Recviem (Veșnicii, volumul 1) – Stojanovic / Nikolic & Nenadov
Un chinez foarte, foarte bătrân intră în cârciuma La Pisica Neagră din Viena, în decembrie 1791, și îl sâcâie cu întrebări pe cârciumar în așa hal încât acesta își dezvelește caninii supradimensionați și atacă. Urmează o bătaie generală în care de partea chinezului iscoditor se așează un client nemulțumit, și de sănge de vampir degrabă vărsătoriu, un pletos mustăcios pe nume Ștefan cel Mare.
În același timp, într-un palat aristocratic din cealaltă parte a orașului, alți vampiri se întreabă de ce îi trebuie atât de mult timp lui Mozart să-și termine Requiem-ul, deși a încasat deja prea mulți galbeni arvună…
V-am trezit interesul? Atunci e momentul să recunosc că unul din numele de mai sus e o minciună – Ștefan cel Mare nu apare în banda asta desenată, dar a trebuit să-l inserez aici ca să înțelegeți conceptul – eroul principal al seriei Vekovnici („Veșnicii”) e de fapt Kraljević Marko („Crăișorul Marcu”) – un personaj istoric la fel de important pentru sârbi precum e Ștefan pentru români. În plus, Marko e aproape la fel de bătrân ca Ștefan – wait, ce caută un voievod sârb născut în evul mediu în Viena secolulului 18?
Ei bine, asta e ideea de bază a seriei – nemurirea. „Veșnicii” sunt personaje istorice (Marko) sau literare (Till Eulenspiegel) care nu mor decât atunci când îsi pierd capul. Da, la propriu. Da, exact ca în „Highlander”. Viața lungă vine cu problemele ei, și povestea e plină de momente în care personajele meditează asupra trecutului, sensului vieții, plictiselii crunte pe care o va aduce ziua de mâine, și altor gânduri vesele.
Acest prim album din serie conține deja unele elemente care vor deveni definitorii pentru Vekovnici – jocurile de cuvinte, umorul, melancolia și înclinația spre filozofie, dar și desele secvențe de acțiune cu mult sânge și multe fecioare supuse unei soarte crude, prezența feluritelor tipuri de nemuritori ficționali (aici – vampiri; vor urma și alte făpturi mitologice și chiar… zei), și, foarte interesant din punct de vedere practic, folosirea mai multor ilustratori pentru același volum.
Scenariile deștepte, construite din flashbacks și fire epice distincte, permit ca fiecare desenator să acopere independent bucata de poveste care i-a fost alocată, ceea ce duce, evident, la creșterea vitezei de producție. În seria principală au apărut 10 volume în 13 ani, primul volum fiind publicat în 2007 în revista Politikin Zabavnik, cea mai longevivă publicație din Serbia destinată – măcar parțial – și benzilor desenate – avea comic strips încă de la apariție, din 1939 (!!!) Pe lângă aceste 10 albume, universul Vekovnici cuprinde încă 3 albume din spin-off-ul oficial, Beskrvni, deci anul și albumul. Un ritm de apariție incredibil, trebuie să recunoașteți. O realizare cu atât mai spectaculoasă cu cât e rodul muncii unui singur om – toate scenariile îi aparțin lui Marko Stojanovic, care a mai creat și o școală de BD. Normal, cu cât mai mulți ilustratori, cu atât mai multe albume, nu? 🙂 De fapt, Marko Nicolic, artistul principal al albumului, e un absolvent al școlii de BD de la Leskovac, deci strategia a funcționat 🙂 Cel de-al doilea artist, responsabil de inevitabilul „origin story”, e Dejan Nenadov, un veteran cu o mulțime de serii BD la activ, pentru Delcourt, Soleil șamd.
Stilul celor doi e foarte diferit, și subliniază distanța temporală dintre cele două părți ale albumului – acțiunea din secolul 18 folosește stilul baroc al lui Nicolic, dinamic, în lumini și umbre, pe când secvența autobiografică de secol 14 desenată de Nenadov pornește de la iconografia bizantină, de care eroul principal se scutură, ca un om de carne și oase coborât de pe peretele unei biserici.
Fiind primul volum dintr-o serie, povestea lasă destule întrebări nerăspunse – care e motivația reală a vampirului chinez, Chen? Dar dacă Requiemul e de fapt o provocare adusă Atotputernicului, și nu o rugăciune pentru iertarea păcatelor? Cine e acel Mozart care merge orb în zăpadă, în ultima casetă a ultimei planșe?
Răspunsurile vor veni în următorul volum, dacă și când va fi tradus în românește 🙂
Ediția românească e rodul strădaniei lui Marian Mirescu, ale cărei legături cu confrații de peste Dunăre se concretizaseră deja în apariția artiștilor sârbi în paginile AH! BD, Sanki și BDC, a traducătorului Dragan Predić, și a artiștilor Dan Ianos (autorul copertei românești) și Tudor Popa (logo, vignete, fonturi…).
Lightstep (Milos Slavkovic) – Dark Horse 2019
January Lee e o adolescentă aristocrată de pe o planetă care orbitează artificial în jurul centrului galaxiei, cu o viteză foarte apropiată de viteza luminii. Timpul curge mai încet pentru obiectele care se apropie de viteza luminii, așa că în lumile Lightstep, cu cât ești mai sus pe scara socială, cu atât trăiești mai mult.
January nu apucă să se bucure prea mult de poziția ei privilegiată, pentru că sângele regal a blestemat-o cu crize în timpul cărora memoria genetică o face să retrăiască viața Primogenitorului, comandantul suprem. Evident, biografia adevărată și cea oficială sunt foarte diferite, iar January începe să respingă societatea artificială și absurdă în care trăiește, refuză să-și omoare fratele în timpul unei ceremonii sângeroase, și e aruncată din rai în planetele de jos, unde o viață de om se consumă într-o singură zi-Lightstep.
Între timp, pe Terra, în anii ‘50, mii de posturi de radio bucură oamenii cu muzică, știri, reportaje, piese de teatru și concerte, iar undele radio călătoresc în timp și spațiu, fragmentele de emisiuni fiind colecționate la mii de ani-lumină depărtare de aristocrați extratereștri plictisiți, gata să plătească o avere pentru exclusivitate. Acolo unde există cerere, există și ofertă, și “pirați radio”, aventurieri spațiali care înregistrează și vând aceste urme rare ale culturii terrane.
Jazzman e unul dintre acești pirați radio, și are un secret – una dintre emisiunile radio pe care le vânează e de fapt un oracol – piesa radiofonică science fiction pe care o ascultă obsesiv a prezis toate evenimentele importante din viața lui. Așa cum prezice și căderea din rai a unui înger…
Așa începe “Lightstep”, un roman grafic science fiction de 150 de pagini, scris și desenat de Milos Slavkovic, cu ajutorul lui Mirko Topalski si a lui Ivan Brankovic, apărut inițial în sârbă la Eipix Comics în 2018, după o campanie Kickstarter de succes, și apoi publicat de Dark Horse în engleză. E o space opera construită în jurul ideii de relativitate a timpului și a experiențelor omenești (da, chiar aduce a “Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte”…) dar nu vă impacientați, e în primul rând o carte amuzantă, care strecoară filosofie și observație socială printre multe aventuri, bătălii spațiale, specii extraterestre umanoide sau grotești, secrete și intrigi. Grafica îmi amintește de Disney și Mucha deopotrivă, Slavkovic e un foarte bun portretist (lucru util într-o serie bazată foarte mult pe dialoguri…) și se descurcă foarte bine și cu decorurile, reușind să sugereze orașe întregi din câteva linii. Coloritul e spectaculos, decupajele sunt dinamice, și paginile se citesc ușor, în ciuda textelor copioase.
Dacă i se poate reproșa ceva cărții, e că are tendința supărătoare să condenseze prea mult povestea, iar personajele nu au timp să-ți devină simpatice. E posibil să fi citit eu prea multe romane grafice recente care și-au dezvoltat cu grijă personajele, în loc să le arunce în mijlocul acțiunii, dar “Lightstep” prioritizează povestea, spusă cu viteză, presupunând (just) că vei da pagina mai departe doar ca să afli ce se mai întâmplă. Nu sunt nici un fan al structurii de foileton – albumul a fost probabil gândit pentru apariție serializată într-o revistă, cu obligatoriile cliffhangers de sfârșit de planșă. Finalul e puțin neașteptat și lasă destule întrebări fără răspuns, pregătind continuarea obligatorie. Una peste alta, e un produs comercial foarte bun. O să caut și “Oberon” cealaltă serie desenată de Slavkovic.
Brek (Darko Perović) – Inukshuk Editions 2018
Atacat, gazat și răpit din propriul lui apartament de gealații trimiși de șeful său, Mykotz (în traducere liberă “Dr. Vomă”), agentul special Boris Brek acceptă în silă o nouă misiune – să intermedieze o tranzacție dubioasă: bani contra planurile secrete ale unui sistem radar. Marinopolis Est e un oraș cyberpunk clasic: zgârie nori, mașini zburătoare, mahalale inundate de neoane… și un astroport, acolo unde Brek ar trebui să se întâlnească cu Libling, legătura secretă care revine pe Terra de pe Mercur. Ca într-un roman de spionaj, cei doi schimbă codurile seifurilor de depozitat bagaje, dar înainte de a putea prelua planurile, Brek e atacat, Libling dispare, iar lucrurile se complică. Mai ales pentru că Brek și fosta lui parteneră, Zola Haberg, sunt acum în tabere opuse.
“Brek” e o dramă romantică plină de împușcături, o poveste de spionaj în decor SF, pe care ai putea s-o transplantezi oriunde, în antichitate sau în anii ‘30, cu modificări minime. Dar decorul SF era cool și destul de proaspăt în 1986, iar Perovic însuși (fan declarat John Le Carré) recunoaște că intenția sa era să creeze o poveste de spionaj într-o lume asemănătoare cu Blade Runner. Ceea ce a reușit cu brio, chiar dacă povestea e foarte simplă și răsturnările de situație de-a dreptul previzibile.
Înainte de a arăta cu degetul către micile neajunsuri ale scenariului, sau către multiplele surse de inspirație artistică evidente în “Brek”, de la Blade Runner la Metal Hurlant, trebuie să vă mai spun ceva – Darko Perovic avea doar 20 de ani când a desenat și a scris “Brek”. Era prima lui bandă desenată de anvergură, deși avea deja experiență – publica benzi desenate în reviste încă din 1979, de la… 13 ani (!). Comparând desenul lui Perovic cu autorii români ai vremii, nu cred că în 1986 exista la noi vreun tânăr de 20 de ani care să se ridice la același nivel (nici măcar Tudor Popa sau Adrian Barbu). Desigur, și piața de bandă desenată iugoslavă a vremii era mult mai dezvoltată decât cea românească, dar asta e o realitate crudă care s-a perpetuat până astăzi 
Judecat acum, după 34 de ani, e “doar” o carte cu un desen bun, dinamic, și o poveste cu cap și coadă. Judecat însă ca debutul unui tânăr autor de 20 de ani, și ca produs al epocii lui, “Berk” e senzațional. În fosta Iugoslavie “Berk” are încă foarte mulți fani; a câștigat premiul “albumul anului” în 1987, a inspirat mulți tineri să se apuce de bandă desenată, și a dat chiar numele unei trupe rock (“Zola Haberg”). Între timp, Darko Perovic a mai colaborat cu Enrique Sánchez Abuli (scenaristul seriei “Torpedo”) și a publicat câteva zeci de albume pentru Sergio Bonelli Editore (Magico Vento, Shaghai Devil, Adam Wild) și Éditions Soleil (Alamo, Carnets Secrets du Vatican, Dr. Watson).
Ediția Inukshuk nu doar că arată foarte bine, dar pe lângă albumul original mai conține și un epilog desenat de Perovic câțiva ani mai târziu, în care Brek o fi el bătrân și nostalgic, dar e și iute la mânie. Dar cea mai interesantă completare e dosarul de final, care pune albumul în contextul epocii lui, și face un portret detaliat al artistului.
Messiah (short stories) (Vladan Nikolic) – Modesty Comics 2014
Mă dau în vânt după umorul negru, așa că această colecție de povestiri e exact ce-mi trebuie într-o zi atât de mohorâtă ca astăzi.
Ca orice umorist bun, Nikolic spune adevăruri dureroase și le împachetează în zâmbete. Le ține partea celor mici în fața celor puternici, ironizează vicii, dezvelește minciuni, și, mai ales, pune întrebări incomode la ale căror răspunsuri bietul cititor se va gândi mult după ce închide cartea.
Am ales două povești fără cuvinte, dar care spun multe. Distracție plăcută.
