În această povestire horror, Raymond își descoperă pasiunea pentru arahnide… iar arahnidele pasiunea pentru Raymond. Așa că se conturează treptat perspectiva comunicării și a unei înțelegeri… dar cu ce preț?
— Mie întotdeauna mi-au plăcut păianjenii, le-a zis Raymond. Târâtorii ăia mici le dau fiori tuturor, dar mie-mi plac. Nu mă sperie. Mi se par fascinanți. Am casa plină de păianjeni de plastic. Și lilieci și cranii. Sunt fan horror. Am tot adunat asemenea chestii ani de zile, până mi s-a umplut casa. Poate de-aia m-au ales tocmai pe mine pentru planul lor. Și-au văzut replicile de plastic, au înțeles cine sunt și au vrut să mă folosească.
— Mai încet, Raymond, i-a spus inspectorul de poliție. Zi-mi povestea de la început.
— Adică de când am găsit un păianjen pe birou și mi s-a părut că ceva-i deosebit?
Inspectorul a dat din cap.
Raymond s-a concentrat și-a răspuns:
— Acum vreo câteva săptămâni am găsit un păianjen la mine acasă și am observat imediat că nu se comportă normal. Lucram la calculator și deodată l-am văzut cum gonește peste birou. S-a oprit lângă tastatură și a părut că mă privește.
Dup-aia s-a mai fâțâit puțin pe birou, a trecut dincolo de tastatură și înapoi, iar de câteva ori s-a oprit de parcă verifica dacă mă uit după el. Înainte de a pleca de tot s-a mai oprit o dată, cu un fel de ultimă privire. Mi s-a părut că avem un contact vizual.
M-am gândit la ce a făcut și am încercat să înțeleg. Mi-era clar că ceva era deosebit. Musafirul cu opt picioare avea vreun scop. Poate să-mi testeze reacția la cei de felul său, în timp ce lucram? Majoritatea ar fi fugit urlând sau ar fi strivit biata creatură, dar eu m-am comportat prietenos și pașnic – oare exact ce voia să afle? Mi-a trecut prin cap o idee. O fi fost un cercetaș în recunoaștere și am trecut proba cu brio? Dacă ar fi fost așa, teoria mi-ar fi fost verificată de vizite ulterioare.
Iar a doua zi chiar am avut noi musafiri – de această dată o delegație de patru păianjeni. Ar trebui să știți că ei de obicei nu sunt ființe sociale. Simpla apariție a unui grup era dovadă că se întâmplă ceva special, că m-au ales. Așa că m-am oprit din ce făceam și i-am privit răbdător în ochi, dacă pot spune așa.
Au părut să priceapă că le acord atenție și au început să se miște. Nu au alergat încolo și încoace ca prietenul lor de mai devreme, ci au făcut cercuri, într-un fel de modele. M-am prins că aveau vreo semnificație, dar nu și care. După un timp au renunțat, au încremenit câteva secunde – oare se holbau la mine, dezamăgiți? – și s-au târât cine știe unde.
Oare picasem testul? Fusese vorba despre un test? Am simțit și eu dezamăgire și m-am întrebat dacă o să mai văd păianjeni zilele următoare. Spre ușurarea și uimirea mea, a doua zi a venit o delegație chiar mare, de câteva zeci. Mai devreme decât de obicei, de parcă nu mai aveau răbdare să mă vadă. Aveau deja încredere în mine, căci au început imediat să-și traseze modelele, după ce s-au convins că i-am remarcat.
Mi-era clar că nu mă confruntam cu vreo invazie de arahnide. Se mișcau la unison și în mod evident exista un plan în spatele mișcărilor. La un moment dat mi s-a părut că fac balet pentru mine. Cert spectacolul voia să spună ceva, dar nu pricepeam eu. După vreo 20 de minute au renunțat și au plecat.
M-am așezat, m-am gândit la ce tocmai văzusem și am tras niște concluzii. Păianjenii aceștia erau inteligenți. Dintotdeauna am crezut că-s deștepți, dar acum aveam și dovada. Încercau să-mi transmită ceva și-și foloseau baletul drept forma de comunicare de la care aveau cele mai mari așteptări de succes. Nu era probabil să aibă de spus doar vreo poveste; mai degrabă îmi cereau ajutorul cu ceva. Mă aleseseră pentru că știau cam ce fel de persoană sunt și doreau să-i sprijin. Doar că nu pricepeam la ce.
În ziua următoare au revenit cu alt spectacol, o versiune mai detaliată a celui anterior. Au introdus și-un element nou: o plasă mare, construită complicat, drept scenă pentru o piesă mai elaborată. O țesuseră împreună și nu semăna cu alta văzută vreodată. Era frumoasă, nemaivăzută, fascinantă. Habar nu aveam că păianjenii-s capabili de o astfel de capodoperă, de un asemenea nivel de creativitate și sofisticare.
I-am privit, uimit și concentrat, însă tot nu le-am ghicit scopul. M-am întrebat cum oare vom rezolva problema. Ce-i de făcut când cineva vrea să-ți spună ceva, dar nu reușești să-l înțelegi? Ceri explicații, pornești un dialog, pui întrebări și primești răspunsuri până te lămurești.
Dar cum să vorbești unui grup de arahnide? Când graiul nu-i o opțiune, n-ai de ales și cauți alte căi. Cum să mă fac înțeles de ei? Poate un desen pe hârtie, o construcție din agrafe de birou, creioane și ce mai aveam primprejur. Am încercat de mai multe ori, dar până la urmă, în a patra zi din „audiențele noastre neoficiale”, am ajuns la un punct de cotitură. Am stabilit o formă de comunicare. Rudimentară, dar funcțională.
De atunci am început să facem progrese. Păianjenii au venit zilnic, în număr mare, de la treizeci la cincizeci, și-au făcut dansul, s-au uitat la „întrebările” mele și au încercat să mă lămurească. Adăugau sau reparau părți din plasă – la care am început să mă gândesc drept o scenă – sau o rupeau și făceau alta. Am ținut-o așa vreo săptămână. O modalitate cam ineficientă de a spune o poveste și transmite o cerere de ajutor, dar până la urmă mi-am dat seama ce vor de la mine.
Ce tot sugerau ei cu baletul pe plasă era o casă aflată ceva mai jos pe stradă față de a mea. Casa lui moș Jeremy, o clădire în stare proastă de când murise Gertrude, soția lui, odihnească-se în pace. Jeremy își petrecea timpul mai mult cu băutura și nu avea grijă de locuință, grădină sau orice altceva. Nu-mi plăcea de el, nici lui de mine. Ne certaserăm de câteva ori, așa că nu eram tocmai prieteni. Nu sunt sigur dacă păianjenii știau – și cum să fi aflat? – dar cert relația noastră m-a ajutat în decizia de a-i sprijini.
Dacă le-am înțeles bine povestea, casa și grădina lui Jeremy ajunseseră un paradis pentru insecte și păianjeni. O clădire mare, înconjurată de-o adevărată junglă, nelocuită în afară de camerele unde-și ducea Jeremy traiul, dacă poți numi trai starea lui de continuă bețivăneală. Un rai pentru creaturile târâtoare, zburătoare sau umblătoare. Și o comoară de mâncare, mult iubită de arahnide. Numai că la orizont se profilau necazuri.
Probabil că Jeremy a avut probleme cu poliția, sau cu primăria, ori cu cine știe cu ce altă autoritate, și i se ordonase evacuarea clădirii. Se pare că angajase deja un grădinar care să-i pună jungla în ordine, înainte de a curăța și restul casei. Păianjenii se prinseseră că paradisul era pe cale de a fi închis – iar o renovare le-ar fi distrus sursa de hrană și viitorul rozaliu, ba poate chiar le-ar fi amenințat supraviețuirea. Firește, voiau să prevină așa o catastrofă și ajunseseră la concluzia că eliminarea lui Jeremy ar fi putut să le asigure fericirea, așa că-și făcuseră planuri.
Pe mine mă aleseră pentru un rol crucial, pentru că bănuiau că aș ține cu ei – eram, poate, singura lor speranță. Trebuie să recunosc, mi s-a părut că au dreptate. Dar nu am decis imediat. Aveam nevoie de mai mult timp de gândire. Oricât mi-ar fi plăcut mie păianjenii, cât le-aș fi admirat inteligența și abilitățile demonstrate prin spectacolul zilnic, era totuși vorba de eliminarea unui om, de dragul unor arahnide. Ceva complet inacceptabil pentru cam oricine, dar mie mi se părea că au și ei câteva argumente bune.
Păianjenii-s niște ființa pașnice, cu un rol vital în natură. Ei controlează populația de insecte. Arahnofobia unora e complet irațională. Fără ei, lumea ar fi infestată de târâtoare și viețile noastre tare urâte. Pe de altă parte, Jeremy nu prea avea cu ce să se laude. Doar un alcoolic ce provoca necazuri tuturor: și lui, și altora. Poate că-l judec eu prea aspru, dar sunt tentat să cred că lumea ar fi mai bună fără el.
Am avut destule necazuri și eu cu individul. Avea ceva cu mine și mereu mă insulta public dacă ne întâlneam, striga „Spiderman” după mine, ca să nu menționez alte apelative mai vulgare. Era o pacoste, cel puțin deranjant, de-a dreptul groaznic la beție – ceea ce cam devenise starea lui obișnuită.
În acea zi hotărâtoare mi-am făcut plimbarea de amiază și am decis să beau o cafea la Conrad’s Corner. După câteva minte a apărut și Jeremy, care m-a văzut și a zbierat: „Iote-l pe Spiderman! Căcănarule, nu te mai joci cu lilieci și păianjeni? Și de ce bei altceva decât sânge, nu asta fac vampirii?” A râs la propriile sale glume – de obicei le aprecia doar el – și a încercat să-mi răstoarne ceașca de cafea. O parte din lichid s-a vărsat peste bar și am reușit cu greu să mă abțin de la vreun gest violent.
Barmanul i-a dat o bere și i-a cerut să nu mai deranjeze restul clienților, dacă nu vrea să-l alunge. M-am prins că nu vrea de fapt ca Jeremy să plece, din moment ce era un client uzual și lăsa acolo o grămadă de bani. Moșul însă m-a tot bătut la cap, așa că mi-am terminat cafeaua și am plecat eu. Eram furios, deoarece simțeam că am cedat prea ușor și mă călca pe nervi gândul că Jeremy o să se bucure încă o dată de victoria sa.
Povestea asta s-a întâmplat într-o zi când aveam deja „ședințele zilnice de comunicare” împreună cu păianjenii și le evaluam cererea. Nu mă hotărâsem, dar simțeam că planul lor și implicarea mea nu erau chiar fără noimă. Doar că nu știam cum să o și fac și tocmai realizasem că o să fie nevoie de pregătiri intense – cea mai mică greșeală sau neglijență ar fi putut să-mi fie dezastruoasă. Fără o strategie perfectă, mai bine renunțam de tot. Înțelegeam cât de importantă este înlăturarea lui Jeremy pentru păianjeni, doar că mi se părea prea riscant pentru mine.
Mai târziu în aceeași seară, după ce am mers la cinema și am văzut un film nou de groază, destul de bun, mă întorceam acasă cu mașina și deodată l-am zărit pe Jeremy cum se împleticește pe trotuar, la fel de beat ca de obicei. Tocmai când am trecut pe lângă el, s-a împiedicat de propriile picioare și nu am mai reușit să-l evit. Am auzit un bubuit surd și am călcat frâna.
Am coborât și am alergat spre Jeremy, care zăcea lungit peste asfalt. Mi-am dat imediat seama că nu-i rănit prea tare. De fapt, era atât de beat încât nici nu realiza că l-a lovit mașina. S-a ridicat într-un cot și s-a holbat spre mine, cu ochii împăienjeniți.
— Sângerezi, i-am zis. Hai, treci în mașină. O să am eu grijă de tine.
— Tu ești, Spiderman? a mormăit și a căzut la loc.
L-am tras de-un braț spre autoturism, dar s-a smuls din strânsoarea mea și mi-a spus:
— Nu pune mâna pe mine, Spiderman, că nu merg cu tine. Mai bine mor.
— Se poate aranja, am mârâit, apoi l-am înhățat și l-am tras pe bancheta din spate.
Nu mai aveam vreo urmă de răbdare cu nemernicul. M-au copleșit amintirile despre incidentul din bar și alte confruntări din trecut, iar ura mea mocnită pentru el a luat foc. Ceva s-a rupt în mine și am decis, atunci pe loc, să trec în tabăra păianjenilor. O hotărâre la nervi și poate irațională, influențată de furie. Toată mânia și dușmănia pentru moș Jeremy s-au revărsat într-un val arzător de turbare. Deci voia să moară. Ei, las’ că o să primească ce-și dorește.
M-am întors la volan și am plecat de acolo, înspre o destinație anume. Știam că nu trebuie să fiu văzut cu Jeremy, așa că am ieșit din localitate și m-am învârtit până mi-a venit o idee. Cariera abandonată, un loc pustiu unde nu mai mergea nimeni. Deja era beznă, așa că ar fi fost perfectă pentru a scăpa de ticălos și a rezolva problema. Iar păianjenii ar fi fost fericiți.
Am ajuns la carieră și m-am convins că eram singur. Nici urmă de vreun martor. Am parcat în așa fel încât să-mi pot face treaba la lumina farurilor și am coborât. Jeremy adormise și nu s-a trezit din amorțeală atunci când l-am dat jos din mașină. Nu părea să mai sângereze, dar nici nu mai conta. L-am ridicat în picioare și l-am condus pe malul uneia dintre gropile cele mai mari, plină vârf cu apă rece și murdară.
I-am dat drumul și nici măcar nu a fost nevoie să-l împing. S-a dezechilibrat singur și a căzut înăuntru, cu capul înainte. Era clar prea beat să se poată salva, iar când a ieșit la suprafață nu mai mișca. Am stat acolo o vreme ca să mă asigur, dar era clar că moș Jeremy se înecase. Cred că am așteptat vreo 10 minute, după care am închis ochii.
Nu-mi venea să cred că o făcusem până la urmă. Tremuram tot, iar după ce am revenit în mașină a trebuit să mai stau o vreme înainte să pot șofa. Îl omorâsem pe nemernic. Păianjenii urmau să-mi fie recunoscători. Am simțit simultan că am luat decizia corectă, dar și regretul de a fi ucis un om… mă rog, aproape om. Din fericire nu văzuse nimeni nici accidentul, nici urmarea. Nu existau martori care să transforme situația într-un deranj neplăcut.
M-am dus acasă și mi-am spălat autoturismul. Bancheta era plină de sângele lui Jeremy și nu voiam să rămână vreo urmă – pentru orice eventualitate. M-am gândit că făcusem treabă bună, așa că am fost surprins când m-am trezit cu poliția la ușă peste câteva zile. M-au luat la secție, mi-au pus întrebări, mi-au ascultat povestea – cea de acum, nu am schimbat nimic – au verificat mașina și faptele, apoi m-au arestat.
Găsiseră corpul lui Jeremy în carieră, dar și niște urme interesante de anvelope. S-a dovedit că nu curățasem mașina destul de bine, nu pentru niște profesioniști. Iar povestea mea nu a rezistat tehnicilor lor de anchetă. Eram suspect, aveam motive s-o fac, nu le-a luat mult să scoată o mărturisire de la mine. Așa că am ajuns la închisoare, ca să-mi aștept procesul.
Pot doar să sper că păianjenii se bucură acum de casa lui Jeremy, din moment ce s-a suspendat renovarea și populația de insecte a primit șansa la o nouă viață.
Și mă bazez pe recunoștința lor.
*
Articol din Westport Gazette:
Ieri, principalul suspect dintr-un caz de crimă, Raymond Dupont, a evadat miraculos din celulă. Cu câteva zile în urmă, poliția a găsit cadavrul lui Jeremy Simmons în cariera abandonată de la periferia orașului, iar Dupont a fost imediat indicat drept suspect, din moment ce avusese multe conflicte cu victima, un fost agent de bursă devenit alcoolic, dat dispărut după o seară de băut intens într-un bar.
Când a fost arestat, Dupont a oferit o poveste ridicolă despre cum l-au vizitat niște păianjeni și l-au implorat să-i ajute împotriva lui Simmons. Nu-i nevoie să fii biolog ca să realizezi că arahnidele nu-s capabile de așa ceva. Dupont era cunoscut drept un fan și colecționar de horror, iar casa lui e plină cu romane de groază, afișe de cinema, cranii, lilieci și păianjeni de plastic și alte astfel de obiecte. În ciuda gustului său bizar pentru horror, nu s-a pus vreodată problema că ar fi instabil psihic, cel puțin nu până când a recunoscut uciderea lui Simmons, cu o asemenea explicație. O încercare ridicolă de a-și justifica infracțiunea și o scuză penibilă pentru eșecul de a-și rezolva ca un adult problemele cu Simmons, un alcoolic singuratic.
Evadarea lui Dupont rămâne misterioasă. Ieri dimineață, celula a fost găsită goală. Într-un colț s-a descoperit o gaură de mărimea unui om, care dădea într-un tunel cu ieșirea la 20 de metri depărtare de închisoare. Dupont nu avea cum să fi săpat tunelul, iar gardienii au spus că de obicei doar stătea pe pat și privea apatic în gol. Singura explicație este că a fost eliberat de niște complici. Totuși, filmările camerelor de supraveghere nu arată așa ceva. Mai mult, Dupont nu ținea legătura cu nimeni, nici prin telefon, nici altfel.
Primele rezultate ale investigațiilor indică faptul că tunelul a fost probabil săpat de niște creaturi prea mici pentru a fi surprinse de camere, precum rozătoare sau insecte. S-a speculat că Dupont a fost eliberat de păianjeni, în semn de recunoștință. Purtătorul de cuvânt al poliției a respins ideea drept la fel de ridicolă ca și explicația oferită de Dupont:
— Noi vorbim de lucruri serioase aici, nu stăm să combatem o poveste nebunească prin alta.
Poliția continuă cercetările, dar a recunoscut faptul că nu face progrese. Evadarea lui Dupont și unde s-o afla în prezent vor rămâne, foarte probabil, mistere nerezolvate.
Tradus de Miloș Dumbraci
© Frank Roger
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
