământ. Dar cum să evităm să le facem, când nu suntem capabili nici măcar să ne recunoaștem cele mai grave eșecuri morale?
Peștii plutesc prin aer, la fel fac și bulele de apă. Așa funcționează imponderabilitatea. Pești și baloane de apă care plutesc. Uneori, peștii ajung în baloane cu apă și supraviețuiesc. Altfel, nu. E un joc în care peștii nu sunt nimic mai mult decât pioni. Unii membri ai echipajului se simt exact ca peștii. Adevărații jucători ai navelor sunt Creierele. Oamenii sunt încărcătură, cel mult popândăi. Acasă, ei, astronauții, sunt eroi, pentru că oamenii se raportează la ei, nu la Creiere sau mașini. Acești astronauți, însă, au lăsat în urmă o parte din umanitatea lor, chiar și în sens fizic, o parte pentru care nu vor fi niciodată suficient despăgubiți.
Cei care se înscriu la o călătorie printre stele sunt adesea avertizați: dincolo, realitatea încetează să existe. Ce înlocuiește realitatea știu doar proiectanții navelor, iar aceia nu sunt oameni. Ca în cazul peștilor, o parte dintre astronauți nu vor supraviețui călătoriei. Omul e făcut pe măsura planetei sale, cel mult a sistemului său solar. Nu e înzestrat pentru adâncurile spațiului și nu va fi niciodată.
Creierele, în schimb, sunt; ele supraviețuiesc unor călătorii chiar și mai periculoase, dar ele nu au nici imaginație, nici capacitatea de a visa.
Un gest scurt, și întreaga scenă (pești, bule, astronauți, Creiere, nave) dispare. Privesc din nou spre pacul Yoyogi. S-a întunecat și vizitatorii au plecat cu toții. Nu au lăsat nicio dovadă că au fost, cu adevărat, acolo. Poate s-au urcat la bordul unei nave și au plecat. Tot ce a însemnat vreodată cultura și societatea Japoneză s-a mutat în Lumi. De parcă oamenii aceștia au decis să-și abandoneze cultura și istoria.
O navetă de orbită joasă trece pe deasupra, cu pasageri care merg pe continent, în China. Unii regretă că atât de multă carne încă trebuie transportată către Lumi. Cercetările în vederea izolării și stocării conștiinței umane sunt încă în desfășurare. Noii Umaniști văd acest loc ca punctul final al evoluției speciei umane: separarea totală a minții de trup. Apoi, respingerea trupului. Până la urmă, spun ei, mintea e energie pură. Iar universul însuși conține, în cea mai mare parte, energie.
Orașul nu cunoaște odihna, iar lucrurile vor rămâne astfel ceva vreme. La nord, se văd arzând două fabrici, ambele chinezești. Sunt abandonate de ani de zile, totuși mass-media chineză le dă importanță, blamând Imperiul Japonez ca fiind inamicul suprem. Nimic mai mult decât propagandă. Agenția Spațială Chineză le oferă clienților japonezi condiții speciale de călătorie spre lumile Opt și Nouă, care sunt încă în fază de construcție, deci periculoase. Propriii cetățeni îi vor urma mai târziu, după vreo jumătate de secol, când cel puțin nu va mai exista riscul epidemiilor cauzate de agenți patogeni indigeni. Lumea Opt e o anormalitate per ansamblu: o planetă întunecoasă, în care viața vegetală se află într-o permanentă luptă pentru minerale, care sunt rare.
N-ar fi trebuit să existe un motiv pentru care omenirea să exploreze o asemenea lume. De ce chinezii vor să o colonizeze (un termen pe care ei nu-l vor folosi niciodată), mă depășește. Niciun oficial chinez nu abordează public problema. Acum, fabricile lor inutile ard într-o suburbie a orașului Tokyo. În alte părți ale orașului sunt revolte, dar cei strânși sunt bătrâni, cei mai mulți dintre ei, cel puțin, deci roboții polițiști îi pot ține în frâu destul de ușor. Între timp, procentul sinuciderilor cade constant, pentru că tot mai mulți oameni au devenit indiferenți.
Poate că voi rămâne încă o sută de zile, până la finalul Festivalului Primăverii. Privesc în sus, spre o altă navetă de orbită joasă care trece. Ceva se întâmplă: aparatul se îndreaptă spre nord, nu spre China. Cel puțin, nu pe ruta obișnuită. Poate că pasagerii merg în Republica Rusă. Totuși, Japonia nu are vreo înțelegere cu rușii. Relațiile lor diplomatice nu sunt grozave. Luna trecută, trei distrugătoare rusești au traversat Insulele Nordice și au fost atacate de avioane de vânătoare chinezești. Băieții mari vor ajunge la un conflict deschis mai devreme sau mai târziu, iar acesta se va desfășura în apele Japoniei. Forțele Armate Japoneze nu vor face nimic. Abia de mai au piloți, doar un sfert din flota navală mai e activă.
Soon e implicată în cercetarea oceanelor de pe Lumea Cinci.
– Toți își dau seama, îmi spume ea mie, că oceanele nu pot fi niciodată explorate pe de-a întregul. Sunt mai întinse și mai adânci decât cele de pe Pământ, iar noi știm foarte puține despre ele. Poate, glumește, există alte specii inteligente prin preajmă, ființe despre care noi nu știm nimic. Nu pentru că spațiul e prea vast, ci pentru că oceanele sunt prea adânci.
Acum folosește mai multe adjective decât înainte. Asta vădește o atitudine schimbată, că această Soon nu mai este Soon pe care o cunoșteam eu. Poate că plănuiește și să aibă un copil. Mă întreb dacă l-ar vrea prin vechea metodă biologică – o metodă care nu mai este uzuală pe Pământ. După călătorie, e o altă persoană. Și mai e și rădăcina tuturor problemelor sociale. Folosim tot mai mult aceste cuvinte vagi, nedescriptive, când discutăm „proiectele” umane și, mai ales, trupurile noastre viitoare. Oamenii vor să-și schimbe des sexul. Nu și-n Japonia, cu legile ei vechi și toate celelalte, dar în alte părți e ceva comun. Eu am nevoie de stabilitate, sunt de modă veche.
Toate mesajele de pe Lumea Cinci sunt filtrate de mașini. Ele nu schimbă adjectivele, dar elimină subiectele delicate. Oamenii abia de mai comunică direct unii cu alții. Aproape tot timpul, între ei există algoritmi. Încercăm să ne protejăm sentimentele, așa cum își protejează corporațiile interesele financiare. Toată lumea se alătură acestei fanfaronade. Oamenii se plâng că lucrurile obișnuiau să fie mai bune și că totul se duce dracului în zilele noastre. Dar e mai puțină foamete în lume, mai puțină sărăcie, mai puține conflicte decât acum câteva decenii.
Atât doar că oamenii nu mai vor să fie înveseliți. Vor să audă că vine sfârșitul lumii. Că nu o duc deloc bine. Optimismul le displace. Știrile pozitive nu fac vâlvă, deci mass-media nu le agreează. Așa că oamenii se uită la Lumi și se așteaptă că proiectele omenirii se vor sfârși printr-un mare dezastru. Dar algoritmii nu lasă să treacă veștile rele de acolo.
Totuși, în ciuda filtrelor, unele zvonuri circulă. Le poți prinde prin baruri obscure, cantine mici, prin colțurile underground-ului și la curse. A izbucnit o epidemie pe Lumea Șase, care acum e în carantină, pentru a se preveni o boală fără precedent, posibil periculoasă pentru umanitate. Se vorbește despre un număr tot mai mare de Nave-Fază care dispar în subspațiu, iar Creierele nu pot oferi o explicație plauzibilă. Se aude despre ruine, mașinării ruginite și alte rămășițe ale unei civilizații antice găsite pe Lumea Doi, chiar despre epave care ar fi putut fi nave interstelare, pe orbita unor sori îndepărtați.
Evident, niciunul dintre aceste zvonuri nu va fi confirmat de mass-media oficială în viitorul apropiat.
Un bărbat stă într-un restaurant împreună cu patru femei de vârstă mijlocie, care fac tot ce pot să arate cu zece-douăzeci de ani mai tinere decât sunt. El nu are picioare. Bea prea mult, ceea ce nu surprinde pe nimeni. Membrii echipajelor Navelor-Fază nu au nevoie de picioare, ele le sunt amputate chirurgical. Picioarele mai mult te încurcă decât să te ajute în spațiu. Astronauții renunță la o parte din umanitatea lor când se înscriu. Cineva s-ar putea întreba ce câștigă.
Acel bărbat, acel astronaut însoțit de cele patru femei de vârstă mijlocie, nu va mai călători în subspațiu. Există unele limite, mai ales în legătură cu rezistența minții umane. Creierele au mai puține probleme de „sănătate mintală”, cum am numi-o noi, dar și ele sunt vulnerabile, iar durata lor de viață e limitată. Totuși, trăiesc mult mai mult decât oamenii, deci doar un număr mic de Creiere au fost scoase din funcțiune până acum. Nu contează dacă o Navă-Fază e operată de un echipaj uman cu probleme psihice, atâta vreme cât Creierul e capabil să ia decizii corecte. Cargoul e scump și greu de înlocuit. Uneori, câte o navă se pierde. Uneori, în drumul său spre una dintre Lumi, dar de cele mai multe ori pe drumul de întoarcere. Când se întorc, sunt golite de tot, mai puțin de echipaj, deci sunt plânse mai puțin decât atunci când sunt pierdute cu tot cu coloniști și materiale. De fapt, omenirea nu jelește, pentru că știrea este, de obicei, cenzurată. Cel mult, câteva rude apropiate sunt anunțate de moartea astronauților.
Între timp, am reușit să-mi reînnoiesc permisul de rezidență. Acum e iarnă. Parcul Yoyogi e gol, cu excepția câte unui pasager singuratic. Cerul e limpede, iar luna își face apariția la orizont. Aproape că poți vedea unde și-au stabilit oamenii bazele. Uneori poți vedea și Navele-Fază pe orbită, când strălucesc sub razele soarelui. E o imagine frumoasă.
Soon mă întreabă de ce nu m-am gândit să mă stabilesc aici definitiv. Dar ce a rămas pentru mine în Japonia? Sau pe Pământ? Planeta a trecut de vremurile ei cele mai bune. Își va reveni, la timpul potrivit, dar fără oameni. Acesta e avantajul migrației: Oamenii, cu foamea lor pentru energie și spațiu, se mută în altă parte. În două sau trei secole, Pământul va fi din nou la fel de ospitalier ca în era premodernă. Unele locuri deja se sălbăticesc. Japonia, mai ales.
Dar eu? Nu știu. Mă uit la astronauți când se întorc, la cei care au sacrificat o parte din umanitatea lor pentru a face posibilă migrația. Oriunde ar merge, sunt primiți cu respect profund. Sunt apreciați pentru ceea ce sunt. Eu, pe de altă parte, sunt un biet pion. Un individ ciudat pentru acest secol. Sunt tolerat. Ar putea fi altfel,dacă nu aș purta protezele biologice. Aș fi unul dintre cei aclamați de public. Dar eu le port. Și sunt atât de bine potrivite încât aș putea merge dezbrăcat, pe plajă, și nimeni n-ar băga de seamă.
Nici Soon nu știe. Soon nu a știut niciodată prea multe despre mine. Am fost acolo, departe. Am văzut valurile violete ale subspațiului, stelele întunecate de dedesubtul realității, materia din care sunt făcute coșmarurile. Și eu mi-am sacrificat o parte din umanitate. Dar când m-am întors, am vrut să-mi reiau anonimatul. Acum nu mă mai pot întoarce. Acum sunt legat pentru totdeauna de această planetă. Și, ca să mă pedepsesc mai mult, am ales să trăiesc în acest cadru cultural narcisist. N-am vrut să-i spun nimic din toate astea lui Soon. Sper că e fericită acolo unde e. Și că umanitatea își va găsi, în noile planete, căminul pentru noile generații. Eu voi privi cerurile, și parcul, și poate că mă voi plimba și până la plajă, să mai văd o dată oceanul.
În traducerea lui Alexandru Lamba
Tradus cu acordul autorului – Mulțumim!
Translated with the author’s consent – Thank you!
