Flux (Jop) – Ankama 2025
Când ai o bunică hipiotă care a inventat cloroxplozia, un procedeu care se inspiră din natură și produce energie din puțin soare și câteva picături de apă, e normal să devii la rândul tău eco-cercetătoare specialistă în surse de energie neconvenționale.
Dar pentru că invențiile imperfecte nu țin de foame, Tildä Nö explorează cosmosul pentru o corporație minieră pe care n-o interesează plantele, ci exploatarea până la deșertificare a planetelor mici și insignifante. Așa că, bombănind, Tilda prospectează planetoidul [P-412].
Flux (Jop) – Ankama 2025
În același timp, la câteva sute de kilometri depărtare, un bătrân poet în exil fură de-ale gurii de la un chioșc plasat strategic în mijlocul deșertului, un grup de eco-rebeli dansează în ploaie, și un grup de mineri scapă in extremis de o furtună neagră ca smoala, ascunzăndu-se sub pâmănt…
“Flux” e o eco-fabulă SF, un poem în proză despre scopul vieții și modul în care ni se schimbă perspectiva asupra lumii pe măsură ce, inevitabil, ne schimbăm și noi.
Alăturând două personaje aparent incompatibile, un om de știintă și un poet vagabond, și punându-le în fața unui fenomen inexplicabil (o “ploaie verde” care te poate îmbătrâni, întineri sau chiar transforma în broască zburătoare, jaguar sau anghilă), Jop ne provoacă să ieșim din tipare, să-i ascultăm pe ceilalți, și să cugetăm asupra misterelor creației. Fluxul din titlu e, aici, inevitabilitatea și persistența vieții – da, Jop nu crede în paradoxul lui Fermi 🙂
Un poem grafic simplu, fermecător și optimist.
Islander #1 – L’éxil (Férey / Rouge / Labriet) – Glénat 2025
„Să mori înghețat în timp ce Pământul se încălzește… Absurd.”
Ce s-ar întâmpla dacă europenii ar deveni și ei refugiați climatici, așteptând în Le Havre un ultim vapor către siguranța incertă a insulelor nordice, sărind peste zidurile de sârmă ghimpată precum tinerii africani disperați care iau cu asalt fortificațiile din Ceuta? Liam este unul dintre marginalii care fac tot ce pot pentru a supraviețui: fură, fug, se bat, răpesc dreptul altor oameni la o viață mai bună, se adaptează cu orice preț. Și, desigur, în ciuda lui însuși, devine treptat un erou improbabil (dar foarte real).
Această aventură science-fiction plasată într-un viitor foarte apropiat, într-o Islandă prăbușită sub dubla presiune a imigrației și a ecosistemelor muribunde, are două atuuri majore: ritmul frenetic (nu m-am plictisit nici măcar în timpul dezbaterilor politice) și Corentin Rouge (pe care îl știți cu siguranță din XIII Mystery și Thorgal Saga). Din păcate, Caryl Ferey (scriitor de literatură polițistă faimos pentru Haka și Zulu) renunță la logică în favoarea senzațiilor tari, iar intriga pare uneori înfricoșător de realistă, alteori ridicolă – oricum, departe de coerența nemiloasă din Sangoma (o BD excelentă semnată de același duo).
Și totuși, nu vă temeți de subiect sau de găurile din intrigă – e o lectură captivantă, care dă fiori, și pe care am parcurs-o dintr-o dată. Sper ca celelalte două volume (e o trilogie) să fie și mai bune – și să nu dureze cinci ani până la final 🙂
Iar dacă vă întrebați dacă există science-fiction „adevărat” în această carte, ei bine, din păcate, în zilele noastre până și speranța pare science-fiction…
Daemon #1 – Les vierges de Thessalie (Brugeas / Toulhoat / Guillo) – Le Lombard 2025
Daemon, inimă de marmură, mercenar în slujba oricui oferă mai mult, ucigaș fără remușcări care accelerează de unul singur apocalipsa speciilor pe cale de dispariție, e un uriaș păros care străbate Grecia în lung și-n lat, mereu în căutarea… recunoștinței. Pentru că gratitudinea celorlalți e singurul balsam care îl împiedică să se transforme într-o statuie de marmură, efect secundar al unui blestem rezultat dintr-o ceartă aprinsă cu bunicul lui, Zeus 🙂 Singura problemă? Temperamentul său groaznic, moștenit de la morocănosul de taică-su, Ares, îl face atât de antipatic încât iubirea vieții sale pare să fie… molosul Diomede, acest Scooby Doo al unei Grecii mitologice, plină ochi de comploturi și violență.
După o aventură istorică din secolul al XVII-lea, “Cosaques”, și o furtună temporală care trimite pământeni din toate colțurile lumii pe o planetă sălbatică, “Bomb X”, Vincent Brugeas, Ronan Toulhoat și Yoann Guillo revin cu o aventură captivantă, sângeroasă și… haioasă, plasată în Grecia legendelor antice, acolo unde zeii se joacă cu destinele oamenilor (și semizeilor).
Grafica e foarte reușită, combinația de desen și culoare fiind, după mine, cea mai bună din cele trei colaborări ale lor, eroii sunt carismatici și, deși intriga e foarte simplă și destul de previzibilă, cel puțin nu există timpi morți sau lacune logice. Există, în schimb, destule gaguri și vorbe de duh, și câteva secvențe melodramatic filozofice – da, zilele astea, până și benzile desenate orientate spre cafteală oferă și lecții de viață, nu doar pumni 🙂 (Dacă nu e evident, m-am amuzat teribil citind.)
Excelent început de serie, sper doar să nu treacă un cincinal până la apariția următoarelor volume.
Sector 5 (Bec / Păcurariu) – Soleil 2025
Un pervers american e prăjit prin electrocutare în timp ce se pregătea să-și ia doza zilnică de porno. Un imigrant mexican eșuat într-o slujbă umilă în București vrea să se mute cu orice preț în cel mai rău famat sector dintre toate – infamul “Sector 5”. Un familist cu o carieră impecabilă (și un secret mult mai puțin impecabil) e ucis cu sălbăticie în fața copiilor săi. Un inspector cu nume semnificativ (Ferentari) e tras pe linie moartă și își petrece zilele sictirit, beat și fără țel. De ce? Începutul ridică o mulțime de întrebări și, evident, toate sunt legate între ele.
Sector 5 (Bec / Păcurariu) – Soleil 2025
Lui Bec îi place să scrie povești care n-au altă rațiune de a fi decât să șocheze cititorii – îmi amintesc două dintre albumele din colecția „Flesh & Bones” (Glénat): „Bikini Atoll” (despre o fată în bikini vs rechin) și „Winter Station” (despre o fată în furou care se aleargă prin zăpadă cu un cuțitar maniac). Cel de-al doilea album a fost desenat în întregime în alb și negru de Cristi Păcurariu, care se întoarce acum cu, ați ghicit, altă poveste sordidă plină de șoc și groază, în care se scot ochi, se taie penisuri și se salivează la videochatiste aproape goale. Fapt amuzant: sunt destule funduri păroase și măciuci erecte în această poveste, dar fetele sunt tratate cu mult mai mult respect – nu veți găsi nici măcar un singur organ genital feminin clar expus aici 🙂
OK, deci “Sectorul 5” e o poveste foarte explicită – dar se justifică toată goliciunea? Ei bine, mai mulți bărbați sunt uciși în circumstanțe foarte asemănătoare, iar un polițist nu atât de prost precum pare e convins că, surpriză, în spatele crimelor la xerox e un criminal în serie. În ciuda dovezilor evidente, polițiștii au nevoie de jumătate de album pentru a-și da seama că ucigașul are de-a face cu industria înfloritoare de videochat din București („le monde entier se branle sur les camgirls roumaines!” – “toată lumea și-o freacă privind românce”) – între timp, ni se spune deja cine e ucigașul, așa că tot ce le rămâne de făcut cititorilor atenți e să ghicească motivația acestuia – și să reziste imaginilor șocante cu bărbați măcelăriți și umiliți pre- și post- mortem. Așadar, da, nuditatea are sens – dar avalanșa nesfârșită de violență și exagerările din ce în ce mai brutale, mai puțin.
Un alt lucru discutabil la acest album e atmosfera generală grețoasă, umorul scatologic – toți bărbații sunt misogini, toate femeile sunt curve (o polițistă chiar face mișto de asta: „toate-s curve, mai puțin mă-ta”) – și portretul acid al românilor și al Bucureștiului – veți găsi o colecție întreagă de clișee aici, cele mai multe negative, („s’il y a quelque chose que la Roumanie n’a plus eu depuis Nadia Comaneci, c’est bien le talent” – “dacă e ceva ce românii n-au mai avut de pe vremea Nadiei Comâneci, ăla e talentul”) unele pozitive, dar chiar și cele pozitive sunt scandaloase. Mă întreb ce are de spus soția lui Bec despre „Si vous êtes un homme et que vous n’avez jamais couché avec une roumaine, vous n’avez jamais rien vu – vous ne savez rien de la vie et du sexe” – “Dacă te crezi bărbat și nu ți-ai tras-o niciodată cu o româncă, habar n-ai ce-i aia viață – sau sex”. (Ca să fie imparțial, Bec râde și de francezi: „Les français c’est les pires frustrés de toute façon.” – “Oricum, tot francezii sunt cei mai răi frustrați.”)
Cum rămâne cu desenul ? Păi, Păcurariu e mai bătrân și mai înțelept, și desenează mai bine decât în „Winter Station”, dar noul stil pe care și l-a definitivat între timp e rapid și furios și într-un fel acquired taste – așa că înțeleg de ce unii cititori ar putea spune că schițează, nu desenează. Nu știu cât timp i-a luat să muncească la toate astea, dar unele chipuri chiar arată diferit de la o planșă la alta, începutul e mult mai clar și mai realist conturat decât finalul, iar toate personajele devin din ce în ce mai caricaturale pe măsură ce trec paginile. Coloritul lui Alex Guimaraes e un mare plus, umplând decorurile și dizolvând tot tușul hașurat care altfel ar fi încărcat prea mult planșele. Una peste alta, în ciuda micilor probleme, mi-a plăcut, e brutal și întunecat și (cel mai important) chiar se potrivește cu povestea.
În concluzie, un thriller erotic / horror visceral și grețos, ca un film de categoria B cu o poveste care se rezumă doar la șocuri și râsete. Dacă asta vă doriți, e perfect, o să vă distrați de minune.
