Valuri de fani se revărsau în Piața Slavija, unindu-se pentru câteva momente într-un vârtej de șepci, eșarfe și tricouri roși-albe și alb-negre, separați unii de alți ca apa de ulei, și-apoi se înălțau brusc, sfidând gravitația, în sus pe bulevard, către stadion. Am închis fereastra de la birou, iar zgomotul din stradă, un amestec de trafic, încăierări ocazionale și fluiere de poliție, se estompă într-un sunet de fundal discret. Pentru o secundă, tot ce puteam auzi era ticăitul unui ceas pe baterii ieftin și inhalarea silențioasă a fumului de țigară prin filtru.
– Te deranjează dacă fumez? spuse Mirko cu același zâmbet pe care l-am văzut în prima zi când ne-am întâlnit în holul clădirii Ministerului Afacerilor Externe. Cine s-ar fi gândit că au trecut cincisprezece ani?
– O sting dacă vrei.
Am făcut semn că nu și m-am apropiat de măsuța de cafea. M-am aplecat peste fotoliu pe cealaltă parte și am luat sticla deschisă de whisky ca să torn fiecăruia câte un pahar.
– Și te duci la meci? îl întreb.
Scoase fumul pe gură și luă paharul, ținând țigara în cealaltă mână.
– Dacă-i mai poți spune așa în zilele noastre.
– Eterna ciocnire dintre titani, răspunsei. El rânji.
– Eternă pe naiba. Acest Partizan și această Stea Roșie seamănă cu ce era acum zece ani ca… Nici nu știu. Nu-mi vine nicio comparație în minte.
– Război, sancțiuni…
– Da, da, da, dădu el din mână cu țigara pe jumătate fumată, și un rotocol subțire de fum albăstrui se ridică spre tavan. Nici măcar umbra a ceea ce erau. Și totuși, mă duc, nu ratez niciun meci, am locul meu în tribuna stângă și dacă n-aș fi azi aici, aș fi… nu știu, m-aș simți ca un fel de trădător. Probabil pentru mine.
Mirko Vasiljević mi-a fost coleg și frate de arme, unul dintre puținii care a ieșit din noroiul în care ne-am zbătut ani de zile prin toată țara, împărțită în republicile până odinioară surori. Republica Socialistă Federală Iugoslavia s-a dizolvat și ne-a scăpat printre degete, inefabil, de neoprit; am făcut treaba murdară urmând ordine, de cele mai multe ori ordine contradictorii și absurde, și cumva am supraviețuit. Am fost răsplătit cu acest birou spațios și o slujbă inventată ca paravan pentru banii care continuau să vină în conturile mele private și internaționale. Mirko s-a ales cu un ulcer la stomac, o pensie de „handicap” – chiar dacă, exceptând ulcerul, n-avea nici pe dracu’ – și posibilitatea de a-și dedica toată atenția și energia soției și fiului său. De când am început să lucrăm împreună, atât la sediu, cât și pe teren, am jucat la rivali de fotbal acerbi. El susținea cu tărie Steaua Roșie, iar eu susțineam Partizanul, și de fiecare dată când aveam șansa, mergeam la meciurile lor împreună. Dar azi nu puteam merge la stadion chiar dacă porțile sale îmi erau mereu deschise. Eram sătul de fotbalul intern – dacă mai poți să-i spui și-așa. Am dat la schimb mersul la stadion cu meciurile din Premiere League pe satelit.
– E o zicală englezească, încep eu, zâmbind. Fotbalul e un joc pentru domni jucat de brute în timp ce rugby este un joc pentru brute jucat de domni. Băiețeii pe care-i avem nu sunt nici una, nici alta, așa că aș prefera să mă uit la rugby decât la meciurile din liga noastră. Sau mai rău – unul dintre granzii noștri „eterni” împotriva unei echipe străine. Jenant.
Miko dădu din umeri.
– Probabil ai dreptate, dar știi prea bine că fotbalul a fost mereu mai mult decât un simplu joc pentru mine. Că tot veni vorba…
Se încruntă puțin și privi spre paharul pe care-l ținea în mână, odihnindu-se pe genunche.
– M-am gândit că poate ar fi bine s-o las mai moale cu sporturile, cu pariurile, cotele.
– Da?
Își ridică privirea spre mine.
– M-am decis să scriu o carte.
Trebuie că aveam o moacă de prost, uitându-mă la el cu gura căscată. Mirko să scrie o carte? Pur și simplu nu se potrivea indiferent cât de tare încercam să-mi imaginez. De când ne știam, nu cred că l-am văzut vreodată să pună mâna pe o carte. Rânjetul i se lăți când îmi citi uimirea de pe chip și luă încă o înghițitură.
– Cum adică o carte? vorbii eu într-un final. Despre ce? Fotbal? Sau… O, nu, doar nu despre…!?
Își ridică mâna stângă de pe brațul scaunului ca să mă calmeze.
– Nu-ți face griji, n-am de gând să consemnez activitățile… noastre… din anii anteriori în scris. Și chiar dacă aș face-o, le-aș masca sub forma unui thriller sau fantasy. În plus, tipul ăla, Fleming, nu a scris cărțile cu Bond din experiența sa în Servicii? Nimeni n-a bănuit nimic. Totuși, ai dreptate în privința fotbalului într-o oarecare măsură.
– Nu înțeleg, am zis eu. Atunci de ce o faci?
Oftă, puse paharul pe masă și se scărpină după urechea dreaptă, adâncit în gânduri, parcă nesigur de capacitatea sa de a-mi explica ideea cărții. Într-un final, după o scurtă pauză, se uită din nou la mine.
– Trebuie s-o fac. Trebuie să public ce știu chiar și ca ficțiune… Poate o carte de teorie a conspirației, ceva de genul.
– O teorie a conspirației?
– Știi tu. E un gen foarte popular, a fost așa pentru mult timp la nivel internațional și capătă popularitate și prin părțile astea. De când cartea Holy Blood, Holy Grail a fost publicată, oamenii au înnebunit.
Se ridică, trăgându-și absent puloverul peste blugi. Se întoarse spre mine și gesticulă șovăielnic.
– Știi, dintre toate cohortele noastre, tu ești ultima persoană pe care aș putea-o numi prieten. Asta te face singurul în care pot să am încredere deplină, să-ți spun ce m-a făcut să vreau să ies în public, chiar și indirect. Ai răbdare să mă asculți?
– Ai tu timp? Meciul începe în cincizeci de minute.
Se uită la ceas și se sprijini de perete, îndesându-și mâinile în buzunare.
– E suficient, spuse el.
– Știi că Firma m-a trimis la Zurich cu o sarcină acum vreo douăzeci de luni, începu el. Trebuia să fi stat acolo cel mult trei luni, monitorizând tranzacțiile ilegale din banii publici între băncile din Cipru, Insulele Cayman și Elveția. Cele trei luni s-au făcut șase, șase s-au făcut douăsprezece, douăsprezece s-au făcut cincisprezece. Și atunci am fost sunat din nou și retras brusc. Nu mi s-a spus de ce; au spus doar că am servit patria și interesele ei cu onoare, dar nu mai au nevoie de serviciile mele. Pur și simplu. Bănuiesc că demiterea mea a avut legătură cu ce vreau să vorbesc cu tine, dar nu am dovezi în sensul ăsta. În fine… Aveam un informator în Zurich, plasat strategic să adune și să distribuie date. Numele său era Hans Jaeger și lucra ca operator de calculator la centrul de date al Asociației Bancare din Elveția – un șoarece de om, singur, pe la vreo treizeci de ani, tipul de agent pe care Serviciul îl iubea: idealist, fanatic al ideii de revoluție permanentă, sincer dezgustat de ceea ce „ăia mari” au făcut Iugoslaviei lui Tito. Când l-am cunoscut, era deja un adept înfocat; predecesorul meu văzuse asta, și din însemnările care mi-au fost date am aflat că Hans a fost puternic influențat de unchiul său, un fost membru al Grupării Armatei Roșii care a scăpat de soarta celorlalți din banda Baader-Meinhoff. Numele unchiului său era Joachim și a fugit din Germania spre Zurich în ultima clipă, găsindu-și adăpost la fratele său, tatăl lui Hans. Fiind prea moale pentru terorism, băiatul a preluat din tiradele unchiului său despre societatea ideală doar aspectele care se potriveau idealismului său tineresc și caracterului său docil. Joachim a preamărit Iugoslavia comunistă ca fiind adevărata cale, embrionul viitoarei societăți a abundenței. Oamenii noștri îl observaseră în timpul demonstrațiilor împotriva intervențiilor din Balcani la începutul anilor nouăzeci și în articolele sale din revistele radicale și comuniste publicate de filialele elvețiene ale diferitelor mișcări de stânga din Europa. Odată ce au aflat că era angajat acolo unde putea fi folosit ca sursă prețioasă de informații – Hans a fost însărcinat cu menținerea sistemului și a fost foarte atent să nu-și pericliteze slujba cu prea mult activism fățiș – nu mai rămânea decât să fie abordat și invitat să ni se alăture. Convins că supravegherea banilor pe care oamenii noștri îi transferau în conturile elvețiene însemna o contribuție la apărarea ultimului bastion al comunismului uman din lume, Hans a fost într-adevăr un agent devotat și entuziast. După ce am stabilit contactul, ne întâlneam în fiecare marți după-masă la un restaurant lângă lac, unde îmi dădea raporturile de rutină. Dar apoi, într-o marți, totul s-a schimbat. Ca de obicei, luam tramvaiul către gara centrală, apoi coboram pe Limmatquai spre lac. La nici o sută de metri de stație e o clădire albă, iar la etajul patru se află centrul de calculatoare al Asociației Bancare Elvețiene. Ca de obicei, am trecut de ușile de sticlă ale clădirii și am mers către Weinstube Limmathof, restaurantul unde obișnuiam să ne întâlnim, dar busculada ciudată m-a făcut să mă ascund după cea mai apropriată ușă și să văd ce se întâmplă. O mașină de poliție cu girofarul pornit, polițiști în uniformă și, puțin mai departe, un grup de trecători curioși. Lângă intrarea în restaurant se afla un cadavru și nu a trebuit să mă apropii prea mult ca să văd al cui era: purta aceiași pantofi portocalii de alergat Adidas pe care îi purta Hans de fiecare dată când ne întâlneam. Informatorul meu era mort, iar zona era plină de polițiști și criminaliști. Am făcut cale întoarsă către stația de tramvai și apoi către apartamentul meu. Trebuia să transmit imediat veștile superiorilor mei. Menajera m-a văzut intrând în clădire și m-a oprit. Ținea în mână un plic mic și galben, unul din acelea cu căptușeală cu bule. A spus că un curier îl lăsase cât fusesem plecat, așa că îl luase ea pentru mine. I-am mulțumit, am luat plicul și apoi am luat liftul până la etajul doi, unde Firma închiriase un apartament cu două camere, frumos mobilat, și-l verificase de microfoane ascunse. Nu am recunoscut numele expeditorului, dar am bănuit cine putea fi. Doar Hans știa adresa, iar el fusese avertizat s-o folosească doar în situații extrem de urgente. Tipul pe care-l văzusem mort și înconjurat de polițiști și criminaliști cu nici o jumătate de oră în urmă mi-l trimisese înainte să fie executat. Era logic să presupun că pachetul și moartea sa erau strâns legate. Plicul conținea o dischetă de nouă centimetri. Am accesat-o pe calculator, am copiat conținutul pe una goală, apoi am început să deschid fișierele. La început am fost confuz, deoarece unele – majoritatea documente și tabele – nu aveau nimic de a face cu ce făcuse Hans pentru noi, cel puțin la prima vedere. Erau poze, majoritatea articole scanate din ziare și reviste, dar erau și fragmente din cărți în câteva limbi. Am decis să le studiez mai târziu, am pus discheta originală într-un plic nemarcat, am ieșit din nou și am luat un taxi spre consulatul nostru general. Am presupus că discheta conținea date mult prea delicate ca să fie trimise la Belgrad prin poștă sau curier. Contactul consulatului a luat plicul și a ajuns la Firmă într-o valiză diplomatică. În afară de asta, puteam doar să stau și să aștept noi ordine. Tăcerea era neobișnuit de lungă, am studiat documentele pe care Hans Jaeger le adunase și, aparent, pentru care murise. Vestea morții sale apărea în josul paginii șaisprezece din Neue Zürcher Zeitung – un fragment scurt spunea doar că un operator de calculator murise subit, chipurile de la niște probleme la inimă. Totuși, eram sigur că acele „probleme la inimă” erau cauzate de înțepătură discretă a unei seringi pline cu antraciclină sau cu ciclofosfamidă. Chiar noi le folosiserăm în concentrații care puteau să provoace un stop cardiac când era cazul. Încetul cu încetul, am început să văd legătura dintre evenimentele aparent fără legătură, oameni, numere, date… Toate lucrurile de pe discheta lui Hans. Și azi mă întreb de unde le-a luat: datele și documentele financiare ar fi putut veni de la serverele Asociației, dar restul… Pare să fi strâns toate acele informații indiferent de munca pe care o făcea pentru noi. Pare să fi urmărit tot ce putea fi conectat cu dizolvarea iluziei unui stat în care credea cu toată inima, așa că începuse să-și formuleze propriile teorii. Nu a trăit destul de mult ca să-mi comunice suspiciunile, dar s-a asigurat că materialul va ajunge în mâinile mele. Poate bănuia că cineva îl urmărea, chiar nu știu. Totuși, din ce-am din documentele de pe dischetă, n-am fost surprins când răspunsul a venit în cele din urmă de la Belgrad: să-mi fac bagajele și să mă întorc acasă imediat. Am zburat din Zurich cu JAT și am aterizat direct în retragere.
Tăcu, privind podeaua din fața lui. Dintr-o dată, îmbătrânise cu zece ani: era mohorât, avea pungi proeminente sub ochi, părul cărunt i se rărise și se subțiase. Afară, strigătele mulțimii se potoliseră, fiind înlocuite de bătaia insistentă a ploii, cu câteva sirene în depărtare sau zgomotul familiar al tramvaielor.
– Măcar Biljana s-a bucurat că voi fi cu ea și cu Vladan…, spuse el, frecându-și fața cu mâna, ținând-o acolo să-și maseze nasul. Nu o să-și mai ia la revedere de la mine fără să știe dacă mă mai întorc.
– Mirko, întrebai încet, ce ai văzut în notițele informatorului tău din Zurich?
Își ridică privirea și se uită la mine zâmbind din nou.
– Știi, întrebă el în schimb, despre acele teorii despre cine conduce lumea cu adevărat, conducătorii ascunși… Cele treisprezece familii celebre: Rotschild, Windsor, Habsburg, Krupp și așa mai departe?
Mi-am dat ochii peste cap.
– Te rog, nu și tu…
– Un subiect preferat al teoreticienilor conspiraționiști: influența lor asupra progresului civilizației – Illuminati, Francmasonii, Comitetul celor 300, Comisia Trilaterală, FMI, Biserica Catolică… Crede-mă, când am găsit mai mult de o sută de texte, articole și fragmente de acest fel în documentele lui Hans, am fost la fel de sceptic ca tine. Dar am găsit acolo și un fel de diagramă, detaliind interconectarea tuturor datelor. Când am început să citesc, am vrut să verific dacă obsesia lui Hans ținea de vreun fel de sistem sau logică. Am urmărit diagrama și am început să fac legătura între informațiile contului bancar cu destinatarii sumelor extrem de mari și atunci am văzut că totul duce într-un singur punct. Din punct de vedere geografic, vorbim de Zurich. Din punct de vedere instituțional, sediile FIFA.
Am deschis gura, dar am închis-o la loc. Nu știam ce să spun.
– Gândește-te puțin!
Se mută de la perete, se apropie de mine, se sprijini de birou și începu să gesticuleze ca să-și expună punctele principale.
– Ce instituție a fost cea mai influentă în vest vreme de secole? Biserica Catolică. Vaticanul. Și ni s-a spus, nu-i așa? Cu excepția faptului că au dispărut un secol întreg. Sfântul Scaun și-a pierdut influența pe care o avea la apogeul puterii, când toate celelalte secte și organizații secrete l-au slujit. A devenit mai slab, s-a înglodat în corupție și scandaluri de abuzuri asupra copiilor, și-a pierdut supremația. Roma a fost mult timp neputincioasă să protejeze interesele conducătorilor secreți. Creștinismul nu mai e o diversiune suficient de puternică: e prea abstract, incapabil de a fi tradiționalul – care-i expresia? – pescar de suflete. Nu!
Se aplecă înspre mine, ochii strălucindu-i precum cărbunii încinși.
– Avem o religie nouă, de mai bine de un secol. Stabilită, organizată, superioară oricărui lucru care ocupă astăzi conștiința vastei majorități a umanității.
Tăcu o clipă, se îndreptă de spate și-și întinse mâna stângă spre fereastră, spre stradă, mai mult sau mai puțin în direcția în care, ascuns vederii, se înălța Stadionul Steaua Roșie în depărtare.
– Și această nouă religie, prietene, e mondială de data asta: e fotbalul!
– Mirko, începui eu, dar el mă întrerupse.
– Nu, ascultă până la capăt. O să fiu scurt, nu mai am așa mult timp. Deci, fotbalul este noua religie. Stadioanele sunt noile biserici, meciurile sunt noile slujbe, iar FIFA – cu sediul în Zurich, din întâmplare, dintre toate locurile – este noul Vatican.
Își trecu mâna prin păr absent și se întoarse din nou spre mine.
– Nu întâmplător fotbalul modern a fost inventat în Anglia: a fost un experiment sprijinit de familia regală. Au creat o jucărie, o iluzie, și au fascinat milioane de oameni. Dragul meu, FIFA este o organizație non-profit și totuși învârte miliarde și miliarde de dolari. Are mai mulți membri decât ONU, pentru că recunoaște inclusiv asociațiile de fotbal ale națiunilor nesuverane. Regulile sale au întâietate asupra legilor țărilor în care au loc festivalurile religioase periodice – Cupa Mondială, înainte de toate, dar și campionatele regionale pe care le încredințează filialelor sale, UEFA, AFC, CONCACAF și altele. Ce dovadă de voință mai bună pentru puținii aleși decât să dea cu mingea la poartă, pe un teren? Unde creștinismul a eșuat secole la rândul, indiferent cât de mult a încercat – convertind budiști, musulmani, hinduși – fotbalul a reușit în doar câteva decenii. Se joacă în China și Japonia? Desigur. Orientul Mijlociu și Asia Mică? Fii sigur. India? Ei bine, acolo e la mare concurență cu crichetul, dar este tot un sport susținut de englezi, așa că nu există conflict de interese.
Dădui din cap, băui și îmi mai turnai în pahar. Mirko refuză sticla pe care i-o oferisem tăcut.
– Despre asta erau toate fragmentele, articolele și textele stocate pe discheta bietului Hans. Dar ce ar trebui să ne îngrijoreze cu adevărat este motivul pentru care Hans a decis să-mi dea acele documente și pentru care și-a dat viața: influența FIFA în geopolitica din Balcani. Vorbim acum despre motivul real, adevărat, singurul pentru distrugerea brutală și împărțirea Iugoslaviei.
Zâmbi din nou, dar zâmbetul părea mai mult ca un tic facial acum.
– Știi de ce a fost dezbinată țara noastră? De ce atât de mulți oameni au fost omorâți într-un război fără sens, de ce mulți au fost forțați să ia calea bejeniei, de ce ura s-a strecurat printre oameni în părțile alea, o ură, mă tem, care nu va dispărea niciodată?
– Ei, continuă, Mirko, șoptii eu. Spune-mi.
– Pentru ca, începu el, după care inspiră adânc, Iugoslavia să nu câștige Cupa Mondială.
Ploaia bătea pe fereastră mai tare decât mai devreme. În tăcerea care se instalase în biroul meu, părea că și lumina se stinge. Mă ridicai de pe scaun, mă îndreptai spre birou și aprinsei lampa.
– Sper să poți lămuri… teoria asta, îi spun.
Acum mă privea de peste birou, luminat de jos cu lumină electrică, asemenea antagoniștilor din thrillerele alb-negru. Dădu din cap.
– Poate știi sau poate nu, spuse el, dar, conform surselor pe care le-am găsit până acum, inclusiv documentele lui Hans, delegații familiilor conducătoare folosesc de obicei mijloace ca să anticipeze viitorul apropriat și pe cel îndepărtat. Încă de la mijlocul anilor optzeci au fost interesați de noi, folosind cei mai de încredere ocultiști ai lor. Așa au aflat că Steaua Roșie va fi campioană europeană cu șase sau șapte ani înainte să se întâmple. Toate descoperirile din rapoartele paranormale cădeau de-acord asupra unui lucru, ceva foarte important pentru ei: la finala Cupei Mondiale din 1994, Iugoslavia bătea Brazilia cu 2-1 pe Rose Bowl, în Pasadena, California, câștigând titlul. Și această prezicere, acest triumf inexistent ne-a pecetluit soarta. Nu li se putea permite balcanicilor să câștige Cupa Mondială. Ideea politică a națiunilor de diferite religii nu ar fi putut fi promovată astfel: conducătorii secreți guvernează de fapt încurajând conflictul, războiul și tensiunile perpetue prin care își măresc averea și își asigură influența. Ce a spus Tito că ar trebui să protejăm ca pe ochii din cap – frăția și unitatea noastră – a fost prea periculos pentru a ne bucura de această reputație. Trebuia să înceteze cu orice preț.
– Cum? întreb. Cum aveau de gând să oprească asta?
Mirko dădu din umeri.
– Nu s-au sinchisit cu Steaua Roșie și Cupa Campionilor, credeau că e o afacere internă UEFA, un incident irelevant pentru interesele lor mondiale. Totuși, echipa națională iugoslavă nu ar fi putut să participe la Cupa Mondială din ’94, să ajungă în finală și să bată Brazilia. Și astfel, într-o zi, în toamna lui 1987, au invitat aceste trei capete pătrate – știi de cine zic – și le-au făcut o ofertă de nerefuzat.
– Și toate astea erau în documentele pe care ți le-a dat informatorul?
– Tot. Fiecare transfer monetar. Fiecare operațiune cu arme. Fiecare declarație vamală. Fiecare plan de acțiune de propagandă. Crezi că e o întâmplare că tot conflictul a început pe un stadion de fotbal? Permite-mi să repet: fotbalul e mai mult decât un joc.
Rămăsei tăcut. Mirko se uită la ceas.
– Acum chiar trebuie să mă grăbesc, spuse el. Dar acum știi și tu. M-am eliberat. Secretul și tot restul.
– Stai puțin: de asta crezi că te-au retras? Poate superiorii Firmei au decis că tu însuți ai făcut discheta, ceea ce dovedește, ăăă, capacitatea ta scăzută pentru operațiuni?
Dădu din nou din umeri, își luă jacheta din cuier și începu să o îmbrace.
– Se poate, dar știu că nu-s nici nebun, nici capabil să inventez ceva atât de exagerat și complicat, ca să nu mai zic de fabricarea dovezilor care să susțină toate astea.
– Și acum o s-o pui în carte.
– O, da, spuse el. Încă am documentele de pe dischetă copiate pe calculator, cred că vor servi foarte bine în susținerea veridicității „teoriei conspirației” mele.
– Crezi că vei găsi o editură care o să vrea să le publice?
Întinse mâna spre clanță și se opri în fața ușii, întorcându-se încă o dată spre mine.
– Dacă nu găsesc, pot mereu s-o public eu. Nimic – și nimeni – nu mă poate opri. Până la urmă, uită-te la mine: mă grăbesc la un meci care e mai mult ca sigur că o să mă dezamăgească, dar ce să fac? E mai puternic decât mine. Stadionul Steaua Roșie e biserica mea. Din păcate. Ești sigur că nu vrei să vii și tu?
– Sigur. Mersi de invitație. Încă mai am de lucru.
– Bine atunci. Scuze că te-am ținut atâta, dar crede-mă, mă simt atât de ușurat. Înseamnă mult pentru mine. Mersi pentru băutură și pentru discuție. Mă duc să văd cum o să măture ai mei cu ai tăi pe jos. Să fac și puțină galerie.
– Salută-i pe ai tăi din partea mea, reușii să strig când el închise ușa.
Dintr-o dată singur în biroul uriaș și anonim, rămăsei nemișcat vreo treizeci de secunde înainte de a mă apropia de fereastra stropită de ploaie. Îl văzui pe Mirko în stradă, fugea spre tramvai în timp ce acesta se apropia de stație. Purta o șapcă cu roșu și alb și o eșarfă în aceleași culori în jurul gâtului. Reuși să urce în tramvai înainte ca ușa să se închidă, iar tramvaiul urcă dealul, spre stadionul nevăzut. Trecură câteva minute înainte să mă mișc și să mă apropii greoi de telefon. Am ridicat receptorul și am format numărul pe care nu-l mai formasem până atunci.
– Alo? zise vocea de la celălalt capăt după câteva momente, îndepărtată și rece ca o mașinărie.
– Eu sunt, spusei, abia audibil, repetând apoi mai tare. Eu sunt. Sun în legătură cu Mirko Vasiljević. Despre… situația pe care am discutat-o înainte.
M-am întâlnit cu deținătorul acelei voci o dată, în biroul superiorului meu, și i-am reținut numărul, sperând să nu fie vreodată nevoie să-l formez.
– Da.
– Tocmai ce-a fost în biroul meu. Am vorbit. Aveați dreptate.
Tăcere. O secundă… două… trei…
– Știi ce-ai de făcut.
– Da…
Mi-am dres vocea.
– Mai am o întrebare…
– Da?
– Se mai aplică asigurările pentru soția și copilul său?
Din nou o pauză scurtă. Apoi răspunse:
– Normal. Doar nu suntem animale, dragul meu.
– Înțeleg.
Am pus jos receptorul și m-am așezat la birou. Am deschis sertarul din dreapta jos și am scos de acolo o seringă, un ac hipodermic și un flacon cu lichid care provoacă stop cardiac. Am tras lichidul transparent într-un cilindru de plastic, am pulverizat puțin din vârf și l-am acoperit cu un capac de siguranță, astfel încât să pot păstra injecția letală în buzunarul meu în siguranță… așa cum făcusem și în Zurich, acum mult timp, în misiunea mea specială. Pauza va fi momentul perfect ca să ajung la peluza vest, să fac ce-am de făcut și să ies de acolo… asta dacă nu mă hotăram să rămân după toată agitația cu paramedicii, resuscitarea, brancardierii și să urmăresc meciul până la final.
Până la urmă, Mirko avea dreptate în privința unui lucru: fotbalul este mai mult decât un simplu joc.
Tradus de Diana Elena Șerban
