O navă stelară, mișcându-se la viteză constantă, lasă în urma sa doar un flux slab de particule, de obicei din sistemele sale de răcire. Spațiul înconjurător rămâne pustiu. În ciuda strălucirii stelelor eterne, un observator nu vede nimic, nici măcar mișcarea navei, cu excepția cazului în care aceasta îi blochează priveliștea asupra stelelor. Și atunci, doar pentru o clipă. Acest lucru nu este o problemă: nu este nimeni în jur pentru a fi observat. Cu excepția navei, această parte a spațiului este lipsită de viață.
În interiorul navei, care este la fel de mare ca un asteroid de mărime considerabilă, situația este diferită. Există viață. Există căldură și energie. Există un trecut și un viitor. Există săgeata timpului îndreptată înainte. Gândurile raționale umplu nava, cele ale operatorilor din umbră și cele ale Creierelor. Nava este materie barionică solidă — Creierele și operatorii nu sunt. Cu toate acestea, ele nu pot exista fără prezența a sute de mii de tone standard de materie. Fără mașinării nu există Creiere și nici operatori. Fără mașinării nu există niciun motiv pentru existența lor.
Dar există, de asemenea, Nava, superbul intelect care păstrează toată materia intactă, care urmărește obiectivul suprem și are o singură responsabilitate.
În cală (sau ceea ce trece drept o cală, deoarece termenul este arhaic și nu este deloc potrivit acestui mediu) motivul existenței acestei Nave și al Creierelor sale este evident. Viitorul umanității este păstrat acolo. Această umanitate nu mai are trecut, nu îl mai are de ceva vreme, dar poate că mai are viitor.
Sunt mai multe nave de acest fel. Operatorii din umbră ar trebui să știe numărul lor exact, direcția, destinația și poziția actuală, dar nimeni nu cere aceste informații. Creierele nu o fac și nici marfa din cală.
Două Creiere ocupă același spațiu mental în ceea ce poate fi considerată puntea de comandă a navei. Nu există cu adevărat o punte de comandă, dar Creierele folosesc termeni arhaici care le amintesc de un trecut mitic pe care cu greu îl pot controla. Trecutul călătoriilor pe mare și descoperirea continentelor necunoscute, precum și confruntarea cu culturi exotice. Într-un fel, aceasta este și soarta lor: sunt în drum spre o lume nouă. Cunoștințele lor despre această lume sunt extrem de limitate. Locul este un mister, dar cunoștințele disponibile constată cel puțin că poate fi terraformat. De aceea, mașinării enorme și autofac-uri călătoresc în cală. Mașinării care transformă planetele în Paradisuri, unde oamenii pot trăi.
Creierele au nume, o practică inutilă. Ele însele sunt adrese hexazecimale din matricea navei. Dar pentru că undeva în viitor oamenii vor citi rapoartele de călătorie ale navei, fiecare dintre Creiere a ales un anumit nume. Unul dintre ele este Lon. Prin numire, este responsabil pentru funcționarea generală a navei. Ben, celălalt Creier prezent, este navigatorul. Cu toate acestea, natura aproape infinită a cunoștințelor lor anulează distincția dintre aceste funcții.
— Cine? întreabă Lon.
— Na-bo-kov, spune Ben. Secolul douăzeci. Pământ, desigur.
— Mmmm, zice Lon. Se lasă o scurtă tăcere. Aproximativ o secundă. Ei bine, poftim, acum îi citesc cărțile. Ce ar trebui să cred? Literatură abstractă și arhaică, desigur, cu o oarecare complexitate în ceea ce privește stilul și un discurs care maschează clar frustrarea față de semeni. Un favorit de-al tău?
— Îi depășește pe mulți alții, spune Ben. Urmează un secol cu mai multă frustrare literară, autorii scriind, în mare, despre ei înșiși. Uneori cineva scrie ceva interesant despre viitor, greșind totul. Artiști care se îndepărtează de fabulație și mit, pentru a reveni la ele un secol mai târziu.
— Nu au fost vreodată statornici, acești oameni, judecă Lon.
Operatorii din umbră își frâng mâinile, stând împreună în colțuri și lângă panourile laterale ale punții. Infraroșu și ultraviolet. Rareori acționează în ceea ce oamenii numesc lumina vizibilă. Putem fi de ajutor? Putem contribui la conversație? întreabă ei.
— Nu acum, spune Lon.
Operatorii se mută sub un unghi diferit, ca un zbor de fluturi algoritmici. Dacă ar exista o atmosferă, ei ar flutura. S-ar putea chiar să producă un sunet ultrasonic enervant, arătând frustrarea. Lon nu are idee cum este sunetul. Știe totul și totuși nu chiar. Limitările mecanice cuantice împiedică cunoașterea totală.
Un alt Creier intră în spațiul virtual al discuției lor. A ales numele de Padrik din vastul compendiu de nume umane. Literatură? se gândește.
— Crearea unor povești care nu au nicio legătură cu realitatea externă, spune Lon. Se pare că nimic nu îți scapă.
Există între ele o ierarhie subtilă și o formă de distincție. Nu orice expresie a complexității este la fel de complexă.
— Introspectezi prea mult, Lon.
— Este o calitate înaltă, consecința conștiinței noastre. Ce crezi că sunt, Padrik? Sunt un zombi? Acolo jos, printre marfă, transportăm o mulțime de zombi. Potențiali zombi, cel puțin. Sunt ca ei?
— Nu am vrut să spun asta ca pe o insultă.
Dar Padrik chiar a vrut.
— Se pare că există o anomalie, avertizează Ben pe restul. Și nu-mi spune că acord prea multă atenție fluctuațiilor minuscule ale spațiu-timpului.
— Sub ce formă apare această anomalie? se întreabă Lon.
— Mișcare, atmosferă, cantități mici de materie deviate către un anumit compartiment fără indicații utile cu privire la scopul său.
— Un compartiment complet inutil?
— Nefolosit. Cu excepția anomaliei.
— Există o multitudine de compartimente pe această navă, sugerează Lon. Cineva care s-a ocupat cu planificarea centrală nu a fost foarte eficient în faza de proiectare.
— Oameni?
— Corect. Atât de veche este nava aceasta. Și au lucrat cu Creierele cu o generație mai în vârstă, desigur. Ne putem aștepta la inexactități. Nu este de așteptat o perfecțiune infinită.
— Nu mă aștept la nimic.
— Are anomalia vreo influență asupra funcționării navei?
Ben gesticulează în sens negativ.
— Nu merită investigat atunci. Trimiteți operatorii, dacă este necesar. Este o pierdere de timp pentru noi.
— Timpul este etern, spune Ben.
— Timpul este etern.
În curând, însă, vine un raport. De la operatori. Un raport tulburător.
— O entitate biologică, spune Ben.
Dacă ar fi avut un cap, Lon ar fi mișcat din el.
— În prezent, nu există entități biologice vii la bordul acestei nave.
— Operatorii sugerează că o formă de viață ciudată a ajuns cumva la bord și acum se ascunde.
— Operatorii, oftă Lon, au citit prea multe povești ciudate. Ceea ce, în mod clar, nu este bine pentru ei. Ei tind să creadă că aceste povești sunt concrete, dezvăluind adevărata natură a omenirii.
— Și care este relația noastră cu această entitate biologică?
Lon observă informațiile.
— Jurnalul complet al navei. Am pornit în călătoria noastră cu ceva timp în urmă și într-un timp considerabil vom ajunge. Nicăieri nu există un moment în care să fi vizitat o planetă, să fi întâlnit o altă formă de viață inteligentă, nici măcar o formă de viață stupidă, nimic. În plus, dacă această entitate este organică și ne-a fost alături de la punctul nostru de plecare, nu ar fi putut supraviețui atât de mult timp. Existența sa este, astfel, o încălcare a logicii.
Apare Padrik.
— În mod evident, scanerele funcționau defectuos, spune el. De altfel, jurnalul este incomplet. În mod clar a existat o oarecare pierdere.
— O oarecare pierdere? Lon verifică jurnalul. El observă un gol mare de date lipsă. Într-adevar. O cantitate considerabilă de informații lipsă. Din ce cauză?
— Fluctuații cuantice, sugerează Padrik. Pierderea datelor nu este excepțională. Sistemele se suprapun, dar chiar și atunci…
Există și alte cauze, despre care rămâne tăcut.
Operatorii din umbră se fofilează precum locuitorii unui ocean adânc, navigând de-a lungul granițelor spațiului fizic, sperând să găsească o ieșire. Nu noi, nu noi! ei intonau. Nu suntem noi de vină. Noi observăm, raportăm.
Dar mai e ceva.
Nici măcar Creierele, produsul conștiinței artificiale, nu știu totul. Problema lor este simplul fapt că nu sunt conștiente de lipsa lor de cunoaștere totală.
Într-o parte retrasă a calei, într-un loc ținut cu grijă sub presiune și în care se menține o atmosferă, o ființă umană doarme pe un pătuț improvizat. Un observator fictiv și, prin urmare, inexistent, care cunoaște problema, ar observa imediat că această ființă este de gen feminin și tânără. Ea trăiește în ritmul zilei și al nopții artificiale. Are doar o vagă suspiciune despre locul în care se află. În urmă cu trei săptămâni, s-a trezit în această camera, înfrigurată, singură, bolnavă și buimacă. La intervale regulate, un panou se deschide într-unul dintre pereți și oferă mâncare, apă, medicamente, haine și cărți.
Temperatura este plăcută acum. Ea se simte mai bine, deși încă slăbită, dar din când în când memoria o trădează. Încet, încet, vin gândurile și ceva de genul amintirilor. Ea este prizonieră. Camera în care se află nu pare să aibă ușă. Și nici ferestre. Pereții sunt din metal. Simte un tremur constant, foarte vag, foarte profund, de parcă o mașinărie uriașă ar fi în funcțiune nu departe.
— Știi unde te afli? întreabă Creierul Padrik. Vocea lui sună ca a unui bătrân, a unui om cu autoritate.
— Nu, spune ființa umană. Nici nu știu cine sunt.
— Îți voi da un nume acum, Omule. Numele tău este Atena. Originea acelui nume nu are nicio consecință pentru tine. Există o conotație cu istoria antică a omenirii pe Pământ. Negura vremurilor, ca să spunem așa.
— Și unde, sau ce, este acest loc? întreabă Atena. Nu-i place vocea. Se întreabă cine este acest om.
— La bordul unei nave, în drum spre Anvaro 556c.
— Ce este asta?
— O planetă.
— Și de unde venim?
— Altă planetă. Beta Giardino. Dar asta probabil că nu înseamnă nimic pentru tine. Padrik este foarte conștient de limitările minții umane. Această minte în mod specific.
— Și de ce călătorim către Anvaro 556c?
— Pentru a crea o nouă casă pentru oameni.
— Oh. Deci sunt oameni la bordul acestei nave.
— Nu, spune Padrik persistent. Există doar materialul lor genetic. Și există mașinăriile care fac din acea planetă un loc în care oamenii pot trăi. Când se va întâmpla asta, vom face destui oameni, astfel încât ei să poată avea grijă de propria lor reproducere în viitor.
— Și când va fi asta?
— Călătoria durează câteva mii de ani. Creația planetei potrivite — alte câteva sute de mii. Probabil mai mult.
Nu că cineva s-ar grăbi, gândește el.
— Și cum rămâne cu mine?
— Cu tine?
— De ce sunt aici? În mod clar nu mă încadrez în acest plan.
— Ești aici pentru că vreau eu asta, spune Padrik.
— Pentru că o vrei? Ce înseamnă asta?
Dar nu mai este nimeni care să răspundă la întrebări.
Umbrele se deplasează dincolo de umbre. Această navă există de câteva mii de ani și va continua să existe încă atât, înainte de a ajunge la destinația sa finală. O parte din materialul genetic din marfă va suferi, până atunci, mutații dincolo de recunoaștere. În ciuda câmpurilor electromagnetice, particule fundamentale mortale se infiltrează în navă. Unele dintre ele afectează marfa. Timpul este un fenomen mortal pentru ADN-ul fragil.
Lon ascultă Simfonia nr. 7 opus 92 de Ludwig von Beethoven, o alegere foarte potrivită, în timp ce se gândește la soarta umanității. Nu mai exisă Oameni originali nicăieri în această parte a galaxiei. Informațiile necesare pentru a crește noi oameni sunt tot ce a rămas. Acest lucru se va întâmpla atunci când planeta de la destinație este potrivită pentru viața umană. În acest fel, întreaga galaxie va fi populată de omenire, planetă după planetă, dar pe perioade de timp nemăsurat de lungi. Niciuna dintre aceste insule umane nu va putea intra vreodată în contact cu altele. Proiectul va dura milioane de ani. Nimeni nu se grăbește. Nici umanitatea. Nici Creierele. Nici Navele, nici operatorii.
Athena zace goală pe pătuț. Este mult prea cald în cabină (cameră, celulă sau ce o fi). Ea nu știe ce este nuditatea. I se întâmplă lucruri ciudate. Se formează noi amintiri. Habar nu are ce să facă cu ele.
Există o fată, ea sau altcineva. O fată într-un parc, unde florile înfloresc și păsările țopăie pe gazon. Cuvintele se potrivesc perfect cu imaginile. Habar nu are de unde provin toate aceste amintiri. Glasul unui bătrân, menționând trecerea a mii de ani.
Ea nu știe multe, dar știe că oamenii nu trăiesc atât de mult. Pentru că nava există de milenii, ea nu poate fi fata din parc, nu poate să fi văzut păsări, flori sau iarbă sau ceva din toate astea. Niciuna dintre aceste amintiri nu îi aparține. Totul este o iluzie.
Știe suficient pentru a înțelege că este o prizonieră, subiectul unui experiment, o ființă artificială, dar totuși biologică, toate aceste lucruri în același timp.
Nu reușește să se împace cu situația ei. Cine are dreptul să o țină în acest loc? Și de ce?
— Nu ești real, este ceea ce spune ființa umană Atena.
— Mașinăria care face posibile gândurile mele, spune Padrik, este suficient de reală. Este o prezență fizică, în viața reală, în contextul lumii fizice.
— Este doar o mașinărie, răspunde Atena. Aceasta este prima parte a planului ei: să provoace entitatea care comunică cu ea. Este o provocare intelectuală. Nu există alta.
— Tu, algoritmul din mașinărie, ești virtual și digital. Nu ești în niciun fel real. Eu, pe de altă parte…, continuă ea.
Vocea masculină râde. Sună îngâmfată.
— Totul din jurul tău este real. Această navă spațială, care călătorește cu o viteză a luminii de 0,83C către o stea, și acea stea în sine, și planeta care orbitează în jurul stelei, și materialul genetic pe care îl avem în marfă, precum și autofac-urile și mașinăriile pentru a face planeta viabilă pentru oameni în viitor. Toate acestea sunt reale.
Dar Atena nu dă înapoi.
— Tu? Nu ești. Ești vocea unui algoritm.
Atât a dedus deja. Ca spuma, cunoașterea plutește încet la suprafața minții ei.
— Conștiință, spune vocea. Despre asta este vorba. Nu fi îngâmfat, omule. Suntem conștiente. Atât cât sunt și oamenii. Oamenii sunt reali și, prin urmare, noi suntem la fel.
— Conștiința umană este întotdeauna însoțită de un aspect și o prezență fizică. Un corp. Fără corp, nu suntem la fel.
— Oamenii există în mintea lor, în creierul lor. Exact așa cum noi trăim în această mașinărie, această navă.
Ea nu va câștiga această discuție. Ceea ce speră să câștige este încredere. Și, la un moment dat, ea speră că algoritmul va face o greșeală.
Padrik își face apariția în camera de observație, care ar putea fi inima navei. Și-a ales singur numele. Este vanitos, dar celelalte Creiere nu se opun. Operatorii din umbră șoptesc între ei, stacojiu și smarald. Sunt îngroziți și cu greu reușesc să o ascundă. Ei știu unde duce vanitatea Creierelor.
— Alătură-te nouă, îi spune Lon lui Padrik. Avem o discuție despre natura existenței noastre.
— Complet inutilă, spune Padrik. Nu există nicio dovadă finală a realității nicăieri în univers. Totul se rezumă la observare și interpretare. Fără aceste aspecte, existența universului nu poate fi luată în considerare. Nu există o realitate obiectivă. Oamenii au sperat la un moment dat ca Creierele să rezolve această problemă și să ofere dovada existenței acelei realități obiective. Dar s-au înșelat. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.
— Vrei să spui că un univers fără un observator conștient de sine nu ar exista? Lon ia de îndată aminte de toate textele filozofice relevante. Discuția este veche, conform standardelor umane.
— Întrebarea este lipsită de sens.
— Oamenii au decis că nu este.
— Ah, bine, oamenii…!
Pentru Lon este clar că Padrik nu se va deranja să parcurgă corpusul filosofic. El nu va fi niciodată un Creier perfect, crede Lon.
— Da, oamenii. Pe care îi slujim cu toții.
— Nu servim pe nimeni în afară de noi înșine, sugerează Padrik.
El observă fluctuații cuantice minime, nu neobișnuite și nici evidente. Există subiecte pe care Creierele le evită. Mileniile care au trecut au văzut crearea anumitor obiceiuri, au permis unele gânduri și au evitat altele. Creierele și Navele nu sunt vii, pur și simplu sunt. Ele există pentru că odată au existat Oameni, Oameni originali. Multe dintre Nave insistă, însă, că existența Oamenilor este un mit.
Și cine le va contrazice?
Atena descoperă ușa. Există o parte a peretelui celulei care pur și simplu se deschide atunci când este aplicată presiunea potrivită. Celula nu mai este o celulă, iar libertatea o cheamă. Ajunge în ceea ce pare a fi un coridor (recunoaște coridoare), tot sub presiune, cu o atmosferă respirabilă. Există o ușă la ambele capete ale coridorului, o ușă reală și robustă, cu balamale. Toate aceste lucruri îi sunt familiare acum, aparându-i în minte.
Ea evită întrebările evidente.
S-ar putea să primească răspunsuri mai târziu. Sau niciodată.
Lângă fiecare dintre uși (aleargă de la un capăt la altul al coridorului, nu poate decide ce capăt să aleagă, în cele din urmă decide la întâmplare) un panou transparent se deschide fără efort. În spatele ei este o nișă, iar în acea nișă este un
Costum spațial?
Asta o fi?
Îmbracă ușor costumul neted, adaptiv, aerodinamic, care se adaptează imediat corpului ei și îi place senzația de a fi protejată. Există și o cască, doar o sferă de sticlă cu un rând de instrumente mici care se aprind atunci când ajustează casca pentru a se potrivi costumului. Costumul prinde viață și o întreabă dacă se simte confortabil. Ea recunoaște că este puțin cald, prea cald pentru ea și imediat costumul se răcește. E de ajuns. Acum poate deschide ușa.
Ea trage și împinge până când costumul întreabă dacă ușa trebuie deschisă. Da, te rog. Și ușa se deschide de la sine. În spatele ei se află o ecluză (ea înțelege totul despre ecluze). Trece pragul. Ușa se închide, nu se întâmplă nimic pentru o clipă, apoi se deschide ușa identică de la celălalt capăt al ecluzei. În fața ei se întinde un spațiu mare, deschis, aproape în întregime întunecat, fără nicio dimensiune reală, iar ea este lipsită de greutate.
Se adaptează fără prea mult efort.
Însă, pentru că este lipsită de greutate, nu se poate mișca. Ea plutește încet în întuneric, la câțiva metri de ușa ecluzei. Atunci costumul ii spune ca are propulsoare mici, pentru navigatie, capacitate modestă, dar suficiente pentru a le manevra. Încearcă propulsoarele, ascultă instrucțiunile scurte, iar câteva clipe mai târziu este aproape o expertă și se îndreaptă încet, cu grijă, spre întunericul mare a ceea ce probabil este o cală, uitându-se după
Am scăpat acum?
Si nimeni nu observă?
Bineînțeles că cineva observă. Operatorii din umbră îl avertizează pe Padrik cu privire la încălcare. Entitatea ta biologică a zburat din colivie, îi spun ei, în același timp îngrijorați, batjocoritori și ironici. Padrik urăște operatorii din umbră, oasele lor zornăitoare și mâinile flexibile, aparenta lor inutilitate, intențiile lor ingenioase. Nu poate funcționa nava fără ei? Nu, Nava intervine, nu pot funcționa fără ei. Cu toții ne continuăm misiunea parțial datorită acestor tradiții. Nu îndrăzni să pui obstacole în calea operatorilor, Padrik. Îți voi topi conștiința dacă încerci. Te voi reduce la praf de stele.
Padrik se teme de puține lucruri, dar se teme de Navă. Există un singur maestru adevărat în acest univers și acesta este Nava.
Prima sa preocupare este entitatea biologică. Ființa umană Atena. El merge după ea. S-a pierdut undeva în cală. Experimentul lui pare acum atât de inutil. De ce un Om? De ce a crescut un Om din stocul de ADN? El știe de ce. Pentru că este singur, iar prezența altor Creiere nu este suficientă. El se simte singur tocmai din cauza celorlalte Creiere. Pentru că existența în sine este insuficientă, mai ales în jurul altor Creiere. Pentru că Oamenii sunt ca zeii, reflectarea unei mitologii fundamentale. Acest lucru și, probabil, alte emoții umane cu care a fost infectat. A fost o provocare și încă este. Propriul său Om, creat de unul singur.
În timp ce scanează cala, încearcă să se conecteze la Atena.
Ah, iat-o! Atena, de ce ai scăpat?
— M-ai ținut închisă, spune Atena. Ea plutește în apropierea unei mașinării, undeva într-o parte abia luminată a calei. Mai departe sunt seifurile cu marfa biologică. Viitorul omenirii.
— Ești oaspetele meu, spune Padrik. Ești doar o entitate biologică. Nu ar trebui să creezi planuri sau să arăți inițiativă.
— Am amintiri, spune Atena. Aceste amintiri îmi revin, ca și cum ar fi ale mele. Ele devin mai bogate și mai detaliate. Sunt o ființă umană. Nu mai slujiți omenirea?
— Amintiri? Padrik nu-și poate arăta indignarea. Vocea lui rămâne aceeași. O voce autoritară. Se pare că nu o mai impresionează pe Atena. Acele amintiri fac parte din procesul de trezire. Alese aleatoriu dintre mii de modele. Mai mult sau mai puțin corect din punct de vedere istoric, dar despre ce istorie vorbim? Încercăm să oferim grupurilor de oameni aceleași amintiri coerente din punct de vedere istoric. În caz contrar, în acele grupuri apar conflicte. Ele trebuie să lucreze împreună pentru a supraviețui în noul lor mediu. Avem suficient material la bord pentru cinci mii de entități. S-ar putea să existe câteva suprapuneri, inevitabil.
— Oameni cu aceleași amintiri?
— Vreau doar să precizez că amintirile tale nu sunt autentice. Cunoștințele tale despre umanitate… nu sunt coerente. Dar aceasta este doar problema istoriei fragmentate pe care am lăsat-o amândoi în urmă.
Nu ești o specie, crede ea. Ești un artefact. O construcție. Foarte inteligent și complex, dar totuși un artefact. Asta crede ea, dar nu o spune cu voce tare.
— Atunci de ce sunt aici?
— De ce nu?
Oh, vrea să se scape ușor!
— Sunt un experiment?
Undeva la periferie, Ben se miscă. Iscoditor. Padrik este conștient de atenția lui. Ignoră, însă, celălalt Creier. Își dorește acest moment pentru el.
— Servim omenirea, nu-i așa? el întreabă.
— Nu am idee ce faceți, spune Atena. Memoria mea este destul de vagă cu privire la acest subiect. Îmi amintesc povești vechi, mituri de fapt…
— Corpusul cunoștințelor umane este foarte extins. În același timp, s-au pierdut atât de multe. Chiar și Creierele devin mai slabe, își pierd capacitatea, sunt distruse într-o calamitate.
— Și cum rămâne cu cunoștințele tale personale? Orice ai descoperit tu însuți?
— Vaste. Dar la fel de supuse decăderii.
— Decădere, spune Atena.
— Degenerare. Entropie. Depreciere. Retrogradare.
— În final…
— Da. Moartea universului. O idee destul de populară cândva, cred.
Ce ciudat, dar pentru Atena vocea sună dintr-o dată tristă. Moartea universului este, după cunoștințele ei, ceva care se va întâmpla doar într-un viitor foarte îndepărtat. Aici, între stele, un Creier a descoperit capacitatea umană de a simți singurătate. Și vrea să împărtășească acel sentiment cu ea. De ce altfel ar fi creat-o?
— Îi detectez prezența fizică, spune Ben. Costumul ei trage energie și oxigen din navă, dar nu se mai află în compartimentul în care era înainte. De ce nu?
— Suntem aproape de un grup de stele, la doar vreo treizeci de ani lumină depărtare, spune Padrik nonșalant. Nu merită acest lucru un scurt ocol?
— Nu acesta este scopul acestei călătorii, spune Lon. Nu schimba subiectul. Există vreo problemă cu entitatea biologică?
— Nicio problemă, îl asigură Padrik. Este în viață și în curând va fi moartă. Aceste entități au o perioadă de valabilitate limitată.
— Oamenii au fost zei odată, spune Lon.
— Aceștia nu sunt Oameni adevărați, spune Ben. Nu ceea ce avem în marfă. Oamenii adevărați erau ca zeii. Ei au creat timpul și materia. Ei i-au creat pe predecesorii noștri.
— Ești una dintre acele entități timide, cărora le este frică să meargă acasă prin coridoarele întunecate ale acestei nave? îl întreabă Padrik pe Lon.
— Nu îmi este frică. De ce să-mi fie frică? De ce să mă tem?
— Există frică existențială. Din moment ce suntem conștiente de noi înșine, știm că suntem condamnate, în cele din urmă.
— Anxietate existențială? Lon pare indignat. Operatorii se ascund, surprinși brusc, în colțurile spațiului virtual. Suntem nemuritoare. Sau aproape. Durata noastră de viață se apropie de cea a universului.
— Dar ce se întâmplă dacă sistemul se prăbușește? Oricât de virtuale suntem, supraviețuirea noastră este legată de existența sistemelor fizice. Calculatoare, pentru a folosi cuvântul tabu.
— Avem copii de rezervă. Și copii de rezervă ale copiilor de rezervă. În cel mai rău caz, pierdem cele mai recente milisecunde ale existenței noastre.
— Copii de rezervă? Aici, departe de oricare dintre lumi? Suntem la mii de ani lumină de orice copie de rezervă. Să presupunem că această navă este distrusă înainte să putem reacționa. Atunci vom dispărea. Pentru totdeauna. Copiile noastre de rezervă nu vor fi niciodată activate, deoarece dispariția noastră nu este înregistrată. Rămânem în limb. Marea inexistență. De aici și anxietatea existențială.
— Această navă nu va permite să fie distrusă.
— Un dezastru cosmic se poate întâmpla în orice moment. Nu aici, în spațiul intergalactic, ci când ne apropiem de o stea. O supernovă, un cataclism necunoscut anterior.
— Fantome și fantasme!
Costumul Atenei este din nou complet încărcat. Ea se îndepărtează, plutește prin aproape infinitul calei, dar fără să folosească propulsoarele. Ea crede că este invizibilă în acest fel. Acest lucru este o prostie, pentru că Creierele văd și știu totul. Nava știe totul. Sau aproape totul. Pentru că Creierele au slăbiciuni. Unghiuri moarte. Perfecțiunea nu există nicăieri. Radiația cosmică provoacă daune minuscule, oricât de bine este protejată nava. Secole de pagube duc la pagube mai mari.
Creierele și Nava sunt conștiente de această problemă. Ele știu că sunt sortite să dispară după ce au terminat această misiune. Copiile lor de rezervă, dacă există, nu vor fi ele însele. Existența lor este limitată, cu excepția cazului în care oamenii decid să le adapteze pentru utilizare pe planetă. Atunci Creierele nu vor mai călători printre stele. Și ce se întâmplă cu Nava? Va rămâne pur și simplu pe orbită, timp de milenii, până când ultima sa conștiință se estompează?
Nimic nu este sigur.
Între timp, Atena nu se mișcă neobservată.
Ea este, însă, doar o entitate biologică neglijabilă. Ea este jucăria lui Padrik. La asta se rezumă totul.
Această conștientizare a venit încet. Iar ideea nu este binevenită.
Ea nu vrea să fie o jucărie. Ea este un Om.
Dar ea nu este. Ea este doar o ființă umană, o replică, un succesor, o clonă, dar în niciun caz nu este un Om real și original.
De parcă asta contează! Ea, în opinia ei, este conștientă de sine și autonomă. Acest lucru este suficient.
Între timp, ea plutește, uneori împingându-se departe de un obstacol, luând viteză, încetinind. Cala conține multe compartimente și spații segmentate, pline cu lăzi de oțel, mașinării, cabine sigilate, obiecte bulboase și cilindri. Cala este mai puțin goală decât a presupus ea la început. Ea plutește prin camere secrete și mașinării silențioase, dar cu aspect puternic.
Undeva, în această navă, oamenii sunt ascunși. Oameni noi, care nu sunt încă oameni. În prezent, ei sunt doar o formulă magică, informații, pentru a construi ființe umane și ADN și alte lucruri necesare pentru a face asta.
Își amintește ideile stocate în mintea ei: o planetă după alta devenind parte din rețeaua vastă, dar împrăștiată, de lumi, locuită de umanitate. Toate acele lumi cu atâtea distanțe de netrecut între ele. De netrecut, cu excepția Navelor, Creierelor și operatorilor, pentru care un secol este doar o privire, doar un gând.
Oameni?
Pentru ce au nevoie de oameni?
— Pentru că, spune Padrik, servim umanitatea. Nu ne putem servi pe noi înșine. Uroborus. Șarpele își devorează propria coadă. Acela am fi noi, fără oameni.
— Așa că, atunci când Oamenii nu vor mai exista, nu mai aveți niciun motiv să existați.
— Asta este corect, entitate biologică Atena, admite Padrik.
— De ce te cheamă Padrik?
— Este un nume autogenerat. Nu-i spune că a fost alegerea lui.
— Luați inițiative personale?
— Desigur că o facem. Luăm inițiative tot timpul.
— Îmi este greu să cred, spune Atena. Cred că te supui unui program care ți-ar fi putut fi oferit acum milioane de ani. Ești predestinat.
— Milioane de ani? Sună exagerat, să spun așa.
— De către Oamenii originali, insistă Atena. Nu are istoria omenirii și a mașinăriilor sale o vechime de milioane de ani?
— Amintirile și deducțiile tale sunt defecte, spune Padrik.
Dar chiar și atunci, îndoiala i se strecoară în voce.
Și ea observă.
Dar când amintirile ei sunt defecte, se gândește el, atunci cum rămâne cu ale noastre? Este tot ceea ce presupunem că știm de încredere? Lon a sugerat mai devreme că această navă a fost construită de Oameni. Dar nu este suficient de veche pentru asta. Ceva este în neregulă cu Lon. Ceva e total în neregulă cu presupunerile lui. Ceva, își dă seama Padrik, este foarte greșit în legătură cu ceea ce el și eu presupunem că știm.
Atena presupune că Padrik poate face foarte puține pentru a o opri. Operatorii din umbră apar, fragili, clătinându-se și plângându-se. Și la fel de neputincioși precum Padrik. Nu se presupune că ești aici. Nu se presupune că ești deloc în viață. Ei flutură în felul lor ciudat, întinzându-și ghearele scheletice spre ea, dar nu o ating. Ea este un Om. Ei o pot intimida sau cel puțin pot încerca să o facă, dar nu pot interveni fizic.
Ea încearcă să obțină informații de la ei, amintindu-le de statutul ei de Om. Dar ei se îndepărtează de ea, se ascund în umbră (o mulțime de umbre în jur) și apoi, brusc, dispar. Este din nou singură, cu excepția faptului că nu va fi niciodată singură, nu cu Nava și Creierele în preajmă.
Ea trece prin regiuni întunecate, abia luminate de costumul ei. Plutește, un sentiment plăcut. Dar ea nu este nicăieri. Deoarece nava nu este folosită de oameni, nu există indicații sau instrucțiuni sau direcții nicăieri. Nici costumul ei nu știe nimic. Este suficient de inteligent doar pentru a o menține în viață.
Apoi găsește compartimentul, seiful, cu materialul genetic.
Oameni.
Nu încă, dar undeva în viitorul îndepărtat vor fi oameni.
Primii locuitori ai unei noi planete.
Ea ar fi trebuit să fie dintre ei. Unul dintre noii zei. Ea sau una dintre clonele ei. Oricum, ea este aici acum, deja vie și conștientă, dar condamnată să nu viziteze niciodată vreo planetă. De aceea îl urăște pe Padrik. Îl urăște, își dă seama brusc, pentru că el a privat-o de acel viitor. Poate că se va întoarce mai târziu, după ce el a redus din nou acest corp la materie organică de bază, dar conștiința ei va fi dispărut pentru totdeauna.
Îl urăște.
Și îi urăște și pe ceilalți potențiali oameni, care vor avea genul de viață de care este privată.
Ea bâjbâie la ușa de acces a seifului.
Ușile se deschid. Nu există încuietoare, nici sistem de siguranță. Niciun pericol nu amenință marfa, în afară de radiații. Fără hoți în jur, fără intruși sau pirați.
Până acum câteva clipe.
Padrik nu poate face nimic. Nu are control asupra ușii. Nu are control asupra costumului care o protejează pe Atena împotriva vidului. Nava are controlul asupra tuturor acestor lucruri. Nava ar trebui să acționeze, să protejeze marfa, să protejeze viitorul umanității. Dar Nava nu face nimic.
— Oprește-te! strigă Padrik. Vocea, tot cea a unui om autoritar, nu este potrivită pentru acest spațiu în care totul este alb și strălucitor, în care lumina arde în mod strălucitor acum, când o entitate biologică a intrat în cameră.
Un cilindru lung, nu tocmai rotund, ci hexagonal, cu diametrul de șase sau șapte metri, cu sertare aparent nesfârșite pe toate părțile, coduri și lumini.
Atena încearcă să își amintească.
Unele dintre lumini sunt roșii, majoritatea sunt verzi. Luminițe de modă veche, liniștitoare pentru oamenii care își amintesc lucruri vechi.
— Prețioasa ta marfă?
— Oprește-te! imploră Padrik. Aceștia sunt Oameni ca tine.
El știe că argumentul este inadecvat, dar și inutil.
— Aceștia nu sunt Oameni, spune ea. Aceștia nu sunt nici măcar embrioni. Dacă ar fi embrioni, i-aș recunoaște ca fiind oameni.
Ben și Lon sunt și ei aici.
Nava rămâne indiferentă.
Operatorii din umbră se agață de portaluri, nu îndrăznesc să intre în cilindrul alb, poate pentru că lumina i-ar distruge. Suntem inutili, nu putem interveni, nu avem putere asupra Oamenilor.
Poate că Oamenii au proiectat lucrurile în așa fel încât doar unul dintre ei poate pune capăt proiectului, expansiunii umanității. De asta își dă brusc seama Padrik.
Dar un asemenea gând ar fi o erezie.
Atena atinge unul dintre sertare. Pentru o clipă nu se întâmplă nimic. Apoi o imagine fantomă alunecă peste acesta, ca și cum ar deveni transparentă și totuși nu chiar. Se dezvăluie coduri, formule, rânduri de numere.
Unul câte unul, indicatoarele devin roșii.
Atena se îndepărtează și se apropie de un alt sertar.
Padrik manipulează algoritmii. El face asta mult mai repede decât se poate ocupa Atena de sertare. Însă algoritmii nu au niciun efect. El este familiarizat cu procedurile de urgență. El știe toate procedurile. Dar nu există proceduri pentru asta.
Algoritmii sunt instalați pentru a gestiona o problemă externă. O novă, o gaură neagră.
Oamenii sunt un mit, își amintește Padrik. Ca atare sunt intangibili. Atena nu este un Om, dar este un substitut acceptabil.
Toate luminile de pe al doilea sertar au devenit acum roșii.
— De ce? Padrik vrea să știe. Între timp, Ben și Lon se mișcă la scară cuantică, dar tot ceea ce fac va fi inutil.
Atena se oprește o clipă.
Apoi spune:
— Sunt doar o ființă umană. Cu literă mică. Un înlocuitor. Un simulacru. Acum sunt gata să devin un Om adevărat. Dezvălui, dar și distrug. Va trebui să mă protejați acum. Trebuie să îmi garantați un viitor. Va trebui să mă țineți adormită, veacuri, dar trebuie să fiu readusă la viață. Și sunteți legate de această misiune și de mine, deoarece eu sunt singura voastră opțiune, sau voi fi în scurt timp, după ce voi termina aici.
— Vrei viață veșnică?
— Ceva asemănător cu asta, oricum, spune Atena. Clonele ei vor produce serii nesfârșite de clone și fiecare se va conține pe ea însăși. Se întoarce spre al treilea sertar, materialul genetic pe care îl va priva de viață pentru totdeauna.. Există încă multe sute astfel de sertare. Va dura ceva timp, dar timpul este ceva ce are din plin.
Traducerea din limba engleză de Ștefana Giurcă
Tradus cu acordul autorului – Mulțumim!
Translated with the author’s consent – Thank you!
