Pentru că omenirea e mai puțin entuziasmată de venirea Crăciunului decât de lansarea noului film Wonder Woman 1984 – nu știu încă dacă e o referință orwelliană sau nu (adevărul e că trimiterea către cea mai faimoasă distopie din toate timpurile a devenit un pic obositoare) – m-am gândit să vă pregătesc scriind o recenzie la unul dintre romanele grafice Wonder Woman care a fost publicat în România, adică primul volum din Earth One (apărut 2017), publicat la noi de Editura Art (în traducerea Ioanei Tudor) ca Terra Unu, o poveste semnată de Grant Morrison (care a mai scris și pentru Doom Patrol, Batman, Green Lantern și The Flash) și ilustrată de Yanick Paquette (pe care cei mai fani dintre voi îl vor fi reținut ca desenator la Xena: Warrior Princess: Year One sau Ultimate X Men) deci o echipă cu ștaif a cărei muncă nu putea rezulta decât într-un produs cel puțin bun, dacă nu excepțional. Sau cel puțin așa credeam cu toții.
V-am obișnuit ca în recenziile pe care le scriu aici (sau prin alte locuri), să fiu, în mare parte, laudativ, ori să găsesc acele calități care merită evidențiate, fie că sunt reguli de scriere și ilustrare, ori de montaj și cinematografie, sau chiar nostalgia care ne permite să judecăm cu îngăduință filme, seriale, benzi desenate sau cărți care altfel ar fi dosite și uitate undeva în spatele rafturilor. Și în Earth One m-am străduit să fac același lucru, însă trebuie să recunosc că am ajuns cu greu la final – cuprins fiind de o plictiseală necruțătoare, care mă îndemna să o las baltă și să caut altceva cu mai multă rezolvare. Pentru că tocmai rezolvarea mizei lipsește și, deci, răsplata pe care o primește cititorul la final.
Povestea, una de tip origins, începe cu o scurtă butaforie mitologică a cărei intenție este să ofere tema și direcția întregii povestiri: o deosebit de atrăgătoare Hippolită se luptă pe viață și pe moarte cu un Hercule – scăpat de sub control și subjugat de propriile instincte sexuale – care le ține prizoniere pe amazoane. Mitul celei de-a noua munci este incomplet pentru că cingătoarea Hippolitei nu mai ajunge la Eurystheus, ci este folosită de către fiul lui Zeus pentru a le controla pe amazoane și a le transforma în sclave. Hippolita îl seduce pe Hercule și apoi, când eroul își lasă garda jos (inserați voi aici o trimitere sexuală) amazoana îl strangulează cu lanțurile care o țin prizonieră și îl ucide. Semnificația e clară, iar premisa suficient de interesantă – o luptă feministă (atâta lucru e evident) împotriva trecutului și a rolurilor stabilite și girate de-a lungul istoriei prin poveștile și miturile unei societăți patriarhale, deci predominant masculine. Momentul e consemnat printr-o plasare în antiteză a celor doi – el e masiv, amenințător, vertical, superior (fizic), animalic; ea e fragilă, dominată, abandonată, un obiect al dorinței sexuale. Culoarea susține și ea acest conflict – nuanțe sumbre, reci, un albastru al depresiei și melancoliei, al unui trecut de coșmar din care amazoanele reușesc totuși să evadeze – capitolul doi vine ca un contrast: 3000 de ani mai târziu, regatul Hippolitei de pe Insula Paradisului e o utopie în culori vesele, calde, solare, unde amazoanele trăiesc în armonie și prosperitate.
Aici se produce ruptura și conflictul dintre așteptări și deznodământ. Începutul livrează un moment semnificativ ca miză și amploare, a unei renașteri în libertate absolută printr-o ucidere ritualică a opresorului – atât a lui Hercule, fiul ilegitim născut din viclenia lui Zeus, cât și, simbolic, a destinului implacabil care se află în centrul mitologiei antice. În acel moment, în mod excepțional, suntem martori în antiteză (intenționată) cu tragedia greacă, unde moartea unui personaj se petrece întotdeauna în culise. Din nefericire, restul romanului grafic se preocupă, prin comparație, de lucruri prea puțin semnificative.
Societatea amazoanelor e una a desfătării și a jocurilor de societate, unde trecutul servește doar ca o pildă ideologică (tocmai pentru că personajele prologului sunt încă în viață), livrată sub forma unor sloganuri cu iz electoral – a fost atât de rău atunci, acum e foarte bine; lumea bărbaților e plină de pericole și de inechitate, a noastră nu este! Și ăsta nu ar fi neapărat un lucru rău dacă Grant Morrison și-ar fi asumat o critică a poziționării radicale și a tipurilor de discurs contemporan la care face referire. Dar lucrurile nu stau așa, pentru că scriitorul pare ferm convins că mesajul care se află în centrul acestui univers amazonian este perfect valid.
Cei mai moderați dintre voi vor fi știind deja că destinul oricărei societăți utopice este să devină o distopie pentru cei care încearcă să scape din logica circulară a omogenizării nevoilor și a propovăduirii fericirii absolute și universale, iar această insulă populată de Eloy (o trimitere la îndemână) este exemplul perfect. Pentru că atunci când Diana, fiica Hippolitei – adică Wonder Woman – încearcă să schimbe (e tânără, năzdrăvană, curioasă și șturlubatică) un pic din poziționarea pe care o au amazoanele față de „lumea bărbaților” – adică a noastră –, este vânată și pedepsită de către mama ei, care trimite în căutarea ei un corp de elită însoțit de o gorgonă.
Problema însă (de fapt sunt două probleme, dar voi reveni asupra celeilalte) este că până la final nici măcar Diana nu pare convinsă de faptul că universul paradisiac în care s-a născut este unul sumbru și totalitar, pentru că acțiunile ei sunt născute din curiozitate personală și din egoismul de a afla mai multe despre lumea din jurul ei, iar autorul o susține până la capăt – într-adevăr, potrivit lui Grant Morrison, societatea noastră e una divizată, inechitabilă, revanșardă, violentă, controlată din umbră de forțe oculte (o societate a bărbaților bogați, care își doresc să controleze și să subjuge femeile, minoritățile, pe cei slabi și neajutorați). Un roman grafic lipsit de nuanțe! Ba-dum-tss! Și totuși, deși adoptă acest discurs (unii ar spune că la modă), mecanismul benzilor desenate îl forțează să ilustreze amazoanele, deci și pe Diana, tot ca pe femei atrăgătoare, voluptoase, îmbrăcate sumar (o critică adusă des benzilor desenate), care invită la sexualizare și obiectificare – o capcană din care Morrison și Paquette încearcă să scape, fără să reușească însă: Diana este masculinizată (umeri largi, brațe puternice, trăsături ferme), dar e dezbrăcată și reîmbrăcată în ținuta ei clasică (pantaloni foarte scurți, decolteu generos) de un grup de feministe. Mesajul devine confuz – idealuri masculine (deci ne raportăm la forța fizică a bărbatului) și independență vestimentară (dar care o sexualizează suplimentar). Greu de descifrat.
Înainte să săriți pe mine că îngustimea patriarhală mi-a furat mințile, rețineți punctul de la care am plecat: momentul cel mai bun al acestui roman grafic este reinterpretarea feministă a celei de-a noua munci a lui Hercule. Însă temele și profunzimea simbolică a acestei rescrieri sunt ulterior exploatate într-o cheie prea puțin nuanțată și care pretinde că dilema acestui univers amazonian este scurtimea sau lungimea pantalonilor și a decoltelui în relație cu oculta bărbaților miliardari care controlează lumea și sunt sursa suferinței mondiale.
Cealaltă problemă este că Morrison, prins în vâltoarea vestimentară, uită, cel puțin în acest prim volum, că scrie scenariul pentru o bandă desenată: acțiunea tinde către zero. Ba mai mult, deși introduce un personaj de legendă – pe Gorgona Meduza – nu se folosește de ea în niciun fel (nici măcar cu ce are la îndemână – nedreptatea comisă împotriva gorgonei). O construiește ca pe un monstru înfricoșător, de care se tem chiar și amazoanele. Hippolita o stârnește împotriva Dianei, iar când cele două ajung față în față… Wonder Woman se predă, iar Meduza părăsește cuminte prim planul. Ce ziceam mai devreme – așteptare și răsplată.
Revenind la Wonder Woman 1984, dar și la filmul anterior (din 2017, regizat de Patty Jenkins), dintr-un anumit punct de vedere au reușit (măcar primul, continuarea încă nu s-a lansat) să echilibreze mult mai bine balanța acestui discurs de gen care devine o miză și în filmele cu super-eroi – personajul interpretat de Gal Gadot este mai uman, mai echilibrat, iar relația de iubire dintre ea și Steve Trevor oferă o semnificație aparte temei care însoțește atât filmul cât și în benzile desenate cu Wonder Woman: „Prinsă între două lumi – dar nu aparține niciuneia”. Mai mult, întotdeauna mi s-a părut că filmul a căutat să nuanțeze acest conflict între amazoane și bărbați, pentru că acolo sintagma „the world of man” semnifică, mai degrabă, exact sensul pe care l-am transcris – lumea oamenilor este meschină și injustă, în lumea oamenilor cei slabi și neajutorați sunt înghițiți de cei puternici și lipsiți de scrupule, iar lumea oamenilor are nevoie de eroine în aceeași măsură în care are nevoie și de eroi. Iar, din acest motiv, aștept cu mai mare nerăbdare 1984 (te rog să nu fii o referință la Orwell!) decât volumul 2 din Earth One.
T
